Site icon Editia de Dimineata

Pacient în România. „Ce, nu ai avut timp să faci caca acasă și ai venit să faci aici?”

Câteodată îți vine să urli. Să ieși în stradă, să îți iei un bilet de avion dus, să nu mai auzi de…

Pentru că

#șosele

#școli

#democrație

#partidepolitice

#pensii

#minciună

#sistemsanitar

…și multe altele.

Există și medici cu care ne mândrim, dar există și medici care ajung la DNA. Optimismul nostru ar vrea să fie hrănit numai cu primii, din păcate, din când în când, poate prea des, ne izbim de câte un “caz”.

Te gândești că atunci când te doare, devii mai critic, atunci când suferi vezi lucrurile altfel, atunci când ești speriat totul pare o amenințare.

Mai jos este povestea Alexandrei Giula, internată cu o simplă apendicită la un spital din România. București.

Da, încă o poveste cu pacienți. Până când povestea se va schimba. Face și asta parte din optimism.

Povestea ei o găsiți în pagina ei de Facebook, accesând acest link. Noi o preluăm mai jos, integral:

Povestea Alexandrei

Prefatez totul cu faptul ca am de gand sa fac si toate demersurile necesare pe cale oficiala: reclamatii, adrese, etc., pentru a semnala cele de mai jos autoritatilor competente. Randurile de mai jos sunt descrierea evenimentelor, asa cum au fost ele experimentate de mine in acest sir de evenimente.

🪫 Am ajuns joi seara, 26 Ianuarie 2023, la ora 22:30 la UPU a Spitalului Universitar de Urgenta Bucuresti.

Am trecut prin triaj aproape imediat – acuzand dureri abdominale severe in partea dreapta jos a abdomenului, dureri la respiratie si slabiciune generala. Si…am asteptat.

🪫 Doua ore si jumatate de asteptare in frigul ingrozitor al salii de asteptare –  care nu este nici incalzita si care este mereu in fierbere de la circulatia pacientilor si apartinatorilor lor.

🪫 Primul set de analize este consemnat la ora 00:54 pe data de 27 Ianuarie.

A fost nevoie de interventia a 3  asistente si de 8 incercari, intrucat frigul din sala de asteptare si starea mea fizica au facut venele mele si asa firave sa devina imposibil de localizat. Cu aceasta ocazie mi-a fost recoltata o eprubeta de sange pentru analize. Cel putin eu asta imi amintesc cu exactitate: o eprubeta cu capac rosu.

🪫 La putin timp dupa, am fost informata de o asistenta ca am nevoie de o ecografie si de o radiografie, si condusa la radiologie. Unde am asteptat ca sa intru si ca sa primesc rezultatele aproximativ inca o ora. Apoi am mers la ecografie, unde am avut acelasi timp de asteptare, intrucat in cabinet nu era nici un doctor disponibil in acel moment.

Deci inca doua ore. Aceleasi dureri, doar ca mai puternice, si frigul generalizat au intregit tabloul asteptarii mele.

🪫 M-am prezentat din nou asistentelor in camera unde mi s-a luat sange initial, si am intrebat care sunt pasii urmatori.

Mi s-a spus sa astept. Am asteptat pe un scaun, in spatiul acum eliberat pentru curatenie. Si am asteptat, si am asteptat.

Cred ca in acest punct era cam 3 sau 3:30 noaptea.

🪫 Am intrebat la un moment dat daca nu voi vedea si un doctor, intrucat pana atunci nu vazusem decat asistente. Mi s-a replicat, aratandu-mi foile de analize – cu parafe ale unor medici pe ele:

– Cum doamna, nu v-a vazut nimeni? Uitati aici!

Pe mine nu ma consultase in acel moment nici un medic.

🪫 In jurul orei 4 dimineata am mers din nou la asistente si le-am intrebat ce anume astept, si de ce. Au parut surprinse ca mai sunt acolo, si mi-au spus:

– Stati sa verificam. Cum va numiti?

Le-am aratat fisa mea pe masa lor.

– Pai aveti consult de chirurgie, acolo ar trebui sa mergeti.

– Si unde anume trebuie sa ajung?

– Va conduce cineva, imediat.

🪫 Am ajuns relativ repede in sala de consult pentru chirurgie, si din nou, am asteptat.

