16 iunie 2021, 20:02

«Où est le palais?»: „Într-un hal de plâns, sala tronului are un tavan ca de cârciumă”

„Alături de una din casele pe lângă cari trecea convoiul, era postată o gardă de onoare cu steag. Prințul întrebă pe însoțitorii săi: «Qu’est-ce qu’il y a dans cette maison?», Nicolae Golescu răspunse cam încurcat: «C’est le palais»…”

Când tânărul principe Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a ajuns prima dată la palatul de pe Podul Mogoșoaiei, trăsura a încetinit în fața unei case, unde străjuia o gardă de onoare. Curios, principele a întrebat ce este acolo.

Nicolae Golescu, unul dintre însoțitori, membru al Locotenenței Domnești, i-a răspuns, „cam stingherit”, palatul. Scena a fost descrisă în volumul Memoriile regelui Carol I de un martor ocular, publicat între anii 1900-1912:

Casele de pe pod erau foarte frumos decorate cu steaguri, coroane și ghirlande; dame în haine de sărbătoare, aruncau din ferestre și balcoane tânărului prinț flori, porumbei și poezii cu panglici tricolore.

Alături de una din casele pe lângă cari trecea convoiul, era postată o gardă de onoare cu steag. Prințul întrebă pe însoțitorii săi: «Qu’est il y a dans cette maison?» {Ce este în această casă?} Nicolae Golescu răspunse cam încurcat: «C’est le palais» {Este palatul}…
Prințul Carol crezu la început că nu-l înțelesese bine și-l întrebă cu îndoială: «Où est le palais?» {Unde e palatul?} – ceea ce îl aduse pe Golescu în și mai mare încurcătură; arătă spre casa simplă cu un singur etaj.

Chiar și înaintea acestui așa zis «palais» pavagiul era nespus de primitiv; prințul era atât de sguduit în trăsură, încât cu greu se putea ține liniștit și în atitudine dreaptă.

Palatul Domnesc, Casa Golescu, 1866, J.R. Huber | MNAR / via Wikipedia, domeniu public

Casa Golescu, după o jumătate de veac

„Cu faţadă neoclasică, ornată cu colonade şi modeste basoreliefuri din ipsos, acoperită cu un strat gros de vopsea de ulei de culoare gri, separată de corpul de gardă, de care o despărţea o curte rău pavată, având de o parte construcţiile înjghebate şi neîntreţinute ce înconjurau biserica Kretzulescu, iar de cealaltă un loc viran în fundul căruia se găsea o clădire mare, galbenă, care adăpostea vornicia, casa Golescu, devenită Palat Domnesc, aşa cum o arată descrierile contemporanilor, avea în acel moment o jumătate de veac”, scria istoricul de artă Gabriel Badea-Päun în lucrarea De la Palatul Domnesc la Palatul Regal.

Biserica, straja și puțul

Locul a fost amintit cam cu un secol mai devreme, după cum povestea Gheorghe Crutzescu, din vremea când biserica Kretzulescu era înălțată doar de câțiva ani, undeva „la marginea târgului” și avea bariera, „straja, cum se numea pe atunci, lângă dânsa”. Tot acolo era un puț vechi, iar mai departe, spre Mogoșoaia, „numai vii, livezi, case răzlețe și câte o bisericuță ici și colo”.

Pe la începutul veacului al XVIII-lea, alături de biserică și pe lângă acel puț avea o casă „unul Voicu Fiştu, zis Seimeanul”, despre care „nu ştim nimica”. Ce se știe este că, înainte de a muri, acesta a lăsat casa mănăstirii Kretzulescu.

În 1757, egumenul mănăstirii a dat casa unui anume Nicola Grămăticu[l], o poreclă ce sugera activitatea desfășurată anterior de acesta, „dumnealui neavând casă ca să şază”, și a primit în schimb două moşii.

În actul de schimb, se consemna o condiție din care reieșea și ce activitate avea atunci Grămăticu: „În băcănia cu locul ce i l-am despărţit să n’aibă treabă, că aşa ne-am aşezat”, o formulă juridică menită să-i asigure pe viitor privilegiile acordate de egumen.

