26 octombrie 2021, 22:04

Nobilul și sălbaticul: „Cât soarele îi bătea în plin, țineau isonul în cântecul general al bucuriei de viață”

„În toată înfățișarea lui, castanul are ceva din mândria stejarului, mai ales când spațiul îi permite să se întindă, roată, să-și desfășoare întreaga podoabă a crengilor. Trunchiul noduros arată truda de a învinge greutățile și victoria împotriva furtunii.”

În impresionantul dicționar despre simboluri și credințe tradiționale românești, etnologul Romulus Antonescu notează despre castane: „Cine se visează mâncând castane, va fi în curând invitat la un prânz, iar dacă se visează că se ocupă de coacerea lor înseamnă că afacerile sale vor avea o desfășurare pozitivă”.

Tot legat de lumea onirică, se spune în popor că persoana care se vede în vis cu părul de culoarea castanei – castaniu – va avea curând în viață „o schimbare de noroc”.

Acele „elemente indispensabile unei culturi generale”

În lucrarea despre flora din România a lui Ion Simionescu (1873 – 1945), minunatul castan nu putea lipsi.

Savant paleontolog, geolog, geograf, naturalist, una dintre personalitățile vieții științifice din prima jumătate a secolului al XX-lea, Ion Simionescu a reușit să popularizeze cunoștințe științifice pe care le definea ca „elemente indispensabile unei culturi generale”.

„Călător ca nimeni altul în lungul și latul țării”, cum îl caracteriza Sergiu Ballif, Ion Simionescu avea darul să observe cu finețe natura și să îmbrace date științifice seci în povești fascinante. Cea despre castan începe ca o briză de Mediterana:

Când gerul iernii amorțește pe la noi orice manifestare de viață a naturii, când brazda se odihnește, semințele stau în cojocelul lor apărător, iar copacii par uscați, odihnă pregătitoare pentru impetuosul val de primăvară, mulți își mută gândurile către locurile acelea unde înfloresc lămâii. Unii privilegiați chiar fug spre coastele Mediteranei, cu belșug de trandafiri iarna, ori chiar mai departe. […] E veșnica năzuință către deosebit.

„Frunzele castanului din lungul bulevardelor sunt ca palma, ca degetele. Mugurii, îmbrăcați în zale de aramă, când încep să plesnească, strălucesc în bătaia razelor călduțe, parc-ar fi unși cu clei.” (Ion Simionescu) | Credit foto: Mira Kaliani

„Semnul boarei de la Mediterana este dat și de castani”

Savantul amintește că boarea calda ajunge și în unele locuri România și menționa „strâmtorile Dunării, de la Baziaș și până la Turnu Severin”, unde clima este „cu totul alta decât în restul țării: e mai blândă, mai meridională”.

Ion Simionescu introduce astfel cititorul în lumea acestui arbore măreț, castanul:

În afară de liliacul care crește în voie pe stâncile din Cazane, de smochinii din viile de la Alexandria sau de nucii sălbatici de la poalele munților din Oltenia, semnul boarei de la Mediterana este dat și de castani.

Cel porcesc și cel nobil

În afară de castanul denumit „porcesc” (Aesculus hippocastanum), cel care „procură umbră bulevardelor din orașe, a căror semințe căzute din fructele ghimpoase, dezghiocate toamna, nu servesc la nimic”, există așa-numitul castan „nobil”, „podoaba pădurilor din Grecia, Italia și sudul Franței, ale căror fructe se mănâncă, dând prilej să mai adăugăm un punct de asemănare superficială între București și Paris, prin sobele de fier de la colțurile de stradă, încinse de jăraticul la care se coc castane”.

„Aceștia au flori verzui, discrete, fără podoabă colorată, înșirate grămezi-grămezi, de-a lungul unei codițe lungi, subțiri, delicate.” (Ion Simionescu) | Castan nobil sau, cunoscut popular, comestibil / Ilustrație de Otto Wilhelm Thomé din volumul Flora von Deutschland, Österreich und der Schweiz, 1885

„Portul e același”

Castanii nobili, arbori „frumoși și rămuroși ca stejarul”, cresc prin pădurile Tismanei, „se văd răzleți în îngusta vale a Cernei, dincolo de Băile Herculane”, dar „se urcă și pe dealurile de lângă Baia Mare, aproape de munții Maramureșului”. Naturalistul povestește:

Când am văzut întâia oară castanii de lângă Baia Mare, i-am luat drept nuci. Tineri, nu se deosebesc decât observați mai de aproape. Portul e același. Au aceeași strălucire a cojii netede, aceeași ramificație și aceeași strălucire a frunzelor.