🪫 Cand a devenit disponibil un medic, doamna doctor (presupun ca era doctor rezident, dar nu s-a prezentat asa ca nu stiu coordonate), a venit, si m-a consultat: intrebari, observatie, palpare. Nu mi-a oferit nici un fel de concluzii, si a plecat din incapere.

Notez aici ca in fisa de externare este mentionat un tuseu rectal printre investigatiile initiale la internare. Evident, acest tuseu rectal e inexistent.

Asistentul care m-a condus aici a venit la mine si mi-a zis:

– Se pare ca e totusi apendicita.

🪫 La aproximativ alta jumatate de ora dupa, dar deja timpul curgea diferit datorita durerilor pe care le aveam  – crescute in intensitate, a venit un alt medic si mi-a repetat consultul de mai devreme. Nu s-a prezentat. Nu mi-a oferit nici un fel de concluzii.

🪫 Dupa consult, am auzit in incapere instructiuni pentru medicul care presupun ca era doamna doctor rezident:

Internare, operatie. Apendicita. Subliniez inca o data: mie personal nu mi s-a oferit nici un diagnostic in acel moment, si nici nu mi s-au prezentat nici suspiciuni, nici metode de tratament, nici optiuni, nimic. Ambii medici au plecat din incapere.

🪫 Am intrebat din nou asistentul care e procedura, ce se va intampla, care sunt pasii urmatori.

Procedurile de internare au fost demarate, dar s-a descoperit ca din analizele necesare, care trebuiau efectuate la intrarea in UPU, lipsea analiza pentru factorii de coagulare. Pentru operatie, evident, informatii necesare. Fisa de internare noteaza ora 04:50 ca ora de internare.

🪫 Mi s-a recoltat din nou sange. Asteptare de 45 de minute pentru rezultate. Suna telefonul, si se transmite ca sangele s-a coagulat in drum spre laborator.

O a doua recoltare de sange. In acest moment am ambele maini pline de vanatai, si nu mai am vene disponibile aproape deloc.

🪫 Mi se proceseaza internarea, si sunt dusa in salon. Aici semnez foi: procesare de date, acord de prelevare mostre de tesut si sange pentru scopuri didactice, acord anestezie, acord operatie, etcaetera. Toate acestea cu d-na doctor rezident. Mai mentionez inca o data ca nici pana acum nu mi s-a prezentat vreun medic sau vreun diagnostic oficial. Bine ca auzisem eu in incapare pentru ce imi dau acordul. Bravo, Alexandra!

La ora 6:00 dimineata sunt in sala de operatii.

🪫 Rezultatele de la testul de sange pentru coagulare nu sosisera inca, desi eu eram pe masa de operatii, asteptand anestezia. Au sosit, partial, suficient pentru demararea procedurilor.

Cinci ore si jumatate de asteptare pentru consult final si internare.

🪫 Dar ceea ce ma deranjeaza nu este asteptarea. Inteleg procedurile de triaj (desi sunt cel putin dubioase la SUUB), si faptul ca pacientii care vin cu ambulanta au prioritate.

🪫 Ma deranjeaza profund lipsa de comunicare a pasilor necesari, asteptarea care te transforma incet dar sigur intr-o masa amorfa de durere si confuzie, si faptul ca nimeni nu iti explica ceea ce se va intampla cu tine pe termen scurt: ai de facut x, y, z, ti se vor intampla a, b, si c lucruri. Ai vreo opinie, vreo informatie de adaugat, ceva nelamuriri? Nimic.

🪫 In schimb, va pot spune cu mandrie, ca pe fisa de triaj scria ca sunt: constienta, cooperanta si comunicativa cu personalul medical.

Povestea Alexandrei, partea a doua

Fiind venita prin urgente, evident, nu aveam nici pijamale nici alte lucruri pe care oamenii de bun simt si le pregatesc pentru o internare in spital. Din fericire, exista niste pijamale de hartie (imaginea de mai sus), de unica folosinta, care (daca exista pe stoc), pot fi folosite pentru drumul la sala de operatii.

Mi-au dat o asemenea pijama, am facut inca un EKG, si un scurt drum pana la baia din rezerva.

Am iesit din toaleta asistand la urmatorul dialog:

– Pai, ce? Nu a avut timp sa faca caca acasa? A venit sa faca aici?

