8 iunie 2022, 13:18

Obiceiuri boierești și nu numai: „Românul nu se dezlipește de borcanul cu dulceață, de săculețul de tutun sau pielea îmblănită”

„Nici chiar doamna țării nu se dă înapoi de la a face dulcețuri și în anumite ocazii le trimite soțiilor de consul. Modul de a oferi dulceață celui care te vizitează mărturisește despre prețuirea de care se bucură”, scria medicul francez Joseph Caillat.

Ajuns în 1845 într-o țară despre care puțini europeni din Vest au auzit, Joseph Caillat a petrecut în Valahia trei ani.

După ce s-a reîntors în Franța, și-a publicat într-o revistă medicală impresiile din Țara Românească și Moldova, la care a adăugat informații bogate despre cele două provincii vizitate, așa cum le-a văzut la jumătatea veacului al XIX-lea.

Relatarea doctorului Caillat se regăsește în seria Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea.

„În cei trei ani cât am stat în Țara Românească, am văzut trei toamne frumoase…” (Joseph Caillat) | Ion Theodorescu-Sion, Peisaj de toamnă

„Această țară cunoaște frigul Moscovei și căldura Greciei”

De la el au rămas însemnări variate despre epoca respectivă – cum sunt și cele legete de climă, mai ales despre „zăpezile de altădată”.

„Această țară cunoaște frigul Moscovei și căldura Greciei”, spunea el și nota că mulți călători au pomenit doar de existența a două anotimpuri – cele extreme, vara și iarna.

„În ceea ce mă privește”, scria el, „în cei trei ani cât am stat în Țara Românească, am văzut trei toamne frumoase, de la 1 septembrie până la 15 noiembrie”. Primăvară, comenta, este „adevărat, mai scurtă”. Zăpada începea să cadă, după însemnările lui Joseph Caillat, de la 1 la 15 noiembrie, „viscolită de vântul de vântul de nord-est, crivățul, renumit în regiune, care vine din Rusia”. Și continua:

La sfârșitul câtorva săptămâni, norii se risipesc, iar soarele strălucește timp de trei sau patru luni. Zăpada tasată pe pământ se topește abia în luna martie. Câteodată această topire este atât de rapidă, că în câteva zile întreaga Țară Românească este o imensă mlaștină, murdară, iar noaptea una înghețată.

Sub influența nefastă a climei

Această climă – „cu temperaturile extreme, prin lipsa de savoare a alimentelor și prin imensa cantitate de vapori mirositori care se găsește în aer” – influențează caracterul și fizicul și se răsfrânge asupra economiei, scria Caillat.

El descria poporul și locuitorul câmpiei că este „de obicei liniștit, blând, indolent”, sub influența neprielnică a climei, ce se „face simțită tuturor animalelor din țară” și nici chiar străinii, după un sejur prelungit, nu pot scăpa de ea.

În schimb, locuitorii de la munte „au mai multă energie, ei resimt mai puțin influențele dezastruoasee ale climei… Se găsește pe figura lor o expresie de forță și de fericire, iar în satele lor un aer sănătos și de frumusețe, necunoscut în ținuturile de jos”.

„Se găsește pe figura lor o expresie de forță și de fericire, iar în satele lor un aer sănătos și de frumusețe…” (Joseph Caillat) | Constantin Piliuță, La bunici

„Boierii – insensibili la delicatese”

Ca medic, în special, a fost interesat de obiceiurile alimentare ale populației, despre care a făcut o serie de observații.

Despre boieri spunea că „mănâncă mult, dar sunt în general insensibili la delicatesele meselor noastre, în fața bucatelor rafinate”:

Nu fac diferența între ceea ce noi considerăm o trufanda și un fel obișnuit de mâncare. Dacă aforismul lui Brillat-Savarin, animalele se hrănesc, omul mănâncă, este o realitate, atunci românii se află la începutul civilizației.

„Un gogoloi de orez și carne de oaie”

Medicul a observat și a relatat: „De multe ori își încep mesele cu o ciorbă de orez udat cu oțet sau lămâie, act prevăzător care suplinește nevoia de suc gastric, ce are sarcina să dezintegreze o mare masă de carne”.

Alimentele erau în general cele cunoscute și consumate de străini, dar gătite diferit:

Ei cunosc aproape toate felurile noastre de carne și legume. Sarmaua, preparat turcesc, care constă într-un gogoloi de orez și carne de oaie învelită în foi de viță-de-vie, apare foarte des pe mesele lor, ca și caviarul sărat sau proaspăt și iaurtul, lactat ușor și puțin acru, de care turcii sunt foarte încântați…

Ei folosesc o legumă foarte întâlnită în Orient, aproape necunoscută de noi, adică bamele sau coarnele grecești, care în Țara Românească se numește ca și în Egipt, bamă. Hreanul sălbatic stropit cu oțet și castraveții tăiați se găsesc des, sub formă de salate, pe mesele lor.

