Editia de Dimineata

„O evocare a soarelui, o sărbătoare a familiei” – Legende, tradiții și credințe de Ignat

„Carnea de porc se mănâncă în câșlegile de iarnă, din porcul ce-l taie la Crăciun, când mai tot țăranul taie un porc îngrășat din vreme, un godac, un godin ori un grăsun.”

În zori, într-o anumită zi

În cele mai multe locuri, era obiceiul ca în ziua de Ignat, 20 decembrie, să se taie porcul „de cu noapte, așa ca până la ziua totul să fie gata”, nota Tudor Pamfile în studiul etnografic Crăciunul, publicat în 1914.

Tăierea porcului avea loc „într-o anumită zi”, la Ignat, „pentru că acesta era acel orânduit de Dumnezeu să îngrijească de porci”, dar și într-un anumit moment al zilei, de obicei în zori sau dimineața”, sublinia Ion Ghinoiu în Sărbători și obiceiuri românești.

Pentru câșlegile de iarnă. „Țăranul nostru nu bate cu carnea ca alte nații;
el nu se simte nenorocit când ea-i lipsește, fiind mai mult vegetarian. Carne el mănâncă numai la anumite vremuri și când îl pălește, așa, un gust.
[…]
Carnea de porc se mănâncă în câșlegile de iarnă, din porcul ce-l taie la Crăciun, când mai tot țăranul taie un porc îngrășat din vreme, un godac, un godin ori un grăsun. În mai toată Moldova porcii se taie la Ignat.
[…]
Din porc se capătă slănina, costițele, mușchii, șoldurile, cârnații și chiștele (n. răcituri, piftia). Se mai ie și osânză. Carnea și slănină, ca să ție mai mult, se afumă, după ce a stat șapte-opt zile în sare. Osânza se topește și se ține în oale, iar slănina afumată se ține spânzurată undeva, la răcoare și uscăciune.
[…]
Carnea de purcel se mănâncă pe la cumătrii (n. petrecere de la botez), când adese purcelul se face umplut”.
– Mihai Lupescu, Din bucătăria țăranului român

„Ritualul tăierii porcului amintește de jertfele aduse în antichitate zeităților care apăreau și dispăreau…” (Ion Ghinoiu) | Fotografie: Ilie Moise, Cut, județul Alba, 2011 / Sursa: Ion Ghinoiu, Dicționar de mitologie română

Ritual și credințe

„Ritualul tăierii porcului amintește de jertfele aduse în antichitate zeităților care apăreau și dispăreau, se nășteau și mureau în perioadele de înnoire a timpului calendaristic”, menționa Ion Ghinoiu.

Despre credințele din jurul acestui ritual, etnograful Ion Ghinoiu amintea:

Credința că porcul își visează moartea în noaptea de Ignat, prinderea și înjunghierea animalului, efectuarea diferitelor semne rituale pe corpul neînsufleţit, jumulirea părului pentru confecționarea bidinelelor, pârlirea sau jupuirea pielii pentru opinci, tăierea corpului în bucăți etc. ofereau suficiente momente pentru săvârșirea practicilor rituale menite să preîntâmpine stingerea «seminției» porcilor, să asigure sănătatea gazdei în noul an, să alunge spiritele rele, să prezică vremea pe o perioadă mai îndelungată de timp, să fertilizeze ogoarele pentru a obține roade bogate.

Funcția rituală, menționa etnograful, este evidențiată în popor și în una dintre credințele legate de tăierea porcului, cum a fost culeasă la începutul secolului al XX-lea și transmisă de etnologul Tudor Pamfile:

La tăiere nu trebuie să stea nimeni primprejur dintre cei care sunt miloși din fire, căci se crede că porcul moare cu mare greutate; carnea unui astfel de porc nu va fi bună. Pe porc să nu-l vaite nimeni.

„Hotar dintre lumea pământenilor și cea a divinităților…” | Foto: Foundry Co – Pixabay

 

Un străvechi ritual legat de solstițiul de iarnă. „În ajunul solstițiului de iarnă,
în ziua de 20 decembrie, satele tradiționale făceau ultimele pregătiri în vederea sărbătoririi Nașterii Domnului. Gospodăriile curate, casele văruite, familiile pregătite cu veșminte noi, pentru marea celebrare, trăiau încă un eveniment mult așteptat, o răsplată a muncilor anevoioase de-a lungul întregului an, ca îndestulare a caselor, dar și ca străvechi ritual solstițial. În zorii zilei de 20 decembrie se celebra Ignatul, prin sacrificarea porcilor, în fapt, dar și ritualic.

«Nu-i casă de creștin aceea unde nu se taie codiță de purcel în zi de Ignat», spuneau bătrânii satelor, legând această practică alimentară doar de pregătirea meselor îmbelșugate ale Crăciunului.