– Nu stiu D-le Dr., a intrat la baie…

Clipesc putin, ca sa inteleg. Doctorul (inca nu stiu nume, specializare, nimic), vine spre mine grabit:

– Hai, hai! Ca ne grabim! Cum iese analiza de coagulare de sange trebuie sa fim in sala de operatie!

Ce, nu ai avut timp sa faci caca acasa si ai venit sa faci aici?

– …

Am semnat si bifat o gramada de acte, dar nu a avut timp nimeni sa mi le explice, pentru ca…nu vedeam. Fara ochelari, la lumina din salon, eram practic chioara. In principiu cred ca am semnat ca dau acordul de anestezie, operatie, prelevare si studiere tesuturi, si folosirea lor in scop didactic. E, totusi, spital universitar. Ok, actele sunt gata.

Vine un brancardier dupa mine. Ma duc spre usa, si ma opreste:

– Papuci nu aveti?

– Nu am.

– Pai si cum mergeti pana in sala?

– …

– Hai ca intreb la fete, poate au ele. Oh, nu au. Ok, haideti ca va dau niste „botosei” de unica folosinta.

Si…in sosete si botoseii aia de spital, am pornit pe jos, am luat liftul, si m-am tarat spre sala de operatii. Fara scaun rulant. De ce? Nu stiu.

Sala de operatii e mica si rece. Luminata puternic. Sunt acolo cel putin 6 persoane. Brancadrierul iese. O asistenta imi spune sa urc pe masa.

– Haideti, jos pijamalele si sus pe masa!

– Tot?

– Dada,  tot.

Ma dezbrac, complet, si ma cocot pe masa. Din fericire nu e inalta. Cineva impacheteaza pijamalele si eu stau acolo…in vazul tuturor. E frig, si incerc sa ma linistesc singura. Cineva vine in sfarsit cu un camp operator  – o bucata de panza verde si mare, si ma acopera. Ma simt ceva mai OK.

In jurul meu e agitatie mare: nu e sigur cine face anestezia. Nu au venit inca valorile de coagulare de la vestita analiza, si nu e clar daca pot sau nu sa fiu operata. Toti sunt nervosi si agitati. Si probabil obositi. Intreb daca in fisa mea e trecut un medicament pe care il iau. Stiu ca poate cauza cheaguri, deci insist. Cineva ii transmite asta si doctorului, care e nedumerit de intrebarea mea. Repet informatia:

– Stiu ca afecteaza coagularea sangelui, si stiu ca in fisa nu e trecut. Am zis ca poate fi o informatie utila, D-le Dr.

Aici, nu am inteles ce s-a intamplat exact, dar Dl. Dr. explodeaza:

– CE IMI SPUNE EA MIE CE SA FAC? CE MA INTERESEAZA PE MINE ASA CEVA? CE PROSTIE E ASTA? AI STAT CU APENDICITA AIA SI AI SUFERIT ANI DE ZILE SI VII NOAPTEA LA SPITAL?

CE INSEAMNA ASTA SA VII NOAPTEA LA SPITAL? NU PUTEAI SA VII SI TU ZIUA, PE LUMINA? SA FI VENIT PE LUMINA! ASA CA OAMENII NORMALI! CE INSEAMNA SA VII LA 3 DIMINEATA LA SPITAL ASA, LA ORELE ASTEA?

AM AVUT O GARDA DE CACAT, OAMENII ASTIA CARE…

Marturisesc ca aici nu am mai ascultat, pentru ca mi-a inghetat creierul. Pur si simplu am fost atat de socata de urletele constante indreptate spre mine ca m-am facut mica sub carpa aia verde si am inchis ochii. Nu va pot explica vulnerabilitatea acelui moment, in care dezbracata sub o carpa, cu cel putin 6-7 oameni in jurul meu, persoana care tine in mana un cutit ascutit incepe sa urle la tine cu o asemenea violenta, si atat de dezarticulat si de … lipsit de orice logica. A fost inspaimantator. Si dupa ce m-am linistit, m-am infuriat teribil.

