19 octombrie 2021, 5:40

Nicolae Grigorescu și taina care dă viață pânzei: „Șterge tot ce faci dacă nu simți sufletul tău acolo”

„Dacă ai pus într-un vers o tresărire a inimii tale, să știi că, și peste o mie de ani, cine-l va citi, va simți în inima lui bătaia inimii tale. Dacă n-ai pus nimic, ce vrei să fie acolo? Așa e și c-un tablou.”

În 1910, a fost publicată „minunata carte a maestrului Vlahuță despre pictorul Grigorescu”, cum era prezentată de revista Luceafărul sub semnătura O.C.T. (Octavian C. Tăslăuanu). Selectul volum, cu titlul simplu Pictorul N. I. Grigorescu, prezenta viața și opera lui Nicolae Grigorescu (15 mai 1838 – 21 iulie 1907) și includea 20 de planșe fotogravură, 232 autotipii și 17 facsimile. „Cartea e scumpă”, scria în Luceafărul, „așa că nu o putem recomanda decât celor cu dare de mână” – prețul era de 90 de lei. Autorul articolului a mai menționat:

De cei săraci, cu sufletul însetat de frumuseţi, ne vom îngriji noi, publicând mai târziu şi alte capitole din cartea d-lui Vlahuţă, care a binevoit a ne da autorizaţia specială de a reproduce în revista noastră părți din cartea d-sale.

Apartamentul „împodobit cu tablouri de Grigorescu”

Prieteni apropiați, apoi rude prin alianță – Ana, fiica cea mică a scriitorului s-a căsătorit cu fiul pictorului, Gheorghe – Vlahuță s-a ocupat deseori de organizarea expozițiilor și de publicitate, după cum scria criticul de artă Valentin Ciucă. Grigorescu, mereu recunoscător și mișcat de acei puțini și buni prieteni pe care i-a avut, oferea cu dărnicie tablouri dintre cele mai reușite.

Victor Eftimiu amintea că apartamentul de la etajul de sus al Palatului funcționarilor publici, unde locuia Vlahuță în București, era „împodobit cu tablouri de Grigorescu”.

„Lucrarea reflectă trăsăturile de portretist ale lui Nicolae Grigorescu, stadiul de eboşă al lucrării favorizând păstrarea impresiei de spontaneitate a reprezentării.” (descriere: Institutul Național al Patrimoniului) | Nicolae Grigorescu, Autoportret, ulei pe pânză

„Dar pe urmă, când iese-n larg, ce interesant e în tot ce spune!”

Cartea e plină de comori despre artă, frumos, măiestrie, modestie, cântec și dor, sentimente și priviri și din nou gânduri despre artă și amintiri despre artist:

Simte parcă uneori nevoia de a vorbi prin cuvinte, pe care – de atâta îndelungă tăcere – le găsește anevoie la început. Îl stânjenesc primele fraze… Dar pe urmă, când iese-n larg, ce interesant e în tot ce spune! Și cum vorbește de arta lui!

Pe alocuri, gânduri și impresii mărturisite de Vlahuță.

„Fără compas și fără cumpănă”

„Fă ce simți, și atâta cât simți — unde nu te mai mișcă, lasă paleta jos: lucrul tău, fiind numai sinceritate, va crește și se va desăvârși în sufletul celorlalți. Va trăi. Altfel, vrând să-l isprăvești, îl omori.”

„Exact?… Ce-nsemnează asta-n artă? În sufletul tău e taina care dă viață pânzei, nu în forma și coloarea exactă a lucrurilor. Acolo-i aerul, acolo-i mișcarea care nu pozează, acolo-i palpitarea caldă a liniilor de-afară, prin care vorbește înțelesul dinlăuntrul. Nu vezi atâtea tablouri corecte, linse, reci, așa de uscate și de lustruite, că oamenii de-acolo parc-au fost niște păpuși de lemn, date bine la strung, îmbrăcate, așezate frumos, după regulele știute, și pe urmă, tot după regulile știute, zugrăvite?… Exactitatea strictă nu-i totdeauna adevărul. Despre un copac în care-mi desenezi frunza cu nervura ei, despre un peisaj în care-mi faci firul de iarbă, voi spune oricând că nu-i adevărat. Ochiul nu-l vede așa.”

