18 septembrie 2022, 11:54

„O faimă ce se apropie într-o oarecare măsură de legendă” – Vestita colecție de cărți rare, manuscrise scumpe și medalii a Mavrocordaților

„Dar Orientul întreg n-a avut o bibliotecă asemenea cu a lui Nicolae Vodă Mavrocordat, prețuită ca valoare la jumătate de milion…”

„Vestita bibliotecă a Mavrocordaților din prima jumătate a veacului al XVIII-lea are și astăzi o faimă ce se apropie într-o oarecare măsură de legendă”, scria, în 1940, istoricul Vasile Mihordea. Acest renume se datora în special faptului că mărturiile contemporane nu au oferit detalii despre existența ei, acestea fiind „puține, sumare și mai mult indirecte”.

Ca proprietate domnească, faimoasa „colecție de cărți rare, manuscrise scumpe și medalii din diferite epoci” ar fi avut avantajul „asigurării contra multor vicisitudini ce ating de obicei pe ale comunilor muritori”, nota istoricul.

Denumită „în mod convențional, bibliotecă”, aceasta „a avut o soartă strâns legată de a celor trei pasionați adunători: Alexandru Mavrocordat Exaporitul, Nicolae și Constantin – tatăl, fiul și nepotul, – strălucind în proporție egală cu faima lor de oameni învățați și urmând, paralel cu ei, calea nenorocirilor și a decadenței până la dispariție”, comenta Vasile Mihordea.

Nicolae Mavrocordat, frescă de la biserica de la Văcărești | Sursa: Nicolae Iorga, Domnii români după portrete și fresce contemporane, 1930

Nicolae Mavrocordat, frescă de la biserica de la Văcărești | Sursa: Nicolae Iorga, Domnii români după portrete și fresce contemporane, 1930

Neobosiți colecționari de lucruri rare

Erudiți, „iubitori de cultură, cu renume de cei mai învățați oameni din tot Orientul și cu o largă publicitate în Occidentul civilizat, principii Mavrocordat, neobosiți colecționari de lucruri rare, având prin venirea pe tronul țării mijloacele necesare și-au legat numele de frumoasa biserică de la Văcărești, ctitoria lui Nicolae Vodă”, afirma istoricul.

În incinta mănăstirii, o sală specială a fost amenajată pentru „a adăposti tot ce gustul și priceperea lor în materie de bibliofilie izbutea să adune, atât din țară, din vechile biblioteci ale Cantacuzinilor și Brâncovenilor căzuți în dizgrație și persecutați, cât și din străinătate, unde legăturile lor cu Orientul îi făcea cei mai de temut concurenți la licitațiile de manuscrise din Constantinopol, Alexandria și alte centre”.

„Purtăm grijă să găsim, după îndreptarea ce ne-a dat-o, monete antice”

Despre Nicolae (3 mai 1680 – 15 septembrie 1730), fiu al dragomanului Alexandru Mavrocordat Exaporitul, a rămas și o mărturie legată de „stăruința cu care colecționa medalii antice”.

Istoricul Vasile Mihordea a menționat scrisoarea Patriarhului Hrisant Notara, din Smirna, datată decembrie 1726 în care acesta spunea: „Purtăm grijă să găsim, după îndreptarea ce ne-a dat-o, monete antice ca să aibă bucurie și mulțumire”.

„După cum vântul hazardului politic bătea”

Biblioteca era accesibilă exclusiv proprietarilor, ceea ce, menționa Vasile Mihordea, explică lipsa de mărturii contemporane. Istoricul relata:

Cărțile au zăcut mai mult în lăzi, purtate între Constantinopol și București după cum vântul hazardului politic bătea în favoarea sau dezavantajul Domnilor – iar în prima jumătate a veacului al XVIII-lea dacă bibliotecile în general nu lipseau, ele erau rare și o atmsoferă de preocupări cărturărești cu reflex în opinia publică nu exista încă la noi.

Se mai adaugă și faptul că acești domnitori erau străini de țară și de neam, veniți prin stricarea tradiției, după înaintași de mare prestigiu în ambele principate, ale căror urme se sileau prin toate mijloacele să le lichideze, astfel că lipsa de simpatie pentru persoana Voievodului a atras și ignorarea nobilei pasiuni și a bogatei colecții, adunată sub ochii celor ce-ar fi avut ocazia, în alte împrejurări, să o prețuiască prin însemnări care să rămână.

