24 iunie 2022, 11:44

O sărbătoare a verii: „Porneau din sat dimineața la răsăritul soarelui, alergând cu maramele fluturând, râzând și chicotind”

„Au înflorit florile / Odată cu zorile”, așa începea o baladă „de o frumusețe pe care numai neamurile pasionate o pot împrumuta artei lor vorbite”, povestea Mihail Sadoveanu în ale lui „Nopți de sânziene”. În calendarul tradițional, Sânzienele sau Drăgaica reprezintă un moment deosebit în cadrul sărbătorilor de vară. Romulus Vulcănescu în Mitologie română explică aceste denumiri:

Sânzienele sau Drăgaica, o datină de străveche proveniență autohtonă, al cărui nume dac s-a pierdut, însă s-a păstrat cel daco-roman de Sânziene. Numele Drăgaica s-a suprapus peste cel de Sânziene în feudalismul timpuriu, în perioada influenței slave în vocabular.

[…]

Vechiul nume de Sî(â)nziana, pe care datina îl poartă, este de asemeni o denumire latină a Sanctei Diana care, pe lângă atribute selenare, cinegetice și silvanice, avea și atribute agrare, deoarece ne amintește de riturile aratului și semănatului noaptea pe lungă plină, pentru a rodi din plin.


„Crezi în Piatra Filosofală, în magie şi în miracolele din noaptea de Sânziene?”

Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene


„Se adună la un loc toate fetele țăranilor și aleg pe cea mai frumoasă dintre dânsele”

În lucrarea Descriere Moldovei (Descriptio Moldaviae), Dimitrie Cantemir (26 octombrie 1673 – 21 august 1723) prezenta Drăgaica, jocul care se făcea de Sânziene. Atunci, fetele din sat o alegeau pe cea mai frumoasă dintre ele, o numeau drăgaică, o însoțeau într-un alai la câmp unde făceau o cunună de spice de grâu pe care i-o puneau pe cap și îi încredințeau apoi cheile de la hambare:

Căci la acea vreme a anului pe când încep a se coace semănăturile, se adună la un loc toate fetele țăranilor de prin satele ce sunt pre aproape și aleg pe cea mai frumoasă dintre dânsele și-i pun numele Drăgaica și cu mare tovărășie merg cu dânsa prin țarini, împodobind-o cu cunună împletită cu spice și basmale multe și-i dau în mâinile sale cheile de pe la șurile (sau grajdurile) lor; și Drăgaica aceasta într-acest chip împodobită, cu mâinile întinse și cu basmalele legate asupra vântului ca și când ar zbura, merge acasă de la țarini și umblă prin toate satele tovarășilor săi, cântând și săltând împreună cu toate tovarășile sale, cari de multe ori o numesc pe dânsa soră și stăpână și toate fetele țăranilor din Moldova cu mare poftă se străduiesc după cinstea aceasta, măcar deși sunt ele obișnuite să cânte totdeauna cum că aceea care se face în chip de Drăgaică, nu poate să se mărite până după trei ani.

„Du-te soare, vino lună, / Sânzienele îmbună, / Să le crească floarea, floare, / galbenă mirositoare, / fetele să o adune / să le prindă în cunune…” | Credit foto: Mira Kaliani

„O festivitate generală a zânelor bune”

„Dintre sărbătorile populare cunoscută mai mult este sărbătoarea florală și câmpenească a Sânzienelor care reprezintă mai ales o festivitate generală a zânelor bune”, scria Romulus Vulcănescu în Mitologie română. Acesta prezenta un ritual al „fetelor care vor să se mărite cu feciorii care vor să se însoare”, ce avea loc în anumite sate.

Tinerele și tinerii se aduneau seara, în ajun de Sânziene. Băieții făceau ruguri, aprindeau facle, le învârteau în sensul mișcării soarelui la apus, în timp ce strigau: «Du-te soare, vino lună, / Sânzienele îmbună, / Să le crească floarea, floare, / galbenă mirositoare, / fetele să o adune / să le prindă în cunune, / să le pună la pălărie / struțuri pentru cununie. Boabele să le răstească / până-n toamnă să nuntească.»

„Cu struțuri de sânziene la pălărie

Fetele alergau pe dealuri, culegeau sânziene și împleteau cununi, se întorceau cu acestea în sat și „zvârleau” cununile pe casă:

Dacă cununile se agață de hornuri, fetele se vor mărita chiar în anul menit.