„Ne uităm de departe la un cunoscut care vine-ncet spre noi. Ce vedem noi din forma și din mișcarea lui? Câteva linii. În acele câteva linii e «caracterul». Să le știi prinde pe acelea, și să nu le pierzi apoi în mulțimea detaliilor… O, detaliile! Pe câți nu-i amăgesc!… Cine zugrăvește haina cu nasturii și cu toate îndoiturile ei va avea o admirabilă firmă de croitor; nu un portret, și, mai ales, nu un suflet.

[…]

Sinceritatea lucrează întocmai ca natura — fără compas și fără cumpănă.”

Repetiție-n artă? Vai de cel care, privind un lucru frumos, deci viu, căci toate lucrurile frumoase sunt vii, privindu-l numai o dată și numai dintr-un punct de vedere, crede că l-a văzut destul! Nici o floare nu e repetiție. Nici o undă de lumină. De milioane de ani, de când trimite soarele raze pe pământul nostru, n-au venit două la fel.”

„Exceptând titlul care individualizează lucrarea, compoziţia şi cromatica sunt relativ frecvente în opera lui Nicolae Grigorescu, tabloul, de o valoare artistică incontestabilă, a făcut parte din colecţia ‘Nicolae Iorga’.” (descriere: Institutul Național al Patrimoniului) | Nicolae Grigorescu, Pe valea Câmpiniţei, ulei pe pânză

Simplitate, generozitate, singurătate

Vlahuță despre lecțiile lui Grigorescu:

Lecții, în înțelesul obișnuit al cuvântului, n-a dat. Dar viața lui simplă, bunătatea, cinstea, singurătatea de sfânt în care a trăit, renunțarea la orice foloase personale, și mândrul dispreț pentru toate deșărtăciunile omenești, iubirea de țară, munca neadormită și adânca pasiune pentru bine, adevăr și frumos nu sunt oare și acestea, acestea mai ales, cea mai înaltă învățătură pe care poate să ne-o dea un om, și, din acest punct de vedere, nu rămâne Grigorescu un mare profesor al vremii lui și al celei viitoare?

Nicolae Grigorescu, Țărancă citind, 1896

„Peste un ceas alta-i fața lumii, și tu ești altul”

„Pentru mine gura privește mai expresiv decât ochii. Sentimentul colorează, nu pensula. Poți colora cu o bucățică de cărbune, și toate tuburile din lume nu-ți dau albastrul unei flori de inișor dacă nu-l ai în suflet.”

„Lucrează mult; în fiecare zi. Și șterge tot ce faci dacă nu simți sufletul tău acolo: dar lucrează mult, ca să poți lucra repede. Toate lucrurile de-afară trebuiesc făcute repede, smulse din zbor. Cu același peisaj scăldat în aceeași lumină și privit cu aceeași dispoziție sufletească, nu te întâlnești decât o dată în viață. Iată de ce-i foarte important să poți lucra repede. Simfonia aceea de linii, de tonuri, de umbră și de lumină, înfrățirea aceea a tuturor elementelor care fac, sub raza unei clipe fericite, ca un lucru să fie frumos, n-ai să o mai găsești. Peste un ceas alta-i fața lumii, și tu ești altul.”

„Ai putea să numeri pe un tablou de câte ori s-a odihnit pictorul.”

„Sunt mâini care gândesc; mâini bune, iubitoare, cari parcă mângâie lucrurile pe care le ating, și mâini răutăcioase care privesc lumea cu necaz. Am văzut mâini foarte triste la un actor care nu juca decât roluri comice … Mâinile nu puteau minți.”

