21 mai 2022, 12:43

Orice ar face omul, „până ce nu vine vremea să se întâmple un lucru, nu se întâmplă”

„Românul crede că toate câte trebuie să i se întâmple în cursul vieții, îi sunt scrise de mai înainte, și orice ar face, soarta nu i se poate schimba.”

„Însuratul de tânăr și mâncarea de dimineață sunt de samă”, spune o veche vorbă populară, iar însurătoarea „are rostul de ei”.

Știau asta feciorii satelor de odinioară și, după cum „au apucat datina din moși strămoși”, mai toți căutau să se însoare până pe la vreo 25 de ani. Mai ales că „holteii tomnatici” erau frecvent ironizați și ajungeau „de râsul satului”.

De glume și sarcasm nu scăpau nici cele care „împleteau cosițe albe”. „Vai de capul bietelor fete”, scria Artur Gorovei în lucrarea Datinele noastre la nuntă, 1910. Pentru a nu ajunge într-o asemenea situație, fetele încercau tot ce au auzit – de la mame, bunici, alte tinere ori femei în toată firea din sat – că ar putea face pentru a se vedea cât mai repede și mai bine rânduite la casa lor.

Căutau „în toate chipurile și mijloacele cum ar putea face să placă feciorilor”… (Simion Florea Marian) | Nicolae Grigorescu, Țărăncuță odihnindu-se

Dușmancele

Fetele care s-au trezit că le-a cam trecut vremea măritișului, ceea ce, prin secolul al XIX-lea, însemna că aveau cam în jur de 20 de ani, și că nu se arăta niciun fecior dornic să le pețească, încercau să se folosească de tot felul de „mijloace tradiționale” pentru a reuși să se mărite.

Multe erau încredințate că „vreun dușman sau vreo dușmancă le-a făcut anume ca să nu fie iubite și pețite”, scria Simion Florea Marian în studiul etnografic Nunta la români, publicat în 1890.

După ce căutau „în toate chipurile și mijloacele cum ar putea face să placă feciorilor”, dar nimic nu le mergea, atunci „își iau refugiul la farmece și vrăji”, explica etnograful.

De la farmece la vrăji

Fata care se găsea într-o asemenea situație, dar „cu orice preț voiește a se mărita”, începea mai întâi cu farmecele. Dacă „acestea nu i-au ajutat la nimic”, trecea la vrăji.

Despre farmece și vrăji, folcloristul releva:

Farmecele în genere au scop bun, căci, printr-însele, după credința poporului, fata care le folosește se curăță numai de «ura» și «făcătura» de care se crede a fi cuprinsă și se face plăcută și iubită de feciori.

Vrăjile, din contră, au totdeauna scop rău, căci fata care «vrăjește», după credința generală a poporului, nu numai constrânge pe feciori de a se amora de dânsa, ci ea, luându-și adeseori refugiu și la spiritele cele necurate ca acelea să-i vie întru ajutor și să-i aducă «ursitul» cu nepusă în masă ori de unde s-ar afla acela, îl necesită nu numai ca să o iubească, ci totodată să o ia de soție de-ar fi nu numai bătrână, ci chiar ca și noaptea de urâtă.

În popor, se spunea că „își face de dragoste” sau „pe ursită”. Când își „făcea pe dragoste”, fata se ducea „în revărsatul zorilor la o apă curgătoare”. Acolo, „cu degetele încleștate în apa cea curgătoare”, rostea de trei ori versuri care aveau menirea ca „Pe dânsul pe mâine seară / Cu ochii aievea să-l văz”.

„Ca să fie sigure că feciorii aleși de dânsele nicicând nu le vor părăsi, îi farmecă.” (Simion Florea Marian) | Ștefan Constantinescu, Flăcău din Oaș

Ca să se asigure că nu vor fi părăsite

La farmece și vrăji, nota etnograful, recurgeau și fetele care erau la vremea măritișului. Motivul lor nu era că „nu ar fi avut cine să le ia de neveste”:

Ele fac asta mai mult din teamă că feciorii pe care și-au pus ochii, pe care îi iubesc cu pasiune și care, la rândul lor, încă nu s-au arătat indiferenți față de dânsele, mai pe urmă le vor urî și vor da mâna cu altele. Deci ca să fie sigure că feciorii aleși de dânsele nicicând nu le vor părăsi, îi farmecă.

Un nevinovat descântec

Fata care nu se mărita când „i-a venit vremea, credea că nu-i destul de frumoasă, ori nu-i plăcută”, scria Artur Gorovei. Etnograful preciza că „pentru asta sunt leacuri”, și anume „se face un descântec, foarte nevinovat”, la răsărit de soare.

