Editia de Dimineata

Paparuda, chemarea ploilor: „Poporul este încredințat că nimfa apelor invocată nu va întârzia a-i trimite o ploaie abundentă”

„Atunci însă când e secetă, ca să nu-și piardă încrederea poporul aruncă vina pe paparude, cum că ele nu și-au făcut datoria cu sfințenie. De aceea Dumnezeu a încuiat ploile.”

„Vara, când pentru seceta mare e pericol că nu se vor face bucatele, țăranii moldoveni iau o fetiță, care n-a ajuns încă etatea de zece ani și o îmbracă cu cămașă de frunze de arbori și de alte plante, și așa urmându-i celelalte copile și băieți de etatea ei umblă cântând și săltând pe la vecini, și, ori încotro ar merge, bătrânele le ies în cale și le udă turnându-le apă rece pe cap.

Cântecul lor cu această ocaziune este cam următorul: «Papalugo, suie-te la cer / Și-ți deschide porțile / Și ne trimite ploile / Ca să crească grânele / Grânele, / Secările / Și meiul, / Și mălaiul»…”, scria Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei.

„Scopul Paparudei este de a invoca protecțiunea cerului asupra recoltelor, să-i ceară a le da ploi fertile…” (Simion Florea Marian) | Paparudă, Anuarul Institutului de Etnografie și Folclor / Ion Ghinoiu, Dicționar de mitologie română

În zilele secetoase ale verii

În prima sau a treia marți de după Paște sau în Joia verde, a doua joi de după Rusalii, în satele românești se practica deseori invocarea ploii prin Paparudă, scria etnograful Simion Florea Marian și completa: „În timp de mare secetă se practică nu numai în aceste zile, ci în orișicare altă zi de vară și cu deosebire din lunile aprilie, mai, iunie și iulie”.

Cât despre rostul ei, etnograful bucovinean preciza:

Scopul Paparudei este de a invoca protecțiunea cerului asupra recoltelor, să-i ceară a le da ploi fertile și a le feri de mălură (neghină), sau cu alte cuvinte de a atrage ploaia, ca având pământul destulă umezeală să poată produce pâne și iarbă de ajuns.

Un cântec „vesel și glumeț”

În lucrarea lui Revoluțiile Valahiei, publicată prima dată în limba română în 1929, Anton-Maria del Chiaro, secretar al domnului Constantin Brâcoveanu, a amintit și de Paparude:

Din Paști până la înălțarea Domnului, în fiecare Joi, băieți îmbrăcați din cap până-n picioare, cu pir sau alte ierburi, pe care le zmulg cu pământul prins de rădăcini, joacă și cântă în fața ușilor locuitorilor și nu pleacă, până ce gospodina nu-i udă cu cofa cu apă. Cântecul lor vesel și glumeț se cheamă în românește: Paparudele.

„Și ne trimite ploile / Ca să crească grânele / Grânele, / Secările, / Și meiul, / Și mălaiul…” (din Cântecul Paparudei) | Credit foto: Mira Kaliani

„Superstiția înflorește din plin”

Medicul și talentatul scriitor bavarez Ernst Anton Quitzmann (1809 – 1879) a publicat în 1850 un volum în care a adunat impresii și din călătoria făcută în Banat, Transilvania și București. Despre țăranul român și credințele acestuia, dr. Quitzmann nota:

Superstiția înflorește din plin. Românul, ca și țăranii noștri, nu numai că iese la câmp cu crucea și cu prapurele bisericii în frunte cu preotul, pentru a obține o recoltă binecuvântată și speră să îndepărteze furtuna din ținutul amenințat cu sunetul clopotelor bisericilor. El crede și în deochi, în zile bune și rele, în vrăjile zânelor și paparudelor și în alte asemenea lucruri reconfortante.

„Acolo avui ocaziune să văz Paparuda”

Despre acest obicei a scris, în secolul al XIX-lea, și un anume Théodore Margot, într-un memorial din călătorie, citat de Simion Florea Marian:

Drăgășanii este un orășel însemnat… […] Acolo avui ocaziune să văz Paparuda. Poporul e supus credulității, superstițiilor de tot felul. […]

Era mai la două luni de când nu plouase; căldurile cele mari și o uscăciune teribilă amenințau tot ținutul de lipsa bucatelor. Poporul, după ce întrebuințase rugările, oficiurile divine, și nu văzuse nici un efect din câte le adăsta, se adresa în fine la Paparuda sau nimfa apelor.

Această nimfă era o jună fată, îmbrăcată cu trestie, cu rogoz din cap până în picioare, ce se preumbla în tot orașul, oprindu-se din casă în casă, primind să-i toarne pe trup vase pline cu apă, cântând apoi câteva versuri spre invocațiune, din care iată și termenele naive pe care le cânta atunci juna nimfă: «Paparudă, rudă, / Vino de ne udă; / Varsă cu găleata / Peste toată gloata.»