Nicolae Grigorescu, Femeie pe malul mării

„…și el n-are vreme de pierdut”

Vlahuță despre lucrurile ce „îl îngrozeau” pe Grigorescu:

Grigorescu era, de felul lui, foarte friguros. Orice alte neajunsuri și suferinți găseau în el o mare putere de rezistență. De frig, însă, și de indiscreția oamenilor, toată viața lui a avut groază.

[…]

Fuge de oameni. Dar nu pentru că-i sunt urâți, ci pentru că lumea, cu zgomotul ei, îl împiedică de la lucru, și el n-are vreme de pierdut.

Nicolae Grigorescu, Sacagiu, 1870

„…și nu mai era nimic!”

„Dacă ai pus într-un vers o tresărire a inimii tale, să știi că, și peste o mie de ani, cine-l va citi, va simți în inima lui bătaia inimii tale. Dacă n-ai pus nimic, ce vrei să fie acolo? Așa e și c-un tablou.”

„Ochi e ușor de făcut. Privirea-i mai greu. Orice lucru are o latură a lui mai expresivă, acolo-i taina vieții lui. De obicei, n-o găsesc acei care o caută.”

„Courbet (Gustave Courbet), trecând într-o seară pe dinaintea unei ferme, vede un vițeluș frumos și roagă pe fermieră să-i dea voie să vie a doua zi să-l zugrăvească. Bucuria femeii. A doua zi dimineață, când vine pictorul, ea îl așteaptă în poartă cu vițelușul spălat, dichisit, cu panglici împletite-n coadă. «Acesta nu-i vițelul meu», zice Courbet și pleacă supărat.”

„În pictură, cel mai bun lucru e să nu revii. Cât ai putut prinde dintr-o dată, cu sufletul înfierbântat din ceasul acela, atâta-i al tău. Dacă nu-ți place, șterge și începe din nou. Bineînțeles că atunci când e o lucrare de atelier, se schimbă vorba. Dar acelea greu trăiesc. Până să le isprăvești, fuge viața din ele. Toate-ți fug. Fuge expresia lucrurilor, ca și a figurii omenești, fuge lumina și, ceea ce e mai important, pentru că în adevăr e ireparabil, fuge frăgezimea sentimentului tău, privirea, dispoziția, sufletul tău de-atunci, cu care n-ai să te mai întâlnești niciodată. De câte ori nu mi s-a întâmplat, când n-aveam colorile la mine, să văd un colț de natură admirabil. Mă uitam la ceas, ca să viu a doua zi exact la aceeași oră, să lucrez. Veneam, și nu mai era nimic. Erau copacii, era valea, și aceeași lumină era, dar… nu mai eram eu cel de ieri.”

„La Grigorescu, linie, coloare, viață, aer, mișcare, toate acestea fac una. Sunt una — cum de altfel trebuie să fie la orice artist adevărat.” (Alexandru Vlahuță) | Nicolae Grigorescu, Car cu boi

„Îl durea timpul pierdut”

Vlahuță despre pictorul Grigorescu, așa cum l-a cunoscut:

Pentru Grigorescu, o expoziție era un șir de suferinți, din care ieșea ostenit, zdrobit, bolnav pentru multă vreme. Îl durea timpul pierdut, umilința și sila de a sta nemișcat, „ca la tarabă”, cum zicea el, așteptând mușterii; îl ofensa indiscreția celor care încercau să tocmească, dând, prin aceasta, în adevăr, un caracter de marfă unui lucru care pentru el era sfânt, deoarece înfățișa tot ce-a pus Dumnezeu mai bun și mai curat în sufletul lui; îi făcea rău atingerea cu lumea, în felul acesta, mai ales, care i se părea cel mai înjositor pentru un artist.

[…]

Pentru el banul n-a însemnat niciodată altceva decât posibilitatea de a lucra în liniște.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.