CITIRE

Palatul la care prim-ministrul României nu se pute...

Palatul la care prim-ministrul României nu se putea uita. Povestea actualului sediu al Muzeului Național de Istorie

La începutul anului 1890, Ministerul de Interne a primit solicitarea de construire a unui sediu central care să asigure funcționarea și dezvoltarea serviciilor oferite de Poșta Română. În acea vreme, Poșta era în administrarea ministerului.

Ministrul de interne a dispus elaborarea unui proiect de lege pentru construirea unui palat, urmând ca acesta să fie prezentat Corpurilor legiuitoare, iar „locul pe care se va construi va fi acelaşi cu exproprieri până la bulevard şi strada Academiei. Direcţiunea poştelor va întocmi un program de încăperile necesare şi se va ţine un concurs pentru facerea planurilor”.

În ziua de 5 mai, Consiliul de Miniștri a aprobat întocmirea proiectului de lege pentru „deschiderea creditului de trei milioane de lei necesar construirii unui Palat al Poştelor şi Telegrafelor”.

A urmat găsirea locului unde să fie ridicat edificiul. Au fost două variante: un teren din fața Cișmigiului și unul aflat între strada Stavropoleos, calea Victoriei şi biserica Sf. Dumitru. A fost ales cel din urmă. După ce s-a rezolvat cu terenul și s-a făcut proiectul de lege, s-a schimbat guvernul și proiectul a rămas închis într-un dosar.

Palatul Postelor Bucuresti

București în 1717, o gravură de Johann Theodoro Boetio

Locul unde urma să fie construit palatul avea istoria lui. A aparținut, cu ceva generații bune în urmă, celor din neamul Bălăceanu, fiind cea mai veche mahala a Bucureștiului. Acolo, Bălăcenii aveau case. Deși nu se știe cu exactitate cine și când a ridicat biserica sf. Dimitrie, inițial din lemn, mulți îi atribuie ctitoria lui Badea Bălăceanu.

Ajuns domn al Țării Românești, într-o „neașteptată” împrejurare,  Constantin Brâncoveanu le-a luat Bălăcenilor o mare parte din acest teren și l-a declarat „loc domnesc”. Brâncoveanu, despre care istoricul George Potra spunea că „pe lângă neîntrecutele sale calități politice, a fost și un foarte priceput gospodar și om de afaceri”, a poruncit să se dărâme toate casele lui Badea Bălăceanu și a ridicat acolo, la sfârșitul secolului al XVII-lea, în 1694, unul dintre marile hanuri bucureștene, cunoscutul han Constantin Vodă Brâncoveanu.

Cutremure și mai multe incendii l-au afectat, dar „focul cel mare” din 1847, ce a mistuit o bună tot centrul comercial al Bucureștilor, a slăbit și mai tare trăinicia hanului lui Brâncoveanu, mai ales că în ultima perioadă „se cam șubrezise”. Atunci, hanul era în proprietatea călugărilor de la mănăstirea Văcărești. În 1863, considerată o clădire „primejdioasă” ce putea oricând să se prăbușească, hanul a fost dărâmat din ordinul primăriei și al Ministerului de Interne. Locul a fost apoi amenajat ca o piață, numită după han. Ulterior, s-a deschis în piață un teatru popular numit „Alcazar”.

În iulie 1891, directorul Poștelor i-a prezentat președintelui Consiliului de Miniștri raportul privind îmbunătățirea serviciilor poștale și a readus în discuție construirea unui sediu. După trei luni, un nou proiect pentru ridicarea edificiului i-a fost prezentat Ministerului de Interne. În anul următor, în luna mai, Legea pentru construirea Palatului Poştelor a fost aprobată:

„Art. I . Se autorizează Ministerul de Interne a construi în Bucureşti un local pentru serviciul telegrafo-poştal pe un loc care se va hotărî de Consiliul de Miniştri; Art. II . Se deschide, pe seama Ministerului de Interne, un credit de 3 000 000 care se va acoperi printr-o emisiune de rentă sau orice alt mijloc ce va găsi guvernul mai nimerit; Art. III. Acest credit va servi pentru plata terenurilor, pentru construcţia localului, precum şi pentru cheltuielile de supraveghere a construcţiunii.”

