31 iulie 2022, 9:21

Nimeni nu o chema, nimic nu o alunga: „La întâmplări mari se arată fizionomia popoarelor și se poate măsura puterea sufletească a omenirii”

„De o bucată de vreme încoace o amenințare înfricoșată se leagănă pe populațiile Europei. Ca și ciuma în timpurile trecute, […] holera își întinde stăpânirea pe toate țărmurile, înfruntă toate climele și se joacă de toate pregătirile. Paza sau nepaza, răceala sau căldura, dieta sau năvala n-o cheamă, dar nici o alungă. Vine, se duce cu pricină și fără pricină, se întoarce neașteptat, sboară sau clocește, când își alege prada, când o ia de-a valma”, scria Alecu Russo, în 1853, despre holeră.

Moldova „văzuse holera de două ori și n-o mai uită”, notase scriitorul, când „prin salonurile Eșului, iar începe a se vorbi de grozavul rău prin preajma noastră”.

„Ca fatalitatea… zeul cel mare al strămoșilor noștri”

Meditativ, Alecu Russo a amintit la început de o baladă despre holeră ce „ne dovedește aceste două fețe grave și simțite ale medaliei numită românul”. Personajul baladei, Vâlcu, „bea și se veselește, de holeră nici gândește”. Scriitorul reflecta:

La întâmplări mari se arată fizionomia popoarelor și se poate măsura puterea sufletească a omenirii. Atuncea se dezvelește dacă un popor îi dobitoc sau om. Așadară, pe când treptele ridicate ale societății fug, se vaietă, se înflanelesc, pe când doctorii lipsesc și spitalurile se închid, fizionomia obștii rămâne tot serioasă și neschimbată… ca fatalitatea… zeul cel mare al strămoșilor noștri…Dogma zisă a Orientului, nu știu de ce, este religia popoarelor… «De este să fie, tot a fi…», și cu vorba aceasta românul horăiește liniștit, măcar să piară lumea…

„În toate părțile se întindeau bolnavii cerând ajutor, mame despletite strângând copiii lor morți, scene de deznădăjduire…” (Alecu Russo) | Holera, jumătatea secolului al XIX-lea, pictură de Pavel Fedotov

„Când lumea se sfarmă”

Tot balada continua cu „iată holera sosea” și începea apoi „duelul între epidemie și puterea sufletească”:

Aici obrazul cel de bronz al românului se topește și rămâne omul cu simțirile lui… Orbul sau cerșetorul care au cântat întâi cântecul holerei prin o tranziție minunată se ridică de la metamorfoza ovidică și mărimea epică a micului poem la ceea ce inima unui om are mai simțit și mai dureros. Românul cel nepăsător, românul care se veselește când lumea se sfarmă…

[…]

Gândul, adică reflecția, nu este în obiceiurile românului, balada ne-a spus-o din capul locului. Vâlcu intră la tocmeală cu holera… o trăsătură foarte repede, dară foarte caracteristică a neamului nostru. Vâlcu plânge și intră în tocmeală, vrea să dea rușfet răului.

[…]

Holera cea puternică nu se îndură de lacrimile românului…

1831, Moldova

La sfârșitul anului 1830, guvernatorul Principatelor Române, Pavel Kiseleff, a instaurat carantina la trecerea râului Prut, cu avanposturi. Cu toate acestea, în 1831 (an în care Alecu Russo împlinise 12 ani și a avut „nenorocire de a rămâne singur viu din patruzeci de persoane ce locuiau într-o casă”) Moldova a fost lovită de holeră. Săptămâni la rând orașul Iași a fost sub carantină.

Ilustrație cu bolnavi duși la spital în timpul epidemiei de holeră în Hamburg 1892 / Sursa: npr

Povestirea maiorului B.

După câțiva ani, pe la 1838 sau 1839, autorul avea în jur de 20 de ani și frecventa „adunări” în case de seamă din oraș – cunoscute saloane, dar, notase el, „pe atunce încă nu se chema peste tot locul salon”. Într-o odaie sufocată de fum și vorbe felurite, și-a făcut apariția un personaj numit maiorul B., „sufletește bun, de treabă, harnic și cinstit, de plesneai de ciudă”. Povestirea acestuia din Holera pornea de la „deprinderea unui puturos nărav” și continua cu descrierea unor momente și scene din timpul devastatoarei epidemii, presărate, în stilul caracteristic autorului, cu reflecții:

Eu, zicea maiorul, nici gustul, nici pilda, nici îndemnul vreunei femei nu m-au adus la aceasta… […] Dar nevoia holerei m-a silit. Chemat de slujba mea, a vedea și a trăi cu moartea în toate zilele în acea vreme, a ridica străjile ce picau, a îngropa fără deosebire soldații și civilii, rugasem pe doctorul ștabului să-mi dea vreun leac, socotind și eu că ar putea fi vreun leac.

