27 septembrie 2021, 7:46

Pasărea «cu haină modestă» ce înduioșează cu cântecul ei și sufletul cel mai împietrit: „Podoaba din afară nu este necesară când există cea dinăuntru”

„Numele ei este legat așa de strâns de flori, de farmecul naturii în deplina ei podoabă, încât nu poate să fie om care să nu simtă o firească înclinare spre cântăreața meșteșugită a fericirii pământești.”

În Păsările noastre și legendele lor, volum postum publicat în 1931, folcloristul și etnograful Simion Florea Marian (1847 – 1907) a adunat mai multe legende despre pasărea care nu impresionează cu frumusețea penajului ei, dimpotrivă „e prizărită și are îmbrăcămintea cea mai simplă”.

În poveștile poporului, se spune că are penajul tern și mohorât deoarece „atunci când Demiurgul a vopsit păsările, ea a sosit prea târziu, când nu a mai rămas nici o culoare”.

„Oare ce fel de pasăre să fie…?”

Etnograful Simion Florea Marian începea povestea cu o descriere sugestivă a atmosferei în care se regăsește „cea mai măiastră cântăreață dintre toate neamurile păsărilor, înaintea căreia fiecare pasăre cântătoare trebuie să-și plece capul și să se închine”. El scria:

Soarele se scoboară încet spre apus. Vuietul zilei începe din ce în ce a se micșora mai tare; căci omenirea, sătulă de munca ce a avut-o peste zi, se retrage încetișor spre locașurile sale…

[…]

O tăcere adâncă și o liniște binefăcătoare se răspândesc peste toată întinderea pământească.

[…]

În acest răstimp, când deja, după zisa poporului, se îngână ziua cu noaptea, când vocea zilei a muțit, când vuietul a încetat cu totul, când mai fiecare vietate s-a retras spre locul său de odihnă, oare ce fel de pasăre să fie aceea care, deodată întrerupe tăcerea domnitoare, și prin cântecul ei dulce și plăcut, prin vocea ei cea sonoră, fermecătoare și atrăgătoare, pune lumea, abia adormindă, în mirare?

Oare ce fel de pasăre să fie aceea care, prin cântecul ei, nu o dată chiar și pe cel mai împietrit om l-a făcut să se înduioșeze și să admire, pe cel mai întristat ca să uite pe un moment de toate nefericirile și neajunsurile ce-i amărăsc viața, iar pe cel nenorocit să-l transpună într-o lume plină de visuri plăcute și fericite?


Dar, tăcere!… Sus pe-un frasin un lin freamăt se aude!… / Toţi rămân în aşteptare. Cântăreaţa-ncet prelude. / Vântul tace, frunza deasă stă în aer neclintită… / Sub o pânză de lumină lunca pare adormită. //

În a nopţii liniştire o divină melodie / Ca suflarea unui geniu pintre frunze-alin adie, / Şi tot creşte mai sonoră, mai plăcută, mai frumoasă, / Pân’ ce umple-ntreaga luncă de-o vibrare-armonioasă. //

Gânditoare şi tăcută luna-n cale-i se opreşte, / Sufletul cu voluptate în estaz adânc pluteşte, / Şi se pare că s-aude prin a raiului cântare / Pe-ale îngerilor harpe lunecând mărgăritare. //

E privighetoarea dulce care spune cu uimire / Tainele inimii sale, visul ei de fericire… / Lumea-ntreagă stă pătrunsă de-al ei cântic fără nume…

– Vasile Alecsandri, Concertul în luncă


„E privighetoarea dulce care spune cu uimire / Tainele inimii sale, visul ei de fericire…” (Vasile Alecsandri) | Privighetoarea, Credit foto: Peter Kasteren van / Pixabay

Fata de împărat, pețitorii și un secret

Poporul român a creat multe povești inspirate de privighetoare. Una dintre cele mai vechi și mai frumoase, ce se regăsește și în volumul dedicat păsărilor și legendelor lor al apreciatului culegător de folclor Simion Florea Marian, este despre o fata de împărat atât de frumoasă „că să fi umblat lumea de-a lungul și de-a curmezișul, alta ca dânsa n-ai mai fi aflat”.

Faima frumuseții ei s-a dus „peste nouă țări și nouă mări” și la împărat au început să vină „cei mai voinici, mai vestiți și mai frumoși” feciori de alți împărați ca să o ceară de soție pe minunata lui fată.

Împăratul, căruia „îi râdea inima de bucurie” când vedea atâția feciori voinici, isteți și avuți sosiți în pețit, i-a zis într-o zi fetei lui, cu „vorbe foarte alese, precumpănite, dulci și blânde” că i-a sosit „timpul măritișului” și a întrebat-o dacă „va merge după un făt-frumos care tocmai o ceruse de soție”.

Zile la rând, răbdător, împăratul îi povestea fiicei lui de câte un făt-frumos dornic să o ia de soție, dar ea „începând a plânge”, se ruga să o mai lase, că „mai este vreme”.

Până ce aflase și împăratul motivul pentru care fiica lui nu voia fecior de împărat și de ce fiecărui pețitor „i-a găsit câte o codiță”:

Fiica sa iubea acuma de mult pe alt tânăr și, din pricina aceluia, pe toți feciorii de împărați, câți sosiră și o cerură de nevastă, îi respingea…

„Nu e așa cum vrea omul, ci cum dă Domnul!”