Palatul Regal, decor realizat cu ocazia vizitei împăratului Franz Joseph I, 1896| Fotografie de Spirescu / Sursa: Ana Iacob, Avangarda fotografilor din București

O casă pentru o moșie, o pereche de cercei și trei inele

După moartea lui Nicola Grămăticu, au urmat peste 30 de ani de „certuri și judecăți nesfârșite în familie”, iar din câteva documente ce au mai rămas, se află că locuința era acoperită cu șindrilă și, după împărțeala cuvenită, „două odăi despre faţa podului, şi dincolo alte, toate pe jumătate, adică sală cu sacnasiu, cămara, pridvoarele, scările, umblătoare” i se cuveneau unui logofăt.

În cele din urmă, la 14 februarie 1791, văduva lui Grămăticul a vândut casa și terenul stolnicului Iordache Colfescu și a primit în schimb o moșie, o pereche de cercei de smarald și trei inele cu diamante.

Legenda unui „blestem”

Acest stolnic era nepotul boierului Colfescu care, cu 75 de ani înainte, s-a aflat printre oamenii de încredere ai domnului Nicolae Mavrocordat.

O legendă, amintită și de dr I. Weinberg în Bucureștii și vremurile de odinioară, spunea așa:

Din ordinul domnului Nicolae Mavrocordat, dat în vremea primei domnii în Țara Românească, în toamna anului 1716, septembrie, posibil octombrie, Antim Ivireanul, autor, tipograf, gravor, teolog, episcop și mitropolit, «învinuit de răzvrătire», este caterisit, închis într-o chilie, unde i s-a luat mitra de pe cap și i s-a pus o tichie roșie.

Noaptea, a fost urcat apoi într-o căruță și trimis, sub paza lui Colfescu, în surghiun, cu poruncă să fie dus cât mai departe, la Muntele Sinai.

La Dunăre, Colfescu le-a ordonat păzitorilor turci „să termine mai repede cu mitropolitul” , iar aceștia l-au ucis și i-au aruncat trupul în apă.

Legenda se încheie nu înainte de a ne spune că Antim Ivireanul l-a blestemat atunci pe Colfescu «să nu se aleagă nici pulberea din neamul și averea lui».

Și blestem a fost, după cum au fost convinși urmașii acestuia, care au văzut cum toată averea lor s-a risipit și neamul s-a prăpădit.

Jalba lui Colfescu | Sursa: Omnia

Jalba și „fiica de suflet”

La 2 septembrie 1799, Iordache Colfescu trimitea o jalbă către domnitorul Alexandru Moruzi [1799 – 1801] prin care solicita recunoaşterea dreptului său de proprietate asupra unui loc din Bucureşti, pe Podul Mogoşoaiei, în zona Bisericii Albe, loc moştenit de la tatăl său, primit de acesta cu zapis de la Mihai vodă Racoviţă.

El scria că „deoarece din răsmeriţa trecută mi s-au prăpădit casele şi alte ce am avut pe acel loc”, megieşii au început să-şi întindă proprietăţile peste a sa. Îi cerea domnitorului să trimită să se cerceteze şi să-i fie eliberate proprietăţile ca să fie repus în drepturi.

Iordache Colfescu nu a apucat să se bucure prea mult de acel loc; la câțiva ani, a murit, fără să aibă urmași, iar văduva lui a luat o nepoată ca „fiică de suflet”.

I-a dat o „creștere aleasă”, a măritat-o, a trecut proprietatea de pe Podul Mogoșoaiei ca zestre a ei, apoi și-a încheiat și ea socotelile cu viața. După nouă luni de la nuntă, tânăra a murit, fără să aibă urmași. Tatăl ei, convins că e vechiul blestem al neamului, după ce și-a îngropat fiica a hotărât să vândă acea casă.

Un nou proprietar

La 14 august 1812, a încheiat un act de vânzare-cumpărare cu stolnicul Dinicu Golescu. În schimbul a 45.000 de taleri, Dinică Golescu a cumpărat „casa cu tot cuprinsul ei, cu curtea, cu grădina, după cum este cuprinsul ulucilor, şi cu cârciuma dela Pod”. Gheorghe Crutzescu povestea:

Pe locul vechii case, sporit cu o fâșie de loc domnesc, dăruită de Vodă Caragea și care cobora înspre biserica Stejarului, Dinicu Golescu, ajuns agă la 35 de ani, începu să-și clădească o casă nouă.