A doua zi dis-de-dimineață, cetele de feciori străbat satele cu struțuri (buchete) de sânziene la pălărie, însemn că au căzut cununițele de sânziene pe hornuri la casele fetelor care-i interesează. Hăuiesc și chiuie și strigă în cor: «Du-te lună, vino soare, / Că tragem la-nsurătoare. / Cununile neursite / zac sub hornuri azvârlite. / Până-n miezi cu steagu-n frunte / trec feciorii după slute, / c-alde alea nedirese / nu vor să fie mirese» sau «Hai frumoaselor, ce stați, / zâne vreți să rămâneți, / că venim după pețit / până nu v-ați răzgândit.»


„Tu îți mai aduci aminte cine a spus că miracolele sunt irecognoscibile, în sensul că sunt camuflate printre întâmplările de toate zilele, că sunt împlinite, în aparență, de către oameni care seamănă cu noi toți, oamenii de rând?”

Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene


Credit foto: Mira Kaliani

„În ii și fote noi de sărbătoare”

Sânzienele sau drăgaicele sunt, nota Romulus Vulcănescu, „un fel de vestale care amintesc riturile protecției și fecundității agrare ale zeiței Ceres”.

În aprilie, de Cerealia, sărbătoarea dedicată acesteia, aveau loc procesiuni, sacrificii și jocuri populare.

„Este […] reiterarea cultului sărbătorii Cerealia pe care fetele tinere, virgine, o inițiază în cultul agrar la români. Se înțelege că reiterarea este numai scheletul, in nuce al datinei grecești adoptate de romani și transmise în Provincia Dacia poporului daco-roman”, scria Romulus Vulcănescu.

La datina Drăgaicei participau fete „tinere virgine”, ce purtau „ii și fote noi de sărbătoare”, pe cap marame, iar pe acestea se punea cununițe de flori numite Sânziene. La brâu se încingeau cu flori de sânziene, iar în mâini aveau spice de grâu și seceri cu dinți.

„Porneau din sat dimineața la răsăritul soarelui, alergând cu maramele fluturând, râzând și chicotind până ajungeau la ogorul cu rodul cel mai bogat”, povestea Romulus Vulcănescu. Datina se desfășura în două locuri, pe un ogor și în bătătura satului. Pe câmp, se jucau „hore libere și hore închise, când tăcute, când cu chiuituri; rar cu strigături”, nota etnologul.

„Hora Drăgaicelor, veselă și sprintenă”

De la câmp, Drăgaicele se întorceau pe drum „tot în fugă, fluturându-și maramele, până ajungeau în sat”. În sat, erau întâmpinate de flăcăi „cu ulcele cu apă”, pentru a le stropi simbolic pentru fertilitatea pământului. Se întindea acolo „hora Drăgaicelor, veselă și sprintenă, în care puteau intra în joc numai fete tinere, de aceeași vârstă”.

„Din bătătura satului, Drăgaicele plimbau hora lor pe la unele case din sat, îndeosebi la casele plugarilor vrednici, ale căror roade îi făceau demni de admirația întregii comunități sătești”, a povestit Romulus Vulcănescu.

„Porneau din sat dimineața la răsăritul soarelui, alergând cu maramele fluturând, râzând și chicotind până ajungeau la ogorul cu rodul cel mai bogat.” | Credit foto: Mira Kaliani

Vremea licuricilor

La Sânziene, după trei luni de când se face auzit prima dată în an, cântecul cucului încetează, deoarece, conform tradiției, cucul, „această pasăre atât de îndrăgită de români”, cum scria etnograful Ion Ghinoiu, „s-ar îneca cu un bob de orz”.

Tot în credința populară se spune că, de la Sânziene, apar licuricii și luminează „calea celor rătăciți”.


„S-a întâmplat ceva cu mine. Am impresia că, de la un moment dat, m-am rătăcit. Până la o anumită dată am trăit o viaţă pe care o simţeam că era viaţa mea – şi după aceea am apucat pe o altă cale, m-am rătăcit, am trăit o viaţă străină, viaţa altuia… […] Parcă toate mi s-ar trage dintr-o seară de vară de acum nouă ani, din seara de Sânziene din 1936. E absurd, dar uneori am impresia că din momentul acela m-am rătăcit, că de-atunci n-am mai trăit viaţa mea…”

Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene



ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Comentariile sunt oprite pentru acest articol