23 octombrie 2021, 0:34

Oricât de tare om ai fi: „Când din liniștea nopții auzi acel prelung vaiet, fără să vrei îți îngheață sângele în vine”

„Regimul de viață nocturn, strigătul lugubru, zborul lin, «ca o nălucă», penajul în culori închise, o predestinează la o simbolică depreciativă, asocierii, parcă inevitabile, cu orizontul întunericului și cu tărâmurile infernale.”

„Toate au haina cernită a întunericului, culoarea aceea castanie-închisă, care le fac totuna cu haina nopții. […] Toate au penele mătăsoase, moi, așa încât, când zboară, abia se aude foșnetul aripilor. Trec ca o nălucă pe lângă om și cel mai mult le prinzi de veste după valurile de aer. Toate au auzul și văzul minunat. Când le găsești ziua, dormind într-o văgăună ori scorbură de copac, ajunge foșnetul pasului pe frunze ca să le deștepte și să-și ia zborul greoi, ascuzându-se aiurea”, scria Ion Simionescu (1873 – 1944), paleontolog și naturalist, despre „răpitoarele de noapte”, într-o lucrare dedicată faunei României.

„Trec ca o nălucă pe lângă om și cel mai mult le prinzi de veste după valurile de aer.” (Ion Simionescu) | Credit foto: © Simon Wantling / Sursa foto: Bird Guides

Ochi mari, „holbați ca două cireșe negre”

Cu descrieri expresive, specialistul în științe naturale adaugă detalii interesante despre văzul, ochii și „firea” acestor răpitoare nocturne – buhe, cucuvele, huhurezi, strigi și altele, cunoscute sub denumirea comună de bufnițe:

Văzul e tot așa de bun, pentru lucrurile de aproape, ca și al vulturului pentru cele de departe. De aceea, și ochii lor sunt mari, holbați ca două cireșe negre, iar ziua, când le supără lumina prea mare, mai lasă perdelele, închizând pe jumătate pleopele.

„Puțintele la minte”

„Pasăre nocturnă, cu ochi mari și cu privire fixă, simbolizează noaptea, întunericul, înțelepciunea, reflecția, știința, misterul, moartea. La greci era atributul zeiței Atena, la romani – al Minervei”, scria etnograful Ivan Evseev.

Acesta făcea și observația că, în tradiția românească, „bufnița are și atributele cucuvelei cu care adesea se confundă”, iar în folclor se asociază „diavolului și morții”. Pe de altă parte, „este însă prevestitoare și de vreme ploioasă și de belșug, atunci când cântă în baltă”.

Ion Simionescu nota că „sunt ființe fricoase, puțin inteligente”, în ciuda reputației:

Ziua stau ascunse, ca înțepenite, un vălătuc de pene din care nu răsar decât ochii mari, negri, ce par adânci și întrebători. Nu degeaba Minerva, zeița înțelepciunii, nu e reprezentantă altfel decât cu o bufniță lângă ea. Și numai în capul de bufniță nu și-a găsit înțelepciunea adăpostul. Dintre răpitoare sunt cele mai «puțintele la minte».

Despre cucuvea, în popor se spunea că s-a născut din metamorfoza unei femei chinuite de bărbatul ei… | Foto credit: Artemy Voikhansky / via Wikimedia

Povestea unei metamorfoze

Despre cucuvea, în popor se spunea că s-a născut din metamorfoza unei femei chinuite de bărbatul ei care o bătea mereu. În Datinile și credințele poporului român, adunate de Elena Niculiță-Voronca, se povestește:

Cucoveaua e din vădană. Trăia cu un om și el o bătea, că tot în urma lui îmbla și-l temea. Bătând-o el așa, ea tot striga «vau! vau!» și Dumnezeu a prefăcut-o în cucoveucă.

Încurcate, cu bună dreptate

Cucuveaua, buha, striga, huhurezul sau alte specii de bufnițe sunt deseori „încurcate” de români, dar nu „fără o oarecare dreptate”, deoarece „toate au cam aceleași caractere, iar vremea când ies din ascunzișuri nu e tocmai potrivită pentru a observa deosebirile”, explica Ion Simionescu și menționa:

Nimic nu te impresionează mai mult decât strigătul plângător al cucuvelei ori acel pătrunzător, ca un râs strident, ieșit din necunoscutul întunericului, al huhurezului. Judecata nu-ți ajută decât după ce a trecut impresia de fior.