Era în picioare la 1815 și învelită toată cu fier, lucru destul de rar pe atunci.

Se spune – Ulyse de Marsillac cunoştea anecdota, la 1870 – că tatăl lui Dinicu, marele ban Radu Golescu, văzând așa frumusețe de casă, atâta întindere de odăi, spuse fiului său: «Frumos salon, fătu-meu. Dar cum îl vei lumina?» iar fiul ar fi răspuns, profetic: «Tată, eu clădesc pentru viitor»…

Nicolae Golescu (stânga), fotografie de Carol Popp de Szathmary, și tatăl lui, Dinică Golescu

Prima sală de biliard

Dr I. Weinberg și-a imaginat și el momentul inaugurării casei Golescu și a scris:

Casa are un singur cat, este situată la capătul orașului, lângă biserica Kretzulescu, iar frumoasa grădină coboară în vale spre Câmpineanu. Sub casă, pivnițe boltite unde buțile cu vin stau aliniate în ordine și la răcoare.

Ziua inaugurării sosi. Odăile erau pline de boieri îmbrăcați felurit. În sala de biliard – prima la noi în țară – toți căscau gura la goana bilei de fildeș pe verdele postavului.

Librăria cu „cabinet de citire”

În această casă, s-a desfășurat și activitatea unei „societăți literare”, „un fel de casino, cum se spunea pe atunci” (n. casino, cu sensul loc de reuniune pentru oameni cu preocupări asemănătoare), iar la etajul de jos, un german a deschis o librărie cu un cabinet de citire, lucru cu totul nou la noi.

Era, scria N. Kretzulescu „un ce extraordinar să fi văzut mulţimea persoanelor ce se aduna în acel local şi setea cu care se arunca asupra gazetelor străine… nu mai puţin se introduse gustul citirei, şi se văzu o mulţime de persoane de ambele sexe care alergau să cumpere sau să se aboneze la diferite cărţi”.

„Robirea grelei datorii”

Puțină vreme a durat această poveste – la doar 53 de ani, Dinicu Golescu a murit și, „ca să izbovească această casă de robirea grelei datorii în care răposatul a lăsat-o”, fiii lui, Ștefan și Nicolae, au propus-o spre cumpărare statului.

În 1833, Sfatul Administrativ a cumpărat-o și a instalat acolo „Obahtul”, comandamentul militar, viitorul corp de gardă al palatului.

Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen (1839 – 1914), domnitorul României, în uniformă de ofițer de călărași cu însemne de general, mare ținută; 1868 – 1872 | Fotografie de Franz Duschek / Sursa: Ana Iacob, Avangarda fotografilor din București

Palatul Domnesc

În 1837, în urma numeroaselor reparații făcute după planurile și sub supravegherea arhitectului Xavier Villacrosse, Alexandru Vodă Ghica a făcut din casa lui Golescu Palat Domnesc, iar salonul cel mare a fost transformat în Sală a tronului – viitoarea bibliotecă a regelui Carol I.

„Într-un hal de plâns”

După alți ani, „într-o dimineață însorită de mai”, în palatul de pe Podul Mogoșoaiei a intrat Alexandru Ioan Cuza, alesul celor două Principate. El găsi palatul „într-un hal de plâns”:

În tot palatul nu se găsește nicio statue, nicio pictură, niciun tablou; sala tronului are un tavan ca de cârciumă, și sala de mâncare, niște biete storuri de pânză, care imită jaluzelele.

„Mare, urâtă și tristă”

După șapte ani, într-o altă dimineață caldă de mai, într-o altă trăsură, un alt domnitor a oprit în fața acelui palat. Alături de el, Nicolae Golescu, unul dintre fiii lui Dinicu Golescu, care a locuit în acea casă din primii ani ai copilăriei până când a fost vândută, după moartea tatălui.

Istoricul și jurnalistul francez Frédéric Damé (1849 – 1907), stabilit la București, a scris:

După vechile clădiri părăginite care înconjurau biserica Kretzulescu se găsea o casă mare, spoită în cenușiu-albăstrui, urâtă și tristă: era Palatul Domnesc, precedat de o curte prost pavată, cu corpul de gardă cu coloane făcând față clădirii principale, și fără grădină la spate, ca astăzi; acest Palat, care pricinui o atât de dureroasă impresiune Prințului, la sosirea sa în București…


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.