17 iunie 2021, 12:04

O călătorie cu „le kéroutza”: „Sosit la popas, atunci își dă seama surugiul că a pierdut o roată și îi lipsește călătorul”

„Se sparge o roată, carul se clatină, își pierde echilibrul, aruncă la zece pași călătorul său, îi rupe un umăr sau o coastă, și își continuă drumul, sărind în toate sensurile ca un balon elastic.”

Călător pasionat și talentat scriitor, cu o educație aleasă, francezul Stanislas Bellanger (7 iunie 1814 – 18 aprilie 1859) a făcut mai multe călătorii în Europa, inclusiv în Moldova și Țara Românească.

În lucrarea Le Kéroutza, publicată în 1846, a lăsat „una dintre cele mai pitorești descrieri ale societății românești aflată în plin proces de modernizare, în timpul controversatei perioade regulamentare”, notau autorii volumului din seria Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea:

Cu umor, autorul narează supliciul la care este supus călătorul în timpul perioadei de carantină, sediile acestora fiind la Giurgiu, Galați, Brăila, Brașov. Aceeași toleranță o arată și în savuroasa descriere a călătoriei cu un mijloc de transport rapid, dar primejdios și incomod: căruța. […] El vede în acest mijloc de transport un simbol al lumii pe care o străbate, de unde și titlul cărții.

Cu măiestrie Bellanger ne redă atmosfera capitalei Țării Românești: lipsa hotelurilor, drumuri nepavate, noroaie, câini vagabonzi, case dezordonate lipsite de gust.

Însă tabloul nu este deprimant. Existau și muzee, biserici, mitropolia, bibliotecă publică, spitale, băi publice – el însuși se declară încântat de un astfel de așezământ, gustându-i deliciile orientale – grădini, parcuri, locuri de întâlnire pentru protipendada orașului.

În lucrarea Le Kéroutza, publicată în 1846, a lăsat „una dintre cele mai pitorești descrieri ale societății românești aflată în plin proces de modernizare, în timpul controversatei perioade regulamentare”. (Din seria Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea)

Bellanger avea doar 20 de ani când a ajuns prima dată la București, unde, un frate al mamei lui era viceconsul al Franței. Spre deosebire de alți occidentali, el a descris în general cu toleranță și „fără accente critice deosebite” experiențele prin care a trecut în călătoria lui în Țara Românească și Moldova. În schimb, s-a folosit din plin de darul cu care a fost înzestrat: cel de a povesti cu mult umor.

„Ajungeți deci la destinație, cu un lombago de peste opt zile”

Despre modul de a călători în principate a oferit pagini scrise cu vervă și mult haz:

În nici un loc din lume, după știința mea, nu se călătorește cu atât de mare rapiditate, dar într-un mod atât de puțin confortabil ca în principate. […]

Poștele române sunt de patru leghe, sau mai bine de 16 kilometri. Fiecare dintre ele are un popas, unde sunt ținuți la dispoziția voastră cai de călărie, cai de tracțiune, boi sau bivoli. Aveți de ales între patru mijloace de transport: primul – pe jos; al doilea – pe cal; al treilea – în trăsură; al patrulea: pe bivoli sau boi.

[…]

Călare sunteți însoțit de un poștaș (n. sensul de ghid), care are funestul obicei, ca tătarul în Turcia, de a străbate spațiul în goana mare, și pe care trebuie să-l urmați sub pericolul de a vă rătăci și de a face de trei ori drumul obișnuit […] Ajungeți deci la destinație, cu un lombago de peste opt zile. Dar ce importanță are! Ați ajuns.

În trăsură plecați însoțiți de doi, trei surugii, cu ardoarea unei lovituri de vânt; nu rulați pe pământ, veți brăzda aerul ca o rândunică, vă veți pierde respirația, și auzul, și vederea, asfixiat de praful care vă învăluie din toate părțile.

„Imaginați-vă o cutie, fără acoperiș, înaltă de treizeci de degete, largă de două picioare, lungă de trei, încadrată de patru roți dintr-o singură piesă, rotunjite cu o toporișcă și montate la două osii de lemn, totul fără nici un cui.” (Stanislas Bellanger, Le Kéroutza) | Căruța poștală – Poștalionul, 1854; Sursa: Colecții și colecționari din Sălaj, Anuarul Asociației Colecționarilor din Sălaj, Ioan Gherasim, Alexandra Gherasim

„Imaginați-vă o cutie, fără acoperiș”

Călătoria în principate se făcea, nota francezul, după câteva reguli. Mai întâi, călătorul trebuia să aibă o întâlnire cu aga sau, dacă acesta lipsea, cu ispravnicul orașului. După ce dădea toate informațiile necesare, adică unde vrea să meargă, ziua și ora plecării și adresa, primea o foaie de drum pe care apoi o prezenta la fiecare popas de la poștă.