Taina nopții, zăbranicul îndoliat azvârlit peste natura toată, pădurea cu misterele ascunzișurilor ei produc, prin ele singure, o strângere de inimă nevoită; dar când din liniștea nopții ori chiar amestecat cu șuierul furtunii, auzi acel Uhuu!, prelung vaiet străpungător, fără să vrei îți îngheață sângele în vine.

Glasul lor este legat de moarte, de prevestiri sinistre, de nenorociri | Ilustrație: Coloured figures of the birds of the British Islands / Lord Lilford, 1896

„Glasul lor este legat de moarte”

Din vremuri străvechi, „în întreg spațiul ino-european, răpitoarele de noapte apar ca reprezentări malefice, ca mesageri ai morții și animale de rău augur”. Glasul lor este legat de moarte, de prevestiri sinistre, de nenorociri.

Această superstiție este bine înrădăcinată și la români: „Românul e sigur că din casa pe hogeacul căreia s-a lăsat într-amurg cucuvaia, va fi scos în scurtă vreme un mort”.

Românii au și vorba: „Cobește ca o bufniță”, spusă în legătură cu o persoană care „vorbește a rău”.

„Cucuvaia, cea mai comună”

Dintre răpitoarele de noapte, „cea mai mică, cea mai comună este cucuvaia”, nota Ion Simionescu și menționa:

…destul de sprințară, vioaie. Nu e casă veche, clopotniță, ruină, în care cucuvaia să nu fie tovarășa de trai a liliacului. Nu îi e frică de om, pe cât omului îi e groază de ea. Totuși, e animalul cel mai folositor, căci moare după șoareci și alte mici rozătoare.

[…]

Are capul rotund ca o minge, cu pliscul în centrul cercului, între cei doi ochi mari, circulari.

„Prin ochii lor enormi, galbeni, ce ard în întuneric …” (Mihai Băcescu) | Credit foto: © Austin Thomas / Austin Thomas Photography

Cântecul ce vestește „evenimente nefaste”

Cântă numai la vremea întunericului, când noaptea se lasă, vestind evenimente nefaste.
În lucrarea Păsările în nomenclatura și viața poporului român, zoologul Mihai Băcescu descria răpitoarele de noapte, printre care se află și cucuveaua:

Prin ochii lor enormi, galbeni, ce ard în întuneric, ochi ce privesc înainte, nu în lături ca la restul păsărilor – deoarece-s aşezaţi în faţă, ca la om, în mijlocul obrajilor […]

prin poziţia aparte a penelor pe capetele lor mari, cărora le dă aspectul de «buhos», prin viaţa lor, exclusiv de noapte, precum şi prin traiul lor în locuri izolate […]

în sfârşit, prin cântecul lor văietat sau râsul – huhuritul – ce poate răsuna uneori lugubru în noapte, prin toate acestea grupul a inspirat teamă nu numai micilor mamifere şi păsărilor (din care se înfruptă), ci şi omului.

În unele locuri, „se crede că această pasăre activă zi și noapte „și râde, și plânge” | Credit foto: Susanne Jutzeler / Pixabay

„Și râde, și plânge”

În tradiția populară, cucuveaua este prevestitoare a morții, credință întâlnită „pretutindeni la români”, scria Artur Gorovei. În unele locuri, „se crede că această pasăre activă zi și noapte „și râde, și plânge”, dar numai „plânsetul ei prevestește moartea”.

Pentru unii, este o „pasăre sfintă” și nu trebuie ucisă.

Cântecul cucuvelei pe o casă a fost întotdeauna asociat cu moartea unei persoane din acea casă. Elena Niculiță-Voronca nota:

Cucoveaua la români e pasărea morței, când vine la casă și cântă, însemnează că are să moară cineva.

În schimb, „când râde cucuveica pe o casă unde este o fată de măritat, e semn că acea fată se va căsători curând”. Oamenii credeau că, atunci când cântă cucuveaua, dar cântecul ei „nu este jalnic, ci mai mult țipător”, în acea casă se va naște curând un copil.

În lucrarea despre datini și credințe ale românilor, Elena Niculiță-Voronca menționa:

Cucoveuca când vine la fereastră și strigă «Cucoveau, cucoveau! Hi, hi, hi, hi! (râde)», are să se nască un copil, iar de este fată în casă, are să-i vie ursitorul.

Dacă se aude „cântând urât”, pe vreme frumoasă, „se va strica vremea”. Tot din seria credințelor și superstițiilor adunate de Artur Gorovei, mai povesteau românii că nu e bine „să îngâni” cucuveaua atunci când o auzi cântând, „c’apoi ai să pățești ceva”.

Se mai spune în popor că este semn de pagubă pentru cel care visează cucuvea.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.