Carol Davila, chiar dacă nu a fost român, și a petrecut cea mai mare parte din viață în România și a adus numai lucruri bune domeniului medicinei. Dacă s-ar fi oprit la a fi un doctor bun, probabil importanța acestuia nu ar fi fost aceeași în momentul de față.
Francezul adoptat de România a fost amfitrionul școlilor de medicină de aici și al serviciului de ambulanță. Cu toate acestea, destinul i-a jucat feste lui Davila, în ceea ce privește viața personală.
Originile și mutarea în România
După cum este menționat anterior, Carol Davila, născut cu numele de Carlo Antonio Francesco d’Avila, a fost un francez, de origine italiană, ale cărui legături familiale nu sunt întocmai cunoscute. Se spune că Davila este fiul nerecunoscut al muzicianului Franz Liszt și a contesei Marie d’Agoult, însă cel mai probabil pe vremea când era încă foarte mic a fost adoptat de o familie de medici care i-au insuflat această pasiune.
Tânărul Davila a urmat Facultatea de Medicină din Paris, a absolvit în 1853, iar apoi a ajuns în România la vârsta de 21 ani. Acest lucru a fost o întâmplare, dat fiind că din partea de est era o cerere destul de mare de medici, fiind primite două oferte pentru a lucra ca medic. Una a venit din Persia, unde ar fi trebuit să fie doctorul personal al șahului (n. red. titlu purtat de suveranul Iranului), iar cea de-a doua din Țara Românească, de la domnitorul Barbu Știrbei, relatează Adevărul.ro.
Dezvoltarea profesională și prima școală de medici
Venit cu gândul de a sta doar trei ani, soarta i-a schimbat părerea. Imediat cum a ajuns, domnitorul i-a oferit gradul de maior și a fost numit medic-șef la Spitalul Militar, având posibilitatea de a reforma unitatea și sistemul. Având această libertate, un singur lucru, foarte important, mai lipsea: forță de muncă. În acea perioadă era o lipsă de medici, cei care erau pasionați de acest domeniu erau nevoiți să plece în Paris, Viena sau alte orașe cu prestigiu pentru a studia. Atunci o idee strălucită de-a lui a fost pusă în practică, marcându-i importanța lui Davila pentru totdeauna în domeniul medicinei românești. Este vorba despre o școală de medicină.
Anul 1854 este unul neprielnic pentru Carol Davila, fiind momentul în care domnitorul sub a cărei aripă se afla a fugit, iar atunci medicul și-a pierdut privilegiile. De asemenea, el s-a îmbolnăvit de reumatism poliarticular, boală care i-a lăsat până la sfârșitul vieții sechele.
Din fericire, un an mai târziu, domnitorul Barbu Știrbei revine, iar Davila îți poate relua proiectele, care conțineau reorganizare spitalului miliar pe secții, îmbunătățirea serviciilor medicale, iar în 1855 a reușit să facă prima transfuzie sangvină din țară.
Reformarea sistemului medical a continuat cu înființarea Școlii de Mică Chirurgie, după modelul unei școli din Angers, iar în 1856 se deschide secția farmaceutică. Doi ani mai târziu, i se schimbă numele în Şcoala Naţională de Medicină şi Farmacie. Interesat de medicină, în general, Davila pune bazele și unei secții veterinare.
Momentul suprem al evoluției este școlilor medicale este evoluția din școală în facultate, adică anul 1869, când apare sub denumirea: Facultate de Medicină, Chirurgie și Farmacie.
În 1859, medicul dezvoltă și un serviciu de ambulanță și spitale mobile, bune pentru a ajuta batalioanele în timpuri de luptă.
Ironiile destinului. Decesul partenerelor de viață
Cu toate că poate suna ciudat, ambele soții ale lui Carol Davila au murit din complicații medicale. Prima soție, Maria Marsille, f a trait doar un an după momentul căsătoriei. Ea s-a stins din viață în martie 1860, la nașterea unui copil, la vârsta de 24 ani, informează Ceascadecultura.ro.
Acestă întâmplare l-a marcat foarte tare pe Davila, care se ocupă de problema copiilor orfani, întocmind un proiect care se axa pe îngrijirea acestora de către serviciile sanitare, cerând crearea unei direcții de asistență publică. Această instituție avea în plan și îngrijirea tinerilor cu deficiențe de toate tipurile. Umanitatea sa se face observată și prin acțiunile directe pe care le avea în legătură cu acest subiect, nelăsând totul în baza unor proiecte. Medicul a luat în întreținere 40 de fetițe adunate din tot orașul, pe care le-a găzduit la el acasă, punând astfel bazele unui azil pentru cei mici.
De asemenea, Davila deschide un astfel de azil și pentru băieți, în zona Colțea, iar în cartierul Pantelimon deschide prima școală pentru surdo-muți, dezvoltată cu ajutorul unui profesor francez care suferea de aceste deficiențe.
Și cea de-a doua căsnicie a medicului a stat sub semnul morții. Cu Anica Racoviță s-a însurat în 1861 și au avut doi copii: Alexandru, care a devenit scriitor și om de teatru și Elena, cea care s-a ocupat de materialele biografie despre tatăl său. Anica s-a ocupat și ea de problema orfelinatelor, avându-le în grijă. După 13 ani de la căsătorie, ea moare din cauza unei erori medicale, chiar în timpul unei conferințe pe care Davila o susținea. Un ucenic al lui a otrăvit-o pe Anica, din greșeală, încurcând chinina cu stricnina.
România – mai mult decât a doua casă
Toate schimbările în bine, reformele și acțiunile pe care Davila le-a întreprins pe pământul românesc, nu puteau trece neobservate. La 4 iunie 1864, se discută între oficiali acordarea cetățeniei medicului care a pus bazele unui domeniu. Cu toate acestea, cetățenia se concretizează abia în anul 1868, când Carol I dă un decret în acest sens.
Fiind medic, totuși este înconjurat de dezastre în acest sens, prin moartea celor două soții și a bolii care l-a afectat încă din tinerețe. Cu toate acestea, Davila nu s-a dat niciodată bătut, muncind și cu mai multă sârguință după moartea ultimei partenere.
Carol Davila moare pe 24 august 1884, la vârsta de doar 56 ani. Se pare că până la deces și-a monitorizat singur progresul bolii și semnele vitale, iar în ziua morții, ultimile cuvinte au fost: „S-a sfârsit… Plec pentru marea călătorie!”.
În urma lui, a rămas un sistem de medicină trainic, o facultate care astăzi îi poartă numele, Carol Davila devenind un simbol al medicinei românești.
[Sursă imagine: mediamed.ro]