12 septembrie 2022, 10:11

O varietate neîntrecută „de forme, de culori, de îmbrăcăminte, o adevărată corabie a lui Noe este pământul dobrogean”

„Peste toate acestea se întinde un cer mai adeseori senin; când norii nu-l întunecă, soarele se uită lung îndărăt, răspândind pe cer ca și peste țarini, mantia de purpură a asfințitului.”

„Cel care cunoaște trecutul istoric al Dobrogei și a călcat mai îndelung pământul ei, observând oameni, locuri și lucruri, acela nu va lua drept exagerare părerea că ea nu are samăn în Europa”, scria, într-un articol din 1920, Ion Simionescu (1873 – 1944), savant paleontolog și totodată renumit geolog, geograf și naturalist.

Fin observator al naturii și dotat cu remarcabile calități scriitoricești, și-a folosit fără întrerupere vastele sale cunoștințe științifice, cât și stiloul și slova sa, impregnată cu puternice accente moldovenești, în folosul propagării culturii, a științei în rândul maselor”, scria Sergiu Ballif, în prezentarea unui volum semnat de profesorul Simionescu.

Acesta a remarcat că scrierile acestui „ilustru cărturar” s-au adresat în primul rând „maselor”, omului de rând, și nu „celor aleși”, cu toate că și aceștia „au avut ce învăța”, dacă le-au citit.

„O adunătură de tot soiul de reliefuri”

Despre pământul Dobrogei, văzut „în miniatură”, Ion Simionescu scria că este „o adunătură de tot soiul de reliefuri, întâlnite în largul lumii”. Și cititorul curios începe să cutreiere acel pământ pe care se află „ici munți, mai încolo dealuri, podișuri, șesuri”:

Pretutindeni varietate de forme, de culori, de îmbrăcăminte. Creasta de lângă Camena contrastează prin porfirul roșcat, dezgolit, cu pădurile dese dinspre Ceamurlia; ciriteii zdrențuiți, numai spini, stânși grămadă, susținându-se reciproc, de pe spinarea Beștepei, par cerșetorii vegetali față de teii mari, tufoși, dintre Meidanchioi (Valea Teilor) și Nicolițel.

Mai la sud, dealurile au „spinarea ca netezită cu mâna”, unde, cât cuprinde privirea, sunt ogoare și pășuni. Către Sarinasuf, „șesul întins e una cu luciul mării”.

Aceeași varietate „neîntrecută” se află și în pământul dobrogean, unde se găsesc „minerale de tot soiul și roci și mai felurite”.

Din stepa dobrogeană | Foto: Ion Simionescu

„D-apoi variația apelor?”

Mai departe, în „împărăția apelor”:

D-apoi variația apelor? Spre răsărit Marea Neagră mărginește Dobrogea cu azurul valurilor liniștite; spre apus bătrânul Istru îi mângâie coastele cu lenevitele lui ape, pe când spre nord delta, numai stuf, ascunde svâcniturile unei vieți bogate, la care iau parte pământul care se naște și vietățile care îl împodobesc.

„Așa de rar, încât e loc de slavă pentru Creator”

Sus, „în munți, izvoarele gâlgâie mai adesea”; pe dealuri, pe șesuri, „unde și unde, așa de rar, încât e loc de slavă pentru Creator”. Stropii „rari de ploaie” ce cad „cu zgârcenie” sunt repede „supți și duși la adânc”. „Apa rece se scoate cu lanțuri lungi trase de cai; este magnetul chemător de oameni”, nota autorul.

Peste toate acestea „se întinde un cer mai adeseori senin; când norii nu-l întunecă, soarele se uită lungă îndărăt, răspândind pe cer ca și peste țarini, mantia de purpură a asfințitului”.

„De la vulturul măreț și pajura voinică până la aușel”

Cu știință și talent prezintă viața naturii dobrogene, note însemnate cu atât mai mult cu cât multe dintre vietățile amintite ce dădeau farmec ținutului au dispărut sau sunt tot mai rar zărite:

O adevărată corabie a lui Noe este pământul dobrogean. Mai ales primăvară și toamna, când apele sunt împânzite de puzderia păsărilor călătoare, furnicarul cel mai bogat de animale la Dobrogea se află.