La origine, acest obicei avea o funcție pur ritualică, ceremonială, căreia i s-a pierdut semnificația în miile de ani ce s-au scurs peste existențele umane. Însuși numele acestei sărbători vine de la latinescul «ignis» («foc»), sacrificarea porcilor fiind urmată de pârjolirea lor la un rug imens, aprins din paie de grâu și de secară, căutându-se ca flăcările lui și fumul să se înalțe cât mai sus, spre cer.

Referindu-se la semnificația sacrificiului animalier ca ofrandă închinată soarelui, de precreştini, în Grecia antică, istoricul și antropologul francez Jean-Pierre Vernant interpreta că acest act demarca hotarul dintre lumea pământenilor și cea a divinităților. Substanța materială, carnea animalului jertfit era destinată consumului celor dintâi, pe când substanța imaterială, miresmele ofrandelor și fumul deveneau mesajul către Cealaltă Lume. Acest obicei de sorginte universală a fost, probabil, propriu și autohtonilor noştri, care celebrau soarele, cu lumina și căldura lui, dătătoare de viață.”
– Maria Bocșe, Obiceiuri tradiționale românești din Transilvania

Legenda lui Ignat cel sărac „este încă vie în memoria satelor din Transilvania, iar în ținutul Pădurenilor se rostește și acum în ajunul zilei de Ignat”. (Rusalin Ișfănoni, Maria Bocșe) | Sat din Ținutul Pădurenilor, Hunedoara | Credit foto: Mira Kaliani

O divinitate solară

„Tăierea porcului la Ignat era în arealul carpato-balcanic o sărbătoare a familiei, tatăl era dator să săvârșească sacrificarea, iar mama și copiii străjuiau și alimentau focul, rugul. Acesta, prin lumina și căldura lui, constituia o evocare a soarelui. Se îndătina de asemenea ca după sacrificarea porcului să se facă o masă de pomană, ca ofrandă adusă morților”, preciza Maria Bocșe în Obiceiuri tradiționale românești din Transilvania.

Ignatul, celebrat prin acest sacrificiu animalier, a fost o străveche divinitate solară, precreștină, căreia nu i se mai cunoaște numele. După răspândirea creștinismului, a fost asimilat cu numele și data de celebrare a Sfântului Ignatie Teoforul, în 20 decembrie, din calendarul ortodox. Ignatie Teoforul a fost episcopul Antiohiei, care a sfârșit aruncat ca pradă leilor.

Despre sacrificiul porcului în ziua de Ignat, Ion Ghinoiu sublinia:

Sacrificiul sângeros al porcului, substitut neolitic al spiritului grâului, ce presupunea ritul funerar de incinerare (pârlitul porcului) în ziua de Ignat (Ignis = foc), este o practică preistorică care supraviețuiește în ținuturile românești extracarpatice.

Perechea lui feminină, Inătoarea, este de asemenea asociată cu focul și rugul funerar. Femeile care lucrează în ziua de Ignat sunt torturate și opărite cu apă clocotită, așa cum procedează și Joimărița la Joimari.

Legenda lui Ignat cel sărac

În Obiceiuri tradiționale românești din Transilvania, Maria Bocșe amintește de legenda lui Ignat cel sărac „împovărat de griji și de mulți copii, care a făcut rămășag cu satana, pentru a putea câștiga un purcel de sacrificat în preajma Crăciunului. Conform rămășagului, Ignat trebuia să dezlege o șaradă ce cuprindea semnificația magică a numerelor de la unu la zece. Altminteri, satana i-a cerut în schimb «ce are în casă și nu știe ce are», fiind vorba de pruncul nenăscut, din pântecele nevestei lui Ignat. Cu ajutorul lui Dumnezeu, Ignat găsește răspunsurile bune, diavolul fiind nevoit să-i aducă în ogradă porcul făgăduit.

Această legendă este încă vie în memoria satelor din Transilvania, iar în ținutul Pădurenilor Hunedoarei se rostește și acum în ajunul zilei de Ignat, pentru rolul ei pilduitor și moralizator despre harurile date de Dumnezeu, despre înțelepciunea omului, despre bunătatea și cinstea omului sărac, aşa cum relevă etnologul Rusalin Ișfănoni în monografia sa despre acest ținut mirific din proximitatea Munților Poiana Ruscă”.

În culturi străvechi, porcul era considerat „animal sacru”. (Ofelia Văduva) | Credit foto: Herbert Aust / Pixabay

Sacrificii și sărbători

În Totem și tabu, Sigmund Freud scria că „sacrificiile și sărbătorile coincideau la toate popoarele, fiecare sacrificiu comporta o sărbătoare și nu exista sărbătoare fără sacrificiu. Sacrificiul-sărbătoare era o ocazie de a se înălța deasupra intereselor egoiste ale fiecăruia, de a reaminti de legătura fiecărui membru al comunității cu divinitatea”.