Așa-i omul… când zidirea lumii se sfarmă, omul cel mai tare seamănă cu un copil, necredinciosul aleargă la doctori pe care înainte și în urma primejdiei îi cheamă șarlatani. Cât îi viața înflorită o cheltuim nebunește, când moartea bate la ușă stăruind la leatul hotărât ca un creditor îndărătnic, ne rugăm să mai aștepte un minut.

Doctorul îmi dădu râzând un șipușor și-mi prescrie să beau tutun: «Holera», zice el, «e boala văzduhului, fumul îl curăță; fumă și nu te teme… căci dacă e pe moarte, apoi holera nimerește și în curțile aerisite și curate și te uită și lângă un bolnav; în mâna lui Dumnezeu e taina și leacul..»

„Ulițile erau ceva de spăriet”

Holera a fost adusă în Iași, zicea povestitorul, de un soldat și „într-o clipă moartea își întinse aripile asupra marelui oraș”:

La început, ocârmuirea, spre liniștirea poporului, ascundea răul, dar răul îndoindu-se, însutindu-se în puține zile, spaima apucă orășenii; începură oamenii a fugi ca în bejăniile tătărăști, cei care rămânea se înarma și se străjuiau prin casele lor. Miliția, încă tânără, fu scoasă la Holboca; și ca să nu rămâie târgul fără pază, se rânduise din cincisprezece în cincisprezece zile câte o roată de grenadiri. Dar roata cea întâi rânduită, surpată de boală, nu întârzie a-și cere schimbători…

[…]

Ulițile erau ceva de spăriet, Iașul, cu cinci zile mai înainte strălucitor de trăsuri, livrele, toalete, uniforme aurite, Iașul în care se plimba sările pe toate ulițele cu ghitara și muzicile regimenturilor, cu râs, cu șagă și amoruri, acum se zbuciuma în ceasurile cele de pe urmă. Se auzea numai un vuiet înădușit, pe care glasul clopotelor de moarte îl covârșea înfiorător. În toate părțile se întindeau bolnavii cerând ajutor, mame despletite strângând copiii lor morți, scene de deznădăjduire, chihote drăcești prin cârciumi și birturi, mulți arși de sete se târâiau pe la fântâni, se culcau în glod, mulți mureau, câțiva se duceau sănătoși. Înfricoșat lucru e boala prin orașe! Pe toate ulițele, care pline de trupuri, cu picioarele, mânile și capetele în toate părțile bălăbănind după umbletul nepotrivit. În zilele liniștite, auzirea morții de-abia îți lasă o impresie tristă, dară să vezi cum duce la groapă sute de mii, să vezi oameni tăvălindu-se în glod, să simți că pier familii întregi, și uitându-te împrejuru-ți să nu mai întâlnești un prietin măcar sau o cunoștință, este peste închipuire de a se spune și, ce e mai de jale, poate că astăzi nici nu ni mai aducem aminte de aceste jertfe.

O gravură din secolul al XIX-lea, în stânga, e personificată holera înfruntată de un grup de femei | Sursa: npr

„Era ceva în aer și pe ulițe din pustietățile de care vorbesc scripturile”

Pustiit de molimă, orașul părea că își trăiește ultimele zile:

Era ceva în aer și pe ulițe din pustietățile de care vorbesc scripturile; în locul mulțimii de trăsuri, neguțători, de miile de jidovi, domnea tăcerea grozavă a unui oraș de șaptezeci de mii de oameni, ce se rupe numai de cârâiturile cioarelor, de urletul turmelor de câni sălbătăciți și de călcătura calului meu.

„Nenorocirea ne rebotează pe toți frați”

După ce văzuse moartea în zeci de chipuri, maiorul B. își încheia povestirea, care „ne cam atristă”:

Vă scutesc, domnilor, de reflecțiile mele… dar mare jale este pe vremi nenorocite, când un târg sau o țară se topește într-o clipeală. Vă doresc să nu ajungeți aseminea zile… atuncea se cunoaște cât e de scumpă o vorbă; ce este o strânsură de mână și câte puțină deosebire este în oameni mari și mici. Nenorocirea ne rebotează pe toți frați…


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Comentariile sunt oprite pentru acest articol