24 septembrie 2021, 9:56

Păsările, plantele, luna și stelele, „cele mai bune barometre”. Străvechiul „călindar” al gospodarului

„Românului țăran nu-i trebuiesc cărți astronomice, nici barometre, nici calendare tipărite. El e singur astronom și calendarist. Vremea l-a învățat a observa și a-și întipări bine în minte semnele de căpetenie.”

Pentru românul de la țară, „care n-a ajuns încă până la acel grad de cultură ca să poată ceti și ști din cărți astronomice, de pe termometre, barometre și din calendare schimbarea schimbarea timpului”, experiența și învățăturile străbunilor l-au călăuzit multe veacuri „a cunoaște când e vreme bună și când rea și cum are să se poarte ca să nimerească mai bine cu semănăturile sale, să n-aibă nici o scădere într-însele, și ori în care întreprindere să nu-i fie munca în zadar”, povestea Simion Florea Marian în studiul etnografic Sărbătorile la români, publicat în două volume în anii 1898–1899.

„Românului țăran nu-i trebuiesc cărți astronomice, nici barometre, nici calendare tipărite. El e singur astronom și calendarist.” (Simion Florea Marian) | Sursa imagine

„Românului țăran nu-i trebuiesc cărți astronomice, nici barometre, nici calendare tipărite. El e singur astronom și calendarist.” (Simion Florea Marian) | Sursa imagine

„Astronom și calendarist”

Despre felul în care se descurca țăranul în privința asta, Simion Florea Marian nota:

Românului țăran nu-i trebuiesc cărți astronomice, nici barometre, nici calendare tipărite. El e singur astronom și calendarist. Vremea l-a învățat a observa și a-și întipări bine în minte semnele de căpetenie, prin care să poată cunoaște dintr-o zi în alta: ce fel de vreme are să fie, bună sau rea? Ploioasă sau secetoasă?

„Semnele” învățate de el de la buni și părinți, „le împărtășește și le explică el și copiilor săi, și astfel din tată în fiu, din moși în nepoți și strănepoți, se păstrează această știință, care cu tot dreptul putem zice că foarte de multe ori întrece pe ceea a calendariștilor și a astronomilor învățați”.

„Bun ori rău? Roditor ori neroditor?”

Cele mai bune și sigure și „mai acurate barometre” erau „păsările și insectele, patrupedele și reptilele, plantele și mineralele, soarele, luna și stelele, precum și multe alte semne de pe cer și de pe pământ” pe care românul se deprinsese să le observe „mai în fiecare zi de peste an”.

Tot ce dorea să știe țăranul, afla singur din „călindarul” (cărindarul, denumire populară a lunii ianuarie) pe care și-l făcea singur:

Pe când cei învățați se ostenesc și scriu la calendare cu vreo câteva săptămâni sau chiar luni întregi înainte de Anul Nou, ca să le tipărească și apoi să le împărțească publicului cititor, spre orientare în anul viitor, românul neînvățat își caută de trebile sale, așteptând până în ziua cea de pe urmă a anului vechi. Abia atunci, în momentul cel de pe urmă, își aduce și el aminte că trebuie să-și facă călindar, ca să știe cum va fi anul viitor: bun ori rău? Roditor ori neroditor?

„Pentru dânsul, acela e călindar adevărat care-i spune cu acurateță schimbarea timpului, când va ploua și când va fi vreme bună.” (Simion Florea Marian) | Credit foto: Mira Kaliani

„Pentru dânsul, acela e călindar adevărat care-i spune cu acurateță schimbarea timpului, când va ploua și când va fi vreme bună.” (Simion Florea Marian) | Credit foto: Mira Kaliani

Tot ce „căuta să afle”

Sărbătorile nu erau, preciza etnograful Simion Florea Marian, o preocupare de bază a omului simplu. Pe cele lunare și fixe din an, el le știa „pe de-a rostul, care după care urmează și câte zile sunt de la o sărbătoare la alta”. De celelalte sărbători, care nu aveau o dată fixă, „nu se prea îngrijește, știind prea bine că, mergând la biserică, preotul o să le spuie poporului adunat, și iată că și cu aceasta e în curat”.

Ceea ce căuta el să afle nu găsea însă în „sofisticate” calendare la care au trudit tot felul de învățați ai timpului:

Pentru dânsul, acela e călindar adevărat care-i spune cu acurateță schimbarea timpului, când va ploua și când va fi vreme bună. Așa un călindar însă nimeni nu-l poate face mai bine și mai nimerit de cum și-l face el singur.