Cei doi îndrăgostiți se întâlneau noapte de noapte, în grădina împărătească. Când fata a bănuit că tatăl ei îi va descoperi secretul, i-a spus dragului ei și au plănuit ca, în seara următoare, să fugă amândoi în lume unde „nimeni n-are să ne mai turbure fericirea”. Povestea continua:

Dar degeaba! Nu e așa cum vrea omul, ci cum dă Domnul! Împăratul dete de urma lor și porunci la toți curtenii ca în noaptea următoare să fie toți deștepți, doar vor pune mâna pe înșelătorul fiicei sale.

[…]

Curtenii nu așteptară să le mai spuie încă o dată. Ei știau destul de bine cine e împăratul și ce e în stare să facă, dacă se mânie…. Fiecare se puse deci la locul său și așteptă cu nerăbdare doară va putea pune mâna pe înșelător.

Când se lăsă amurgul, tânărul se îndrepta spre locul de întâlnire, dar a fost prins de curteni, „legat butuc și dus în fața împăratului”. Acesta, când l-a văzut, „a fost cuprins de o mânie așa de mare și înverșunată, că îndată porunci să-i taie capul”.

Și cum a poruncit împăratul, așa s-a făcut.

În poveștile poporului, se spune că are penajul cenușiu deoarece „atunci când Demiurgul a vopsit păsările, ea a sosit prea târziu, când nu a mai rămas nici o culoare”. | Credit foto: AP / Pixabay

O rugăminte și o vrajă

Tânăra domniță, când a văzut toate cele întâmplate, „și-a pierdut mințile” și s-a dus la o vrăjitoare căreia i-a promis „o plată cum nu ai mai căpătat de la nimeni altul”, dacă aceasta îi va asculta rugămintea și o va preface într-o pasăre. Povestea se încheie așa:

Vrăjitoarea, cum sunt toate vrăjitoarele, văzând că i-a sosit norocul în casă, nu se lasă mult îmbiată și rugată. A luat niște unsori descântate și vrăjite, a uns-o pe față, apoi a mai rostit și niște cuvinte încurcate și neînțelese, și tânăra domniță îndată se prefăcu într-o pasăre care, de atunci și până în ziua de astăzi a rămas pasăre și cântă de la înserare și până târziu noaptea, iar dimineața, de cum se zărește de ziuă și până ce răsare soarele, adică cam pe timpul acela când și-a luat iubitul său rămas bun de la dânsa când au vorbit să fugă amândoi în lume.

Lui Dumnezeu, care o văzuse cât de rău îi părea după iubitul ei, cât de mult îl jelește ea, i se făcuse milă de dânsa și pentru ca să nu moară de dorul lui, l-a prefăcut și pe iubitul ei asemenea într-o pasăre și i l-a dat să-i fie pe vecie soț.

De atunci apoi, de când s-a întâmplat aceasta, petrec ei împreună mai toată noaptea, cântând și veselindu-se. Și fiindcă ei toată noaptea priveghează, ea s-a numit privighetoare, iar el – privighetoroi.

„Pare că natura vrea să arate omului că însușirile alese nu trebuie să fie spuse lumii întregi decât prin ele însele, iar podoaba din afară nu este necesară când există cea dinăuntru.” (Ion Simionescu) | Privighetoarea, ilustrație de Edmund Dulac din volumul „Povești” de Hans Christian Andersen / Sursa originală: „Stories from Hans Andersen”, London, Hodder & Stoughton, Ltd., 1911

„La început e cântecul de dragoste; mai apoi este cântecul fericirii dobândite”

El este cel care îi cântă ei, scria savantul paleontolog Ion Simionescu (1873 – 1944) în volumul Fauna României, publicat în 1938, și oferea minunate detalii despre traiul acestei păsări:

Cântăreața iubirii este o ființă desăvârșită. Cât o vrabie de mică, este însă mai zveltă, mai gingașă, mai blândă la înfățișare. Haina ei este modestă, discretă; o culoare uniformă, cafenie-cenușie, se întinde peste trupul ei întreg. Nici o pană nu este pătată mai bătător la ochi, mai vioi. Pare că natura vrea să arate omului că însușirile alese nu trebuie să fie spuse lumii întregi decât prin ele însele, iar podoaba din afară nu este necesară când există cea dinăuntru.

Bărbatul cântă, pe când soața stă liniștită, ascultându-l. La început e cântecul de dragoste, de un lirism neîntrecut; mai apoi este cântecul fericirii dobândite. După ce puii au ieșit din găoace și alte griji cuprind viața ființei, glasul slăbește, amuțește.

[…]

Urmează apoi educația puilor, cu gingășia unor părinți buni. Cântăreț maestru nu devine tânărul bărbat decât după un an de viață.

Către toamnă se adună familie cu familie, din huceag în huceag, din ținut în ținut, apucând, grămadă, drumul către țările calde.

Atunci când privighetoarea cântă neîncetat, oamenii spuneau că este „semn de vreme frumoasă”. În schimb, cine visează privighetoare se crede că acela „va avea parte de tristețe și de rele”.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.