Cum a pornit, izbucnirea s-a si oprit, si nimeni nu a clipit macar. Eu am cantarit foarte serios sa ma dau jos de pe masa de operatie si sa plec la alt spital, dar…hainele mele erau in salon, si la oricare alt spital ar fi trebuit sa repet toate analizele…inclusiv cele de coagulare…am zis ca nu merita riscul, pentru sanatatea mea, sa fac un asemenea gest. Dar am fost foarte tentata. Cum am mers pe picioare pana in sala, as fi mers si la alt spital. Serios. Doar ca ar fi trebuit sa ma si dezlege cineva de la maini, pentru ca da, cum te urci pe masa, esti legat de maini cu tifon – de masa de operatie…

Acum, as mai dori sa fac doua precizari:

Intregul personal medical dezbatea, si incerca sa ma conving sa fac anestezie generala si nu rahi-anestezie. Cum:

Doctorul:

– Esti mai fricoasa asa de fel? Depresiva?

– Fricoasa, niciodata. Depresiva, da. Am istoric de sindrom depresiv-anxios.

– Adica ce inseamna? Te-ai diagnosticat tu?

– Adica ma duc la psihoterapie?

– Aha, aha.

Din spate de undeva:

– Pai daca iei pastilute pentru depresie, clar afecteaza anestezia…ar trebui sa facem generala…

– Nu iau nici un fel de pastile pentru depresie. Doar terapie!

– Ah, doar terapie…dar sa stii totusi, ca daca faci rahi, o sa fii constienta. Daca te sperii si incepi sa faci aici ca toate alea?

– …

La cinci-zece minute dupa izbucnirea D-lui Dr., se decide colectiv ca exista suficiente informatii partiale legate de coagulare, si se decide ce anestezist va veni sa ajute, astfel ca putem incepe.

Cineva deasupra mea vine si zice:

– Cum te simti? Esti speriata? Ti-e frica? Nu as vrea sa iti creasca tensiunea, sau ceva…

– Nu, si nu. Ma simt OK. Am doar niste nervi…

– Nervi? De ce nervi?

– Eh, nu e important…trece. Toate trec.

– A, da? Pai sa vezi cum e cand ne enervam noi! Ia baga-i ma un 1ml de…

(…aici nu am retinut, dar presupun ca era un calmant sau debutul anesteziei, pentru ca din punctul asta nu mai tin minte nimic).

Asta a fost al treilea moment in care am simtit ca diagnosticul meu de depresie ma transforma in ceva imprevizibil, si deci nedorit in sala lor de operatii. Si de asemenea, ma transforma in ceva inferior. Oare in spitalele din Romania nu e bine sa fii sincer cu medicii? Nu e bine sa dai toate informatiile, pentru ca este in dezinteresul tau ca pacient? Mie mi se pare foarte periculos. Automat am fost tratata de parca aveam ceva neplacut si murdar cumva. Cred ca asa se simte discriminarea intr-un act medical.

Mi s-a spus ca anestezistul va veni sa imi explice ce se va intampla, si vom alege impreuna ce si cum. Asta nu s-a mai intamplat.

Am mentionat inainte de cele de mai sus ca as prefera anestezie generala (stiu ca nu am reactii adverse, stiu ca sunt sanatoasa), si stiu si ce complicata e revenirea din rahi-anestezie si ce efecte secundare poate avea. Deci generala a fost.

Ce nu am inteles e de ce personalul medical a incercat sa imi induca ideea de anestezie generala si sa ma sperie de rahi-anestezie cu ideea unui atac anxios, in loc sa imi explice riscurile si beneficiile si eventualele lor ingrijorari la cazul meu specific.

Eu banuiesc ca doreau sa imi impuna anestezie generala…pentru ca era mai simplu pentru ei.

Inca o data, informarea pacientului in acest caz este minunata, dar straluceste prin absenta!

As mai dori sa fac o precizare: nivelul de munca din SUUB este foarte mare. Se vede, de la prima privire. Nimeni nu mi-a cerut bani, nimeni nu a insinuat macar asa ceva.

Personalul medical este cel mai probabil epuizat. Problemele administrative sunt evidente si ele, si cel mai probabil cauzeaza si ele o mare parte din uzura mentala a medicilor, asistentelor, etc.

Dar nimic din toate astea nu scuza atitudinea oribila a medicului din sala de operatie, si completa lipsa de profesionalism  – atat a lui, cat si a celor care au participat la joculetul asta de-a depresia si anestezia.

Nu stiu ce sa va zic, eu am un gol in stomac, la ideea tuturor oamenilor care trec prin aceste locuri de tortura care sunt spitalele noastre, si nu au pe nimeni care sa le ia apararea, si care sa inteleaga din context ce se intampla, pentru ca altfel…nimeni nu iti spune nimic.

Exit mobile version