„Pe când cei învățați se ostenesc și scriu la calendare cu vreo câteva săptămâni sau chiar luni întregi înainte de Anul Nou, […] românul neînvățat își caută de trebile sale, așteptând până în ziua cea de pe urmă a anului vechi.” (Simion Florea Marian) |Credit foto: Couleur / Pixabay

„Pe când cei învățați se ostenesc și scriu la calendare cu vreo câteva săptămâni sau chiar luni întregi înainte de Anul Nou, […] românul neînvățat își caută de trebile sale, așteptând până în ziua cea de pe urmă a anului vechi.” (Simion Florea Marian) |Credit foto: Couleur / Pixabay

Datina întocmirii calendarului, în ultima seară din an

„Facerea călindariului” era lăsată pentru ultima zi din an. În seara spre Sfântul Vasile (seara de 31 decembrie), „tot românul care voiește a ști cum va fi anul următor” se apuca de întocmit „călindariul”. Pentru asta, avea nevoie de douăspreceze foițe de ceapă. Se foloseau și coji de nucă, dar cel mai cunoscut calendar „meteorologic” era făcut din foi de ceapă.

Țăranul lua o ceapă, o tăia în două și alegea 12 foi, egale ca mărime. Le înșira pe toate pe un rând și presăra în fiecare foiță „o câtime anumită de sare pisată, cam până la jumătatea foii”. Îi dădea fiecăreia numele unei luni de peste an și apoi lăsa toate foile de ceapă „să stea așa”, în cameră, de obicei lângă fereastră, până a doua zi dimineața, adică în prima zi din an.

După cantitatea de apă strânsă în fiecare foaie, bătrânii apreciau cum va fi fiecare lună din anul ce urma. Dezlegarea semnelor din foile de ceapă, așa cum a fost notată de Simion Florea Marian:

În care foaie află a doua zi dimineața mai multă apă, acea lună va fi mai ploioasă; în care află sarea așa precum a pus-o de cu seară, în acea lună va fi secetă, arșiță mare, iar în care foaie de ceapă va fi sarea pe jumătate udă sau umedă, pe jumătate uscată, acea lună va fi schimbăcioasă.

Care vor fi cele mai bune recolte? | Credit foto: Mira Kaliani

Care vor fi cele mai bune recolte? | Credit foto: Mira Kaliani

Se va face păpușoiul?

Pentru a afla cum le vor fi roadele câmpului, țăranii făceau, tot ultima zi din an, un calendar din cărbuni aprinși. Înșira pe vatră cărbuni și fiecăruia „îi dădea un nume de pâine, spre exemplu: grâu, secară, păpușoi, orz, ovăz, mălai mărunțel, barabule, etc.”

A doua zi dimineața, cenușa îi dădea indicii despre cum va fi fiecare cultură:

…care cărbune se află tot prefăcut în cenușă, acea plantă are să se facă mai bună peste vară, iar cărbunii care rămân așa cum i-au pus de cu seară arată cum că acele specii, cu care au fost însemnați cărbunii, n-au să se facă defel, n-au să rodească. Care cărbune e pe jumătate prefăcut în cenușă acela arată că planta cu care s-a însemnat are să fie slabă.

„Mai ales luna e pentru dânșii prorocul, profetul cel mai bun în această seară…” (Simion Florea Marian) |Credit foto: Didier / Pixabay

„Mai ales luna e pentru dânșii prorocul, profetul cel mai bun în această seară…” (Simion Florea Marian) |Credit foto: Didier / Pixabay

Câte-n lună și-n stele

În seara de Anul Nou, după ce au aranjat foile de ceapă la fereastră și au așezat cărbunii pe vatră, sătenii ieșeau apoi afară, dacă cerul era senin, „să caute la stele, că și de pe acestea să cunoască cum va fi anul următor”:

Mai ales luna e pentru dânșii prorocul, profetul cel mai bun în această seară, care arată, cu siguranță, după credința lor, cum va fi timpul peste an. Când luna e plină în seara de Sf. Vasile, va fi anul roditor, mănos; când nu va fi plină, anul va fi neroditor.

„Am un copaci…”

Poporul, atât cel cult, cât și cel „necult”, împărțea anul în cele patru anotimpuri: primăvară, vară, toamnă, iarnă, apoi în douăsprezece luni, fiecare lună în patru săptămâni, fiecare săptămână în șapte zile și fiecare zi în 24 de ore.

Această împărțire a anului – cu luni, săptămâni, zile și ore – se regăsea în diferite cimilituri: „Am un copaci cu douăsprezece ramuri, în fiecare ramură câte patru cuiburi, în fiecare cuib câte șapte ouă, în fiecare ou câte douăzeci și patru de pui”.

Ianus, sculptură, Muzeele Vaticane, Roma | Sursa foto: Antiquity Now

Ianus, sculptură, Muzeele Vaticane, Roma | Sursa foto: Antiquity Now

Luna lui Ianus, zeul cu două fețe

Luna ianuarie i-a fost dedicată lui Ianus, zeul cu două fețe: una întoarsă spre anul care se încheie și cealaltă spre anul care vine. În prima zi de ianuarie, bătrânii satelor apreciau „prin ingenioase mijloace”, cum vor fi lunile anului – bogate sau sărace în precipitații.

„Denumirile populare zonale ale lunii se referă fie la practica magică de întocmire a calendarelor meteorologice (din foi de ceapă sau din coji de nucă) în noaptea Anului Nou (Cărindar sau Călindar), fie la gerurile năprasnice de la miezul iernii (Gerar)”, explica etnograful Ion Ghinoiu.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.