În ziua și ora stabilite, călătorul era așteptat în fața porții „de un modest vehicul”:

Am spus modest cu intenție. Imaginați-vă o cutie, fără acoperiș, înaltă de treizeci de degete, largă de două picioare, lungă de trei, încadrată de patru roți dintr-o singură piesă, rotunjite cu o toporișcă și montate la două osii de lemn, totul fără nici un cui.

Aceasta este veți vedea, un pic mai mult decât o roabă (tărăboanță) și un pic mai puțin decât un tomberon, este o troacă. Are o garnitură de frânghii, două hamuri și o chingă […]

Trei dintre cai sunt încălecați fără șa, fără scări și fără zăbală de trei români, care așteaptă flegmatic, cu biciul în mână, ca dumneavoastră să fiți gata.

Pregătit de drum, dar fără să știe ce îl așteaptă, călătorul „se va chirci de bine de rău pe patul de fân fermentat de care carul este umplut în chip de scaun”, și, odată instalat, dă semnalul de plecare: „Atunci primul surugiu va scoate un strigăt ascuțit, sălbatic, gata să-și dea sufletul, își va roti biciul deasupra capului și […] plecați fără ajutor din nici o parte.”

„Din momentul în care a scos urletul din piept, surugiul uită tot sau mai bine zis nu își mai amintește decât trei lucruri: vocea, biciul și caii.” (Stanislas Bellanger, Le Kéroutza) | Căruţă poştală – Poștalionul, „cu un surugiu, ajutorul lui și un călător, probabil legat”; Chromo, sfârșitul secolului al XIX-lea | Colecția Gherasim, Sursa: Colecții și colecționari din Sălaj, Anuarul Asociației Colecționarilor din Sălaj, Ioan Gherasim, Alexandra Gherasim

„Bacșișul de trecere”

La poarta orașului, călătorul era oprit pentru a-i fi vizat permisul de un presupus funcționar” care se aștepta întotdeauna și la „bacșișul de trecere”.

Bellanger preciza: „Bacșișul, una dintre varietățile «bani pentru cinste», nu este obligatoriu, dar va exercita o mare influență asupra destinului călătoriei voastre. Dându-l de bună voie, acesta îl va determina pe funcționar să vă salute grațios și să-i spună surugiului: mergi repede!”

„Gropi, râpi, mărăcini, nimic nu-l înspăimântă, nimic nu-l oprește”

Dincolo de barierele orașului, încep peripețiile și se manifestă din plin „atribuțiile celor trei surugii”, care se apucă să strige pe rând, până când rămân fără suflu:

Din momentul în care a scos urletul din piept, surugiul uită tot sau mai bine zis nu își mai amintește decât trei lucruri: vocea, biciul și caii. Din păcate vehiculul și călătorul nu sunt pentru el decât accesorii nedemne de atenție. Trece peste toate obstacolele fără oprire. Gropi, râpi, mărăcini, nimic nu-l înspăimântă, nimic nu-l oprește.

[…]

Se sparge o roată, carul se clatină, își pierde echilibrul, aruncă la zece pași călătorul său, îi rupe un umăr sau o coastă, și își continuă drumul, sărind în toate sensurile ca un balon elastic. Veți geme atunci, strigând ajutor cu toată puterea plămânilor voștri. Inutil! Surugiul nu aude; zelul său exaltat îl surzește.

Sosit la popas, numai atunci își dă seama surugiul că a pierdut o roată și îi lipsește călătorul.

„Dar pentru a rezista la o călătorie atât de periculoasă și distructivă, vă trebuie o trăsură de fier sau o căruță.” (Stanislas Bellanger, Le Kéroutza) | Poştă de cai în Moldova, 1837, Auguste Raffet

„O călătorie atât de periculoasă…”

Aceasta este prezentarea căruței pe care Bellanger a făcut-o atât de pitoresc și pe care o compara cu un mijloc de transport rapid din sudul Italiei, cu diferența că „acela poate cu un cal să transporte cu ușurință șapte sau opt persoane, în timp ce acesta nu poate”. În principate, era invers, cu șapte-opt cai se transporta o singură persoană.

Dar pentru a rezista la o călătorie atât de periculoasă și distructivă, vă trebuie o trăsură de fier sau o căruță […] M-am echipat cu o excelentă căruță. Este mai puțin distinsă, dar mai comodă și mai ales mai puțin înșelătoare. În afară de rezistența sa la toate încercările, căruța este acoperită și, veritabilă arcă a lui Noe, poate să dea azil la o jumătate de duzină de persoane […] și chiar la nevoie unei menajerii.

Iată de ce parcurgând cele două principate dunărene în acest rustic echipaj, am făcut din numele său titlul povestirilor mele.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.