Apoi învârtindu-se în cerc de mai multe ori și scoțând niște strigări urmate de niște râsuri frenetice, se retrage tot cântând și luând în mână mărunțișurile cu care binevoiește cineva a gratifica pe această nimfă de o nouă invențiune. În urma acestui manegiu, poporul este încredințat că nimfa apelor invocată cu un chip atât de original nu va întârzia a-i trimite o ploaie abundentă. Abuz de credință superstițioasă ce se va șterge cu anevoință din mintea poporului.

„Era ceva nedemn de tinerele române”

De altfel, despre cei care nu primeau paparuda se spunea că „nu le va merge bine în vara ce urmează”. Simion Florea Marian menționa și el în studiul etnografic Sărbătorile la români, publicat între 1898 – 1901, că „în multe părți din Muntenia, paparuda nu se mai joacă de copile de român, ca mai înainte, ci numai de copile de țigan sau țigănci tinere”. El oferea și câteva explicații:

A se expune să fie udate de suratele sau de mamele suratelor lor din sat, a căpăta din casă în casă parale sau producte, era ceva nedemn de tinerele române, a căror mândrie nu le-ar permite cu nici un preț să joace un asemenea rol. Dar cu toate acestea, nevoind să se piardă datina, nimănui nu-i trece prin minte să n-o încurajeze, să nu contribuie la a ei mănținere și reproducere.

De aceea Paparudele sunt chemate din casă în casă ca să joace în bătătură, de aceea sunt recompensate după putință, de aceea se inspiră și se propagă credința că familiei care nu le-a udat nu-i va merge cu productele în vara următoare, de aceea, în fine, femeile (din unele părți ale Munteniei) nu lucrează a treia joi după Paști, serbând-o pentru protejarea, pentru prosperarea semănăturilor.

A doua cauză, pentru care jocul și invocațiunile Paparudelor s-au lăsat numai în atribuțiunile țiganelor, e acel ridicul, acea indecență ce însoțește neapărat pe curioase dănțuitoare, indecență atestată de scriitori și observată în mai multe sărbători romane.

În unele locuri, era însă obiceiul ca Paparuda să fie jucată de flăcăi, iar în unele sate era obiceiul ca paparudele să execute și jocuri frumoase.

„Atunci însă când e secetă, ca să nu-și piardă încrederea poporul aruncă vina pe paparude, cum că ele nu și-au făcut datoria cu sfințenie.” (Simion Florea Marian) | Credit foto: Brin Weins / Pixabay

„Practica magiei este o veche tradiție”

În cartea ei România în lumini și umbre, Ethel Greening Pantazzi povestea la începutul secolului al XX-lea:

Într-o țară în care recolta înseamnă viață sau moarte, e normal să se facă tot posibilul pentru a aduce ploaia atunci când seceta amenință să pârjolească grânele, iar practica magiei este o veche tradiție.

Împodobite cu ramuri care le acoperă și fețele, «paparudele» (tinere țigănci) merg din casă în casă, iar când intrau în curte, gospodarul lua o găleată plină cu apă și o arunca energic peste capetele acestora, încercând să le ude pe cât mai multe dintre ele. Evident, copilele trebuie răsplătite pentru că au îndurat această baie, probabil singura din anul respectiv!

Într-o zi caniculară eram în vizită la o doamnă de aici, care se plângea că recolta nu părea prea bună din acel an. Doamna dorea să călătorească în străinătate, dar se temea că o recoltă săracă nu i-ar permite aşa ceva, întrucât tot venitul ei provenea din cultivarea cerealelor.

Chiar atunci am auzit o voce strigând în fața ferestrelor. Erau câteva paparude. Gazda mea a sărit numaidecât; m-a lăsat fără o vorbă, iar câteva secunde mai târziu am văzut-o ieșind cu o găleată de apă, pe care a vărsat-o cu avânt peste capetele fetelor, stropindu-și de sus până jos eleganta rochie pariziană. S-a întors apoi radioasă, râzând și vorbind plină de veselie despre speranțele și planurile pe care și le făcea «à propos» de călătoria pe Rivieră.

Procesiuni religioase solemne sunt și ele organizate pentru invocarea ploii. Orășenii, cu primarul în frunte, merg până la marginea orașului însoțiți de un sobor de preoți purtând icoane și sfinte moaște. Cu toții înconjoară câmpul în timp ce intonează un Te Deum, iar apoi îngenunchează să se roage.

Ca să nu-și piardă poporul nădejdea

Etnograful Simion Florea Marian povestea:

Poporul nostru crede foarte mult în paparude, pe motivul că ele ar avea o putere nevăzută de a atrage ploile. Dar nu numai atât! El afirmă că acolo unde paparudele urmează regulat a chema ploile și unde oamenii vor arunca cât mai multă apă asupră-le, niciodată nu va fi secetă mare.

Atunci însă când e secetă, ca să nu-și piardă încrederea poporul aruncă vina pe paparude, cum că ele nu și-au făcut datoria cu sfințenie. De aceea Dumnezeu a încuiat ploile.

Deși se întâmplă cam rar să plouă după paparude, totuși oamenii pun mare preț pe această credință.

Exit mobile version