Privind din această perspectivă, Ofelia Văduva nota în Pași spre sacru că „sacrificiul poate fi considerat normă creatoare de sărbătoare – sacrificiul implică sărbătoarea. Totodată, el poate fi înțeles însă și ca principiu sărbătoresc – sărbătoarea implică sacrificiul. Nu există sărbătoare mai mare sau mai mică fără accentul ritual al sacrificiului (înțelegând prin sacrificiu nu numai jertfirea unui animal, ci și substitutele sale – ofrande din hrana omului dăruite în același scop al facilitării contactului cu sacrul)”. Cele două sărbători „legate de nașterea și renovarea timpului calendaristic sunt marcate de ritual de sacrificiu”.

Crăciunul a păstrat, „până târziu în timp, multe elemente ale scenariilor rituale străvechi de sacrificare a porcului, dovedind vechimea acestei practici.

Dincolo de rațiuni utilitare (carnea și mai ales grăsimea de porc fiind baza hranei pe parcursul întregului an), tăierea porcului este act ritual cu rădăcini ce se regăsesc adânc în istoria civilizației umane”, remarca Ofelia Văduva.

Ignat înseamnă pârjolirea porcului cu paie aprinse, în săptămâna premergătoare Crăciunului.”
Aurelia Bălan-Mihailovici, Dicționar onomastic creștin

Un animal sacru

În culturi străvechi, amintea Ofelia Văduva, porcul era considerat „animal sacru, animal emblematic pentru zei ai vegetației – Osiris (la egipteni, care îl identifică uneori chiar cu zeul), Demeter și Persefona (zeițe agrare la greci), Ceres (zeița romană a grâului)”.

În onoarea acestora, porcul era sacrificat „în cadrul unor ceremonii publice de mare amploare, din care nu lipseau actele culinare rituale, urmate de mese comune la care oamenii mâncau în credința purificării și întăririi lor prin puterea vitală a cărnii animalului asimilat”.

Saturnalia, 1783, de Antoine Callet | Sursa: Wikipedia, domeniu public

„Jertfa porcului” la romani

La banchetele ce aveau loc în timpul Saturnaliilor, carnea de porc reprezenta alimentul principal, iar „jerfta porcului era caracteristică sărbătorii romane”.

În Naturalis historia, Pliniu cel Bătrân (23 – 79) a notat despre creșterea porcilor la Roma, „dovadă că acest animal era în atenția societății timpului, crescut fiind nu numai din motive economice, ci și rituale, ce prevalau adesea”, comenta Ofelia Văduva în Pași spre sacru.

Tot Ofelia Văduva nota că „în epoca lui Augustus (sfârșitul secolului I î.Hr. – începutul secolului I d.Hr.), epoca de înflorire a Imperiului Roman, sacrificarea porcului a fost înlocuită cu depunerea de ofrande din cereale pe altarele de sacrificiu (fără a înceta însă practica sacrificiului animalier).”

Adonis și porcul sălbatic, 1823 – 1826, sculptură de John Edward Carew (1785 – 1868) | Sursa: National Trust Collections

„Întrupare a lui Adonis”

„J.G.Frazer (n. antropolog scoțian, 1854 – 1941) susține cu argumente convingătoare ideea că porcul este un străvechi spirit agrar în folclorul european. Totodată, el presupune că porcul a fost socotit o întrupare a lui Adonis, zeul grec care simbolizează moartea și renașterea ciclică a vegetației, și, de aceea, este posibil ca el «să fi fost ucis în ocazii solemne ca reprezentant al zeului și mâncat sacramental de către adoratori». O versiune a legendei lui Adonis amintește despre gelozia zeului războiului, Ares, care a ațâțat un porc mistreț ce l-a sfâșiat pe Adonis. Drept urmare, adoratorii acestuia, ciclic, sacrificau ritual un porc și îl mâncau în ospețe publice”, scria Ofelia Văduva în Pași spre sacru.

Practica sacrificării porcului a fost acceptată în creștinism „ca secvență a suitei de obiceiuri pregătitoare a marii sărbători a Crăciunului”, conchidea Ofelia Văduva.

Unii, alții. „E începutul lui decembrie.
A dat Dumnezeu zăpadă nemiluită; și cade, cade, puzderie măruntă și deasă, ca făina la cernut, vânturată de un crivăț care te orbește.
[…]
Arar se vede pui de om trecând prin sat. Pârtia e acoperită. Abia se zăresc poteci ca de lățimea unei lopeți.
Cea mai îngrijită leagă cârciuma de primărie.
[…]
În cârciumă e harababură mare. […] Fitecine cu ale lui. La nea Nicola veselie, la alții obide.
Unii abia așteaptă Ignatul să-și taie grăsunul cât malul, alții abia au mălai de gură. Că cine a făcut lumea, cu deșertăciunile ei, la unii tună și fulgeră, iar pe alții îi îmbuibă cu norocul, ca pe curcani cu nuci.”
– Barbu Ștefănescu Delavrancea, Sultănica

Exit mobile version