Pâinea cea de toate zilele

Menționa că „până de curând”, fiecare boieri își făcea pâine în propria lui gospodărie, pentru că cea de la brutărie era „acră și de o calitate inferioară”.

Cu timpul, brutarii Bucureștiului s-au perfecționat – grânele erau folosite după o „metodă germană”, notase Caillat – și pâinea „era destul de bună”.

Acest obicei – de a cumpăra pâine – l-a văzut numai în București, după cum a precizat medicul francez.

„În afară de mămăligă, țăranul are linte, fasole. În zi de sărbătoare, adaugă o bucată de pastramă, carne de bou sau de bivol, sărată și uscată la soare.” (Joseph Caillat) | Ludovic Bassarab, În fața vetrei

Mămăliga, lintea și fasolea

În schimb, pe mesele țăranilor – „foarte sobri” – „felul lor principal, care înlocuiește pâinea, este mămăliga fiartă, folosind mălai ce se presară în apă împreună cu sarea:”

În afară de mămăligă, țăranul are linte, fasole. În zi de sărbătoare, adaugă o bucată de pastramă, carne de bou sau de bivol, sărată și uscată la soare.

În casele boierilor se prepară mămăligă cu lapte și zahăr.

Poporul simplu mănâncă de multe ori porumb fiert.

Un obicei „niciodată lăsat pe mâna servitorilor”

Celebra dulceață – doultcheatsa – „care joacă un rol important în aceste regiuni”, i-a trezit medicului mai mult interesul decât apetitul și a făcut numeroase observații legate de consumul ei și influența asupra sănătății.

Remarcase că a face dulceață – din flori și din fructe coapte – era un obicei „niciodată lăsat pe mâna servitorilor”:

Nici chiar doamna țării nu se dă înapoi de la a face dulcețuri și în anumite ocazii le trimite soțiilor de consul. Modul de a oferi dulceață celui care te vizitează mărturisește despre prețuirea de care se bucură.

„A face dulceață – din flori și din fructe coapte – era un obicei niciodată lăsat pe mâna servitorilor…” (Joseph Caillat) | Elena Muller Stăncescu, Coacăze şi cireşe

Dulceața și apa proaspătă

A lua dulceață, explica medicul francez, înseamnă să iei „o linguriță cu dulceață și apoi să bei apă proaspătă”. Nici în călătorii, spunea Caillat, românul nu se dezlipește de borcanul cu dulceață, de săculețul de tutun sau pielea îmblănită.

Făcuse și câteva constatări medicale legate de felul în care se consumau dulcețurile:

În toate diminețile, boierul sau negustorul ia una, două sau trei lingurițe, alături de pahare cu apă proaspătă, până când au scaune. Dacă nu are efectul imediat, atunci nu iese din casă și ia medicamente. Acest obicei este atât de mult înrădăcinat încât și limba o mărturisește. Am ieșit afară semnifică am avut un scaun, dar și am ieșit din casă.

[…]

Folosirea dulceții este importantă și sub raport terapeutic.

Se pregătește dulceață cu miere în loc de zahăr pentru a fi un laxativ; cu petale de trandafiri pentru febră intermitentă; cu coarne pentru a fi astringentă; o îndulcesc cu flori de violete; iar pentru a fi răcoritoare – cu zmeură. Aceste diverse sortimente, înghițite linguriță de linguriță, cu apă proaspătă, de cei foarte bolnavi, sunt apreciate și pot spune că nu am văzut la aceștia respingerea provocată de celelalte infuzii pe care le cunoaștem. Ingerarea acestora din urmă nu numai instalează treptat dezgustul, dar de multe ori obosesc stomacul, în timp ce apa proaspătă nu poate face nimic rău.

„Se veselesc cu vin și mai ales cu rachiu”

Amintea și de podgoriile din Țara Românească ce „pot da excelente vinuri”, dar „din nefericire nu există privnițe bune în țară”.

Singurul lichior pe care îl beau boierii, „și numai pentru febra intermitentă” era „pelinul, vin roșu în care a fost macerat absint”. În schimb, țăranii beau la mese numai apă, dar „în zilele de sărbătoare se veselesc cu vin și mai ales cu rachiu, țuică de prune, de struguri sau de cereale”.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Comentariile sunt oprite pentru acest articol