Mai în vârstă, se aseamănă la port cu stejarii. Coaja e crăpată, iar crengile sunt noduroase și sucite, parc-ar fi chinuite de mâini nevăzute.

„Podoaba de primăvară a castanilor porcești, acele frumoase candelabre cu flăcări albe, care se țin în sus, adesea acoperind învelișul frunzelor cu ninsoarea petalelor lor, lipsește la castanii nobili.” (Ion Simionescu) | Credit foto: Peggychoucair/Pixabay

„Totuși, câtă deosebire!”

Un privitor superficial i-ar putea confunda cu castanii porcești. Și cel nobil, și cel porcesc, explica Ion Simionescu, au aceleași fructe țepoase; seara, când castanul nobil, cel adevărat, „se pregătește de odihnă și-și strânge frunzele din vârf, întorcând în sus dosul lor mai argintiu, asemănarea este și mai mare”.

Și totuși, urmează cu exclamație omul de știință, „câtă deosebire” între cei doi:

Deosebirea în port, deosebire în frunze și mai ales în flori. Podoaba de primăvară a castanilor porcești, acele frumoase candelabre cu flăcări albe, care se țin în sus, adesea acoperind învelișul frunzelor cu ninsoarea petalelor lor, lipsește la castanii nobili. Aceștia au flori verzui, discrete, fără podoabă colorată, înșirate grămezi-grămezi, de-a lungul unei codițe lungi, subțiri, delicate.

Frunzele castanului din lungul bulevardelor sunt ca palma, ca degetele. Mugurii, îmbrăcați în zale de aramă, când încep să plesnească, strălucesc în bătaia razelor călduțe, parc-ar fi unși cu clei.

Frunzele castanului nobil sunt simple, elegant crestate pe margini și de forma unui vârf de lance. Au însă aceeași sensibilitate. Seara se strâng grămadă, arătându-și dosul argintat; ai impresia că zgribulesc de îndată ce unda răcoroasă adie prin văzduh.

„Castanul nobil, podoaba pădurilor din Grecia, Italia și sudul Franței, ale căror fructe se mănâncă, dând prilej să mai adăugăm un punct de asemănare superficială între București și Paris, prin sobele de fier de la colțurile de stradă, încinse de jăraticul la care se coc castane.” (Ion Simionescu) | Credit foto: Mira Kaliani

„Pe urmă își ia seamă și învață cât de anevoioasă e viața și cât de înșelătoare e graba”

Castanii au o frumusețe a lor ce îl pot face pe trecător să zăbovească ceasuri întregi privindu-i în lumina dimineții sau în cea a apusului de soare. Ion Simionescu își încheia prezentarea la fel de poetic:

Cât soarele îi bătea din plin, transpirau vânjoșenie și fericire de trai. Voinici, rămuroși, cu frunzele verzi, strălucitoare, țineau isonul în cântecul general al bucuriei de viață. Cu cât soarele scăpăta după deal, cu atât fața lor se posomora, luând aer mai încruntat. Când umbra se lăsa de tot, frunzele din vârf străluceau în îmbrăcămintea lor argintie; se sucesc așa încât pare că învelesc spre apărare fructele plăpânde, în înveliș ghimpos, îngrămădite în vârful rămurelelor. În întunericul serii, par fosforescente.

În toată înfățișarea lui, castanul are ceva din mândria stejarului, mai ales când spațiul îi permite să se întindă, roată, să-și desfășoare întreaga podoabă a crengilor. Trunchiul noduros arată truda de a învinge greutățile și victoria împotriva furtunii.

Abia zâmbește. O undă de vânt se furișează prin pădure. Mestecenii își tremură frunzele delicate în voluptatea băii răcoritoare; plopii și le scutură cu freamăt scurt, tremurător. Castanul numai la sfârșit, când unda trece, abia își clatină puțin frunzele cu un fâșâit slab, ca de aripi de liliac.

Ca copil izbucnește repede, pe urmă își ia seamă, clădindu-și pe îndelete scheletul lemnos, căci boarea de pe coastele Dalmației ori mistralul de pe coasta Franței, repede îl învață cât de anevoioasă e viața și cât de înșelătoare e graba. Abia după 50–60 de ani, la locul lui de obârșie începe să dea flori și fructe, cu care se împodobește apoi pe fiecare an, până la adânci bătrâneți.

De la castanul nobil, totul se folosește – lemnul lui tare, ca al stejarului, e taninos. Însă fructele lui, „dulci și cărnoase sunt o avere”.


Imagine Cover: stânga – Ilustrație de Otto Wilhelm Thomé din volumul Flora von Deutschland, Österreich und der Schweiz, 1885 | dreapta: Credit foto: Peggychoucair/Pixabay


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.