8 decembrie 2021, 3:05

O tentație în Bucureștiul anului 1836: „Întinși cu nonșalanță pe divan, dormeau ca deputații în cameră”

„A doua zi, primul nostru gând când ne-am trezit a fost să mergem la băile publice. Se găsesc în București două feluri de băi: cele turcești și cele românești. Am auzit multe laude despre ultimele; și acolo am fost conduși.”

Despre experiențele prin care a trecut la una dintre băile Bucureștilor din prima jumătate a secolului al XIX-lea a povestit cu har și haz francezul Stanislas Bellanger.

Născut în Franța, în 1814, într-o familie de negustori, Bellanger a avut o educație aleasă, fiind un bun cunoscător al limbilor clasice. Călător pasionat, el a umblat prin Europa și în Asia, unde s-a arătat „cucerit de exotismul peisajelor și de varietatea populațiilor întâlnite”.

La 26 de ani, impresii din călătoriile lui au început să apară în câteva prestigioase publicații franceze din epocă. În 1842, a publicat primul volum cu note din călătorii, sub titlul Trois ans de promenade en Europe et Asie (Trei ani de plimbări în Europa și Asia), urmat după doi ani de Le Kéroutza.

Stanislas Bellanger s-a plimbat pe străzile Bucureștiului din prima jumătate a secolului al XIX-lea și a descris apoi cu un savuros umor experiențele lui | „Uliță” din București, la 1841; Gravură în lemn, după desenul lui Charles Doussault, publicat în L’Illustration, 1848

Prima întâlnire cu Bucureștiul: un gard de scaieți și mărăcini

În București, Bellanger a ajuns prima dată la începutul anului 1836, când avea 21 de ani. Tânăr, înzestrat cu o fină observație, el s-a plimbat pe străzile Bucureștiului din acea vreme și a descris apoi cu un savuros umor experiențele lui pe drumuri înnoroite, despre câinii vagabonzi ce se plimbau nestingheriți pe ulițe și „căutau ceartă tuturor călătorilor” sau despre mahalalele orașului.

A văzut însă și părțile frumoase ale orașului, cum ar fi biblioteca publică, bisericile și mănăstirile, cele cinci spitale pe care le avea atunci unde „domnește ordinea cea mai admirabilă și o curățenie perfectă”, și a povestit cum a petrecut o zi la una dintre băile publice din București.

Istoria lui bucureșteană a început la 28 ianuarie 1836, când la ora cinci după-amiază, „pe o ceață apăsătoare și pătrunzătoare ca acelea ce învăluie Parisul la sfârșitul toamnei”, sania în care se afla s-a oprit în fața unui „gard de scaieți uscați și de mărăcini împletite”, în timp ce călăuza „striga pe un ton vesel: București”.

Aceasta a fost prima lui impresie de la intrarea în București, pe la bariera Herăstrău, așa cum i s-a spus, „una dintre cele mai importante ale orașului”. Ceea ce l-a făcut să mărturisească: „Aceasta, recunosc, mi-a format o părere proastă despre celelalte”.

Nici Podul Mogoșoaiei nu l-a impresionat: „Aici, noroiul are alt aspect; nu mai este nici negru, nici persistent ca în piață, se preface în băltoace umede și cenușii. Este imposibil pe acest mare drum să calci pe uscat. […] Mergând, îmi închipuiam cu inima strânsă celelalte ulițe ale capitalei. Dacă acesta este cel mai renumit și frecventat cum trebuie să arate celelalte?”

„Aceste băi se află în cartierul Lipscani, unul dintre cele mai urâte ale orașului.” (Stanislas Bellanger) | Intersecție strada Lipscani cu piața Roma (Sf Gheorghe), la începutul secolul al XX-lea / via Wikipedia, domeniu public

O tentație bucureșteană

Bucureștiul avea însă și atunci tentațiile lui. Călătorul francez a experimentat una dintre acestea:

A doua zi, primul nostru gând când ne-am trezit a fost să mergem la băile publice. Se găsesc în București două feluri de băi: cele turcești și cele românești. Am auzit multe laude despre ultimele; și acolo am fost conduși.

Aceste băi se află în cartierul Lipscani, unul dintre cele mai urâte ale orașului. Clădirea care le adăpostește seamănă, la exterior, cu un imens stup. Am înconjurat-o de trei ori fără a-i descoperi poarta și l-am întrebat pe M.G. (n. un vechi prieten al lui Bellanger) pe unde se intră. Mi-a răspuns arătându-mi o trapă la nivelul pământului, asemănătoare cu acelea ce acoperă pivnițele în anumite străzi din orașele de provincie. Aceasta m-a surprins, dar nu mi s-a părut imposibil.