București, Palatul Poștelor, anii 1900

București, Palatul Poștelor, anii 1900

În iulie, Consiliul de Miniștri a stabilit ca palatul să se ridice pe locul numit „Piața Constantin Vodă”. De asemenea, pentru realizarea proiectului s-a stabilit alegerea unui arhitect și a unei persoane „cunoscătoare a serviciului poştal şi telegrafic”. Cei desemnați urmau să viziteze mai multe orașe din Europa unde existau clădiri similare. Arhitectul a fost Alexandru Săvulescu, pe atunci în vârstă de 47 de ani, școlit la București și Paris. Înainte de realizarea planului, directorul Poștelor și arhitectul au vizitat și studiat clădiri unde erau sediile poștei din Viena, München, Zürich, Geneva, Paris, Bruxelles, Torino, Milano, Veneţia şi Budapesta. Modelul de inspirație pentru Palatul Poștelor din București a fost clădirea poștei din Geneva, Elveția.

În urma licitației, „Societatea română de construcţii şi lucrări publice” a câștigat proiectul și, la începutul anului 1894, au început lucrările. Piatra de temelie a clădirii a fost pusă în cadrul unei ceremonii fastuase la care a participat și regele Carol I. Alături de el, au fost toți miniștrii, primarul Capitalei, noul director al Poștelor care, în cuvântarea lui, a spus că „edificiul în construcţie va acoperi o suprafaţă de 8.000 metri pătrați, va costa peste 3.000.000 lei şi Capitala se va împodobi cu un monument care se va putea număra între cele dintâi palate poştale din Europa”.

A avut dreptate. La final, statul român a plătit pentru construirea și amenajarea Palatului Poștelor peste 6 milioane lei aur. Iar la începutul veacului al XX-lea, un leu aur era echivalent cu un franc francez.

Palatul Poștelor | Sursa: Radio Romania Cultural

Palatul Poștelor | Sursa: Radio Romania Cultural

Cu o fațadă impunătoare, în stil neoclasic, și cu un portic maiestuos cu zece coloane dorice, clădirea, pe patru niveluri, a fost construită pe o suprafață de peste zece mii de metri pătrați. Acoperișul avea învelitoare din tablă și cupole în părțile laterale ale fațadei principale. Tot acolo erau monumentalele sculpturi realizate de Ştefan Ionescu Valbudea și, deasupra intrării, zece statui alegorice, două sculptate și de Carol Storck. Aproape toate aceste statui s-au prăbușit la cutremurul din 1940, iar cele afectate au fost date jos pentru a nu pune în pericol trecătorii.

În aprilie 1900, în noul palat s-au mutat primele departamente al Poștei Române, apoi aici au funcționat toate oficiile centrale de poștă, telegraf și telefon. În vechea clădire, exista o centrală telefonică cu capacitatea de 300 de linii – centrala din noul sediul avea 3000 de linii, fiind, la acea vreme, cea mai modernă instalație telefonică din Europa.

Economist și politician, de trei ori ministru al finanțelor, Emil Costinescu rostea în decembrie 1899 un discurs la Cameră: „În executarea construcţiilor s-a făcut un lux nebun {…} un lux desfrânat {…} şi aceasta de toate guvernele, fie liberale, fie conservatoare. Treceţi pe Calea Victoriei, uitaţi-vă la stânga, la Palatul Poştelor, la dreapta, la Palatul Casei de depuneri: ce lux nebun! Ne trebuia oare atâtea cheltuieli pentru ca să adăpostim birourile poştelor şi ale Casei de depuneri?”

Palatul Poștelor, acum sediu pentru Muzeul Național de Istorie al României, strada Poștei | Credit foto: Mira Kaliani

Palatul Poștelor, acum sediu pentru Muzeul Național de Istorie al României, strada Poștei | Credit foto: Mira Kaliani

Palatul Poștelor a fost inaugurat oficial în toamna anului 1901, când prim-ministrul României a fost Dimitrie A. Sturdza. Despre acesta, Nicolae Iorga scria: „Sobru şi corect în viaţa sa privată, el păstra o firească rezervă şi demnitate în toată apariţia publică”. La ordinul lui Dimitrie A. Sturdza, ceremonia nu a fost deloc fastuoasă, pe măsura monumentalului edificiu, dimpotrivă a fost una austeră. După doi ani, însă, s-a făcut o inaugurare pompoasă.

De altfel, s-a spus că ori de câte ori prim-ministrul Dimitrie A. Sturdza trecea pe Calea Victoriei și vedea Palatul Poștelor, își amintea de costurile imense și atunci își făcea cruce și își muta privirea în altă parte.

În 3 martie 1968, Consiliul de Miniștri al Republicii Socialiste România a hotărât înființarea în București a Muzeului Național de Istorie a României. După ce au fost avute în vedere mai multe variante ca sediu al muzeului, inclusiv construirea unei clădiri, a fost ales în final Palatul Poștelor. Fostul palat a fost reamenajat și, după doi ani, în 8 mai 1972, a fost deschis acolo pentru public cel mai mare muzeu de istorie din România.

Foto Cover – Palatul Postelor Bucuresti

 


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.