Constantin Mavrocordat

Constantin Mavrocordat

„Dar Orientul întreg n-a avut o bibliotecă asemenea cu a lui Nicolae Vodă Mavrocordat”

În Pilda bunilor domni din trecut, volum publicat în 1914, Nicolae Iorga scria:

Dar Orientul întreg n-a avut o bibliotecă asemenea cu a lui Nicolae Vodă Mavrocordat, prețuită ca valoare la jumătate de milion, și din care, după risipa, la Constantinopole, a averii fiului săi, Constantin, ruinat, s-a păstrat numai așa de prețiosul catalog…

O mare sală la splendida mănăstire a Văcăreștilor, azi adăpost de osândiți, pentru care ajungea și o clădire care să fi cuprins mai puțină artă și mai puțin trecut, adăpostea această colecție, care însă nu era deschisă ucenicilor din școli.

„Plină de cărțile cele mai bune”

Inspirat de „portretul întunecat” pe care l-a lăsat Anton-Maria del Chiaro despre domnitorul Nicolae Mavrocordat, Lionardo Panzini (1739 – 1807), preceptor și profesor de limba italiană pentru cei doi fii ai lui Alexandru Vodă Ipsilanti, scria despre Mavrocordat că „a murit lăsând un nume dintre cele mai urâte care se pomenesc în istoria oricărei țări, încât poate fi numit pe drept biciul Țării Românești”. Și a notat:

Pentru a ispăși nedreptățile făptuite în cursul domniei sale, principele Nicolae a clădit o mare mănăstire la Văcărești, un sat la un ceas depărtare de București, unde este și înmormântat și căreia i-a lăsat biblioteca sa aleasă, plină de cărțile cele mai bune, în edițiile cele mai valoroase, și de câteva manuscrise.

Dar această bibliotecă a suferit vicisitudini de tot felul, mai ales în timpul ultimului război, când rușii și alții, după pilda lor, au luat pe furiș un număr foarte mare de cărți și aproape toate manuscrisele. În diferite mănăstiri din Țara Românească erau biblioteci asemănătoare, deși nu atât de bine înzestrate.

Iosif Rosenblut, Biserica Văcărești, interior

Iosif Rosenblut, Biserica Văcărești, interior

 

„Cărțile mai prețioase, ar fi fost duse la Constantinopol pentru achitarea datoriilor”

La Franz Josef Sulzer (1735 – 1791), invitat la București în 1774 de domnitorul de atunci Alexandru Ipsilanti, se găsesc, după cum scria Vasile Mihordea, „cele mai întinse lămuriri din țară” despre biblioteca lui Mavrocordat. Istoricul a notat:

În partea manuscrisă a operei sale istorice spune că biblioteca a fost prețuită la șase sute de mii de taleri și, printre rarități, în ea se află și o biblie coptă din veacul al III-lea.

După moartea lui Nicolae Mavrocordat, cărțile mai prețioase, ar fi fost duse la Constantinopol pentru achitarea datoriilor, risipindu-se astfel. O parte din cele rămase la București au fost luate de ruși în războiul de la 1769, care le-au dus la Petersburg. Pe vremea lui Sulzer, la Mitropolie se mai găseau «6 – 7 încărcături» de cărți sub acoperiș, pradă șoarecilor și șobolanilor, urcate de călugări în acel loc.

Afirmația aceasta, nu în deplin acord cu alte mărturii, rămâne încă discutabilă din unele puncte de vedere.

Nevoit „să-și vândă biblioteca”

După moartea lui Nicolae Mavrocordat, era de așteptat, se spunea, ca fiii săi să vândă bibliotecă deoarece „nu aveau ce face cu ea”. A rămas în proprietatea fiului său cel mai mare, Constantin, care însă „s-a arătat foarte îndrăgostit de ea”. Prin urmare, nu doar că nu a intenționat să o vindă, dar a continuat să o îmbogățească.

După 1749, în lungul exil de șapte ani îndurat, Constantin Mavrocordat a atins „culmea nenorocirilor până într-atât încât va fi nevoit să-și vândă biblioteca”.

Cronicarul Atanasie Comnen Ipsilanti a consemnat că Mavrocordat, „având nevoie de bani, și-a amenetat biblioteca”. Cum nu a reușit să o răscumpere la timp, biblioteca moștenită de la tatăl și bunicul său a fost vândută, „rămânând în mare parte pierdută”, a scris mai târziu istoricul A. D. Xenopol.


Comentariile sunt oprite pentru acest articol