Artur Gorovei comenta:

Dacă descântecul nu i-a folosit, altă pricină nu-i decât că-i este ursit să nu poată să fie dragă nimănui. Atunci se face alt descântec, mai complicat.

Descântecul se face în apă «neîncepută» și «tăcută», și cu mănunchi de busuioc. Din apă se bea de trei ori și cu restul se spală pe trup.

„Dacă nici acuma nu se mărită…”

Toate acestea în vreme ce fata rostea un lung descântec. Artur Gorovei comenta cu versuri inspirate de descântec:

Dacă nu se mărită nici acuma, când în obraji are luceferi, în spate luna și pe la poale stele mărunțele; când are glasul cucului, auzul șoimului, genele și sprâncenele ca pana corbului; când trece pe ulița satului cu cal galben tropotind, cu frâu verde zornăind, cu telinca telincind, cu busuioc amenințând, cu glas de cuc cântând, și cu auzul șoimului auzind, încât toți sătenii, toți poporenii, toți preoții, dascălii și cântăreții surpă gardurile ca s-o vadă trecând… dacă nici acuma nu se mărită, apoi se vede că i-a murit «ursita».

„A doua zi caută parul însemnat, și de va fi drept și sănătos, va avea parte de un bărbat tânăr, voinic și frumos…” (Artur Gorovei) | Foto: Mira Kaliani

„Sunt atâtea vrăji pentru asta”

Dacă ursita trăia, fetele aveau diferite metode de a afla „cine este și dincotro are să vie”.

„Sunt atâtea vrăji pentru asta”, remarca Artur Gorovei și amintea câteva dintre cele mai obișnuite practici.

Pentru a afla când se va mărita, în ajunul sfântului Vasile, „în puterea nopții”, se ducea la cotețul porcilor și începea a striga: „«Ho, anul ăsta; ho, la anul; ho, la celălalt an»”. Dacă porcii grohăiau la cel dintâi «ho», fata era încredințată că se va mărita în cursul anului ce începea. La al doilea «ho», fata știa că peste un an se va mărita.

Ca să afle cum îi va fi soțul, punea o cămașă pe ea, își despletea părul și își lega ochii, apoi ieșea în curte și „pe dibuite” începea să numere parii de la gard. Artur Gorovei povestea:

La al zecelea par se oprește și îi leagă o șuviță din părul ei, apoi se întoarce în casă. A doua zi caută parul însemnat, și de va fi drept și sănătos, va avea parte de un bărbat tânăr, voinic și frumos; iar de va fi parul strâmb și noduros, nici bărbatul nu-i va fi mai de seamă.

Nimic „nu se poate schimba”

Despre felul în care își privea și înțelegea viața omul de la țară, inclusiv căsătoria, Artur Gorovei scria la începutul secolului al XX-lea:

Românul crede că toate câte trebuie să i se întâmple în cursul vieții, îi sunt scrise de mai înainte, și orice ar face, soarta nu i se poate schimba. Și iarăși mai crede că, până ce nu vine vremea să se întâmple un lucru, nu se întâmplă.

Când îi vine vremea românului să se însoare, atunci îi vine și lui gândul de însurătoare. Altfel, stă de vorbă, joacă în horă cu fata care-i menită să-i fie nevastă, dar el nu se gândește la asta cum se nu se gândește la moarte. Și într-o bună zi, așa ca din senin, se vede omul prins în laț, ca un pițigoi. Și atunci i-a venit vremea.

La logodnă, se obișnuia ca tânărul să-i dea dea fetei un inel, numit «inel de credință», iar ea îi dăruia o năframă de buzunar numită «năframă de credință». (Artur Gorovei) | Mire și mireasă, în port tradițional, Colecție etnografică / Foto: Mira Kaliani

Logodna sau încredințarea

În satele românești, nunțile se făceau de obicei după ce se încheiau toată muncile la câmp, de obicei toamna și iarna, după Crăciun. Mult mai rar, aveau loc primăvara, după sărbătoarea pascală.

În România, Bucovina și Basarabia, atunci când se făcea un legământ pentru căsătorie, se folosea cuvântul de origine slavă «logodnă­ – s-au logodit», după cum scria Artur Gorovei.

În schimb, în Banat și zona munților Apuseni din Transilvania, cuvântul «logodnă» nu era cunoscut.

Oamenii din acele ținuturi spuneau «încredințare» sau «credință»: „«Au făcut credință» însemna «s-au logodit», iar «și-au stricat credința» însemna că «și-au stricat logodna»”, a explicat Artur Gorovei.

La logodnă, se obișnuia ca tânărul să-i dea fetei un inel, numit «inel de credință», iar ea îi dăruia o năframă de buzunar numită «năframă de credință».


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Comentariile sunt oprite pentru acest articol