De la mistreții cărora le place desișul umbros la plaurul până la helgea ca ninsă, lungă de o șchioapă; de la vulturul măreț și pajura voinică până la aușelul ce-și țese din pânză cuibul ca o pungă, aninându-l de vârful ramurilor de salcie; ori pescărușul albastru, numai smaralde și topaze; de la șarpele lui Esculap, gros și lung, până la șopârlița cu bumbi de sidef; de la lenevosul somn și gustosul morun, până la zvârluga cât un vierme; de la lăcusta pustiitoare până la țânțarul aducător de friguri – tot noianul animalelor felurite mișună prin iarbă, pe sub pământ, în ape ca și în aer.

Unele au venit de departe; altele, musafiri vremelnici, dau un colorit exotic. Păsări flamingo din delta Nilului fac uneori vizită neamurilor sale de la gurile Dunării, iar vestitul șarpe boa își are drept reprezentant pe Eryx jaculus (n. Boa de nisip), care stă toată ziua ascuns în nisip.

„Spre răsărit Marea Neagră mărginește Dobrogea cu azurul valurilor liniștite…” (Ion Simionescu) | Credit foto: Mira Kaliani

„În Dobrogea, mai mult decât oriunde, se găsesc suprapuse civilizații stinse, străvechi”

Lumea plantelor aduce și ea Dobrogei „un caracter exotic”, iar „amalgamul se observă și printre oameni”. Această „babilonie” nu e numai „în spațiu”, ci mai ales „variațiunea în timp”:

În Dobrogea, mai mult decât oriunde, se găsesc suprapuse civilizații stinse, străvechi, straturi istorice, continuând pe cele geologice. Era într-o vreme ceea ce azi e Polul Nord, marginea lumii cunoscute, limita cotlonului marin în legătură cu Mediterana străbătută în lung și în lat.

Vechii istorici pomenesc de gurile Dunării cum se pomenea pe vremuri lui Cristofor Columb de gurile Orinocului. Se mirosea belșugul grânarelor dindărătul lor, se întrezărea importanța stăpânirii lor. De aceea, pe marginea Mării, ca și pe marginea Deltei, la Istropolis, ca și la Ulmetum, se înșirau cetăți, puncte de observație, grecești, romane, bizantine, genoveze, turcești.

Peste toate acestea „se întinde un cer mai adeseori senin”… (Ion Simionescu) | Credit foto: Mira Kaliani

„Povestirea moșneagului cu barba albă”

Adevărata Dobroge, cu munți bătrâni cu lacuri liniștite, cu păduri dese, cu stânci semețe” se descoperă dincolo de „drumul de fier”, spre nord.

Din Măcin, „munții învecinați ne apar în toată frumusețea lor”, dar nu copleșesc „prin o înfățișare uriașă”, „norii nu se anină de vârfurile lor prăpăstioase”, „concertul izvoarelor a pârâiașelor spumoase și a pădurilor de brad, nu se prea cunosc în ținutul lor”. Numai „vulturii pleși, mari cât niște curcani, aduc aminte de maiestatea piscurilor carpatice”. Numirea „de munți” de nu a fost „uzurpată”, pentru că acești munți „sunt ruinele unor falnice înălțimi de odinioare”, scria Ion Simionescu. Mai departe, s-ar povesti:

Dacă omul ar putea înțelege glasul pietrelor și al apelor, în taina nopții de vară cu lună plină, ar asculta întreaga povestire a celor doi vrăjmași de de mult, unul învins, altul învingător, dar pe care vremea i-a redus la liniștea ultimelor zile de trai. Pietrele azvârlite pe coasta Pricopanului, de ai crede că s-a dat o bătălie de uriași pe el, s-ar tângui domolitei Dunări, de zilele cu sute de veacuri în urmă; și-ar spune povestea nașterii lor, când pasăre nu lovea cerul, când în locul Dunării se întindea marea furioasă cu lumea ei stranie de broaște cât vițeii și reptile mai mari decât balenele; ar spune de vremea marilor revoluții pământești, când s-a prăbușit tot ținutul Bărăganului, când în jurul stâlpilor, rămași răzleți de pământurile vechi, a început să curgă Dunărea.

Ei au văzut-o tânără, plină de putere, încumetându-se să-și mute drumul tot mai spre malurile pietroase, apoi întinsă, furioasă, în deplina perioadă de putere căpătând viață din topirea ghețarilor de pe Negoi și Parâng.

Ar fi povestirea moșneagului cu barba albă ce trăiește de mult, de mult, din vremuri depărtate.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Comentariile sunt oprite pentru acest articol