[…]

M.G. a deschis trapa, am coborât opt trepte și ne-am găsit în centrul unei săli de o sută de picioare cirumferință. Pavată în marmură albă fără nervuri, îmbrăcată în marmură roze cu vinișoare albastre, această sală avea de jur împrejur un imens divan în formă de pat de campanie matlasat confortabil. Treizeci de lămpi convexe și concave, cu un diametru de un picior, fixate în calcarul bolții și ascunse de vaporii groși ce se răspândeau din toate părțile, aruncau o lumină slabă și adormitoare.

Opt stâlpi de granit susțineau enorma boltă și din fiecare din aceștia ieșea un robinet de aramă care vărsa în vasele de marmură gri, apa caldă la grade diferite.

În fine mulți băieși întinși cu nonșalanță pe divan, dormeau ca judecătorii la audieri sau ca deputații în cameră.

„Această încăpere era ca un furnal, ne ardea!”

A urmat ritualul obișnuit: dezbrăcat de hainele lui, cu galoși de lemn, strecurați în picioare de băieșul care l-a servit, înfășurat într-o pânză gri și cu turban pe cap, a fost condus în sala de baie:

Am intrat mai întâi într-o cameră boltită în care temperatura era ridicată. Apa șiroia din toate părțile pe podeaua încălzită și se scurgea într-o canelură aflată special de-a lungul zidului. Am stat două minute și am trecut apoi în a doua încăpere, un pic mai mare decât prima. […] O apă și mai fierbinte se împrăștia, revărsându-se peste bazine și umplând aerul de efluvii atât de penetrante și condensate, încât am crezut că voi fi asfixiat.

La sfârșitul celor zece minute, care mi s-au părut tot atâtea secole, unul dintre băieși a deschis o a treia cameră, mult mai mare decât celelalte, și în mijlocul căreia, fără a mă preveni, m-a îmbrâncit brusc, în timp ce M.G., în altă parte, suferea același tratament. Această încăpere era ca un furnal, ne ardea! Am vrut să mă plâng dar nu am putut; vocea nu îmi ieșea din gât, capul îmi era tulbure, picioarele îmi tremurau și simțeam că mă prăbușesc.

„Acolo se aflau patru indigeni pe ale căror fețe înroșite domnea beatitudinea.” (Stanislas Bellanger) | Baie turcească, Illustrated London News, 26 July 1862

„Cât de scump am plătit curiozitatea!”

După ce și-a revenit și „s-a recunoscut”, a văzut în mijlocul acestei încăperi „un mare bazin, reprezentând o roată al cărei mijloc și spițe formau o fântână compartimentată”. Acolo se aflau patru „indigeni pe ale căror fețe înroșite domnea beatitudinea”:

Voind să le împărtășesc fericirea, am privit în jurul meu, și, nevăzându-mi băieșul, m-am purtat ca un școlar în absența profesorului și m-am aruncat dintr-o săritură spre fântâna binefăcătoare.

Imprudență fatală! Și cât de scump am plătit curiozitatea!

Fiecare compartiment era încălzit prin conducte subterane la temperaturi crescânde. Or, în graba mea, uitând să-mi iau informațiile necesare, și să trec gradat, dintr-un bazin în altul, mi-am scufundat picioarele în bazinul cel mai fierbinte. 64 de grade!

[…]

Mi-am retras picioarele scoțând un strigăt și făcând o grimasă, care a stârnit râsetele celor care făceau baie. Aveam picioarele roșii precum homarii fierți!

„Probabil mulți cititori se vor îndoi de această povestire”

Odiseea lui la baia bucureșteană nu s-a încheiat. Cum nu pătimise suficient, întins pe o masă, a urmat „dezmembrarea mâinilor, brațelor și picioarelor” prestată de băieș:

…unul dintre călăii mei m-a întors cu fața spre marmură, a sărit ca mișcat de arc și mi-a aplicat o violentă lovitură de picior în rinichi.

Probabil mulți cititori se vor îndoi de această povestire și totuși nimic nu este mai exact.

[…]

Timp de trei minute am crezut că am coloana vertebrală ruptă: a fost din fericire numai o sperietură. Revenit din leșinul cauzat la prima vedere de acest act barbar, m-am trezit în mâinile celui de-al doilea băieș care îmi freca tălpile picioarelor cu o piatră ponce.

Era sfârșitul odiseei.

După atâtea răsfățuri…

Cu cele trei bucăți de pânză în care a fost înfășurat, cu galoșii în picioare și turbanul pe cap, s-a reîntors în sala comună. Acolo, un alt băieș „m-a înfășurat într-o cuvertură caldă, m-a rostogolit pe divan în toate sensurile, ca brutarii ce frământă pâinea, m-a parfumat cu apă de trandafiri cu un parfum suav, și și-a privit opera în liniște”.

La final, a sosit nelipsita tavă „cu dulcețuri excelente”. Acoperit cu o cuvertură de mătase și înconjurat de pernuțe moi, „după atâtea răsfățuri” a fost lăsat singur și invitat să tragă un pui de somn. Ceea ce a și făcut.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.