CITIRE

Paștele, sărbătoarea așteptată dintotdeauna „cu ce...

Paștele, sărbătoarea așteptată dintotdeauna „cu cel mai mare dor”

„Cea mai mare, mai însemnată, mai sfântă și mai îmbucurătoare sărbătoare de peste an, după spusa românilor de pretutindene, e sărbătoarea Paștilor”, scria Simion Florea Marian în studiul „Sărbătorile la români”. De ce este considerată așa, tot el nota două motive: în primul rând, fiindcă este celebrată învierea din morți a Domnului, în al doilea rând, deoarece „ea cade totdeauna la începutul primăverii, anotimpul cel mai frumos și mai plăcut, când toate în natură învie”.

Ouă încondeiate

Ouă încondeiate | Credit foto: jackmac34 .Sursa: Pixabay

Paștele de ieri și de azi

Dintotdeauna, românii au așteptat „cu cel mai mare dor” această sărbătoare și au întâmpinat-o așa cum se cuvine. Aveau grijă ca locuințele să le fie cât se poate de curate și se pregăteau cu „toate cele trebuincioase astfel că toate să se afle în cea mai bună rânduială”.

Erau o mulțime de obiceiuri pe care oamenii le respectau în trecut. Astfel, bărbații lucrau la câmp, dacă vremea era bună, doar până în Joia Mare. Din acea zi, rămâneau acasă, să se îngrijească de gospodărie: măturau curtea, strângeau gunoaiele și le ardeau, reparau gardurile stricate în timpul iernii. Pe lângă toate acestea,  își ajutau și nevestele la treburi „să le aducă apă și să le taie lemne; să junghie mieii și purceii de Paști și să aducă băuturile trebuincioase”.

Interior de casă tradițională, Muzeul Etnografic „Romulus Vuia” din Cluj-Napoca | Credit foto: Mira Kaliani

Interior de casă tradițională, Muzeul Etnografic „Romulus Vuia” din Cluj-Napoca | Credit foto: Mira Kaliani

 

Tot din Joia Mare, începeau și femeile a face curățenie în casă, văruiau încăperile, spălau hainele și vopseau sau împistrau ouăle, coceau pască și multe alte bunătăți, să nu lipsească nimic de pe masă, așa cum cerea tradiția.

Cu o săptămână, chiar două săptămâni, înainte, fetele și nevestele tinere se apucau să-și coasă o cămașă nouă și alte haine, atât pentru ele, cât și pentru cei din familie, deoarece era obiceiul ca, de Paște, fiecare să poarte măcar o cămașă nouă.

„De la casa celui mai cuprins și mai bogătan și până la bordeiul celui mai de pe urmă sărman, se cunoaște apropierea acestei mari sărbători, căci în ajunul ei sunt toate acuma curățite și îndreptate, toate sunt unse și văruite, hainele zvântate și curate, bărbații bărbieriți și spălați, iar femeile lăute și chitite”, scria Simion Florea Marian.

Până sâmbăta seara, când urma noaptea Învierii, totul trebuia să fie aranjat și „orișice lucru de mână înceată”, în schimb datinile și credințele se țineau lanț „până luni, după Duminica Tomii”.

Ouă, pască și colaci – Bucovina | Sursa: “Obiceiuri tradiționale din România”, Centrul Național pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale

Ouă, pască și colaci – Bucovina | Sursa: “Obiceiuri tradiționale din România”, Centrul Național pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale

 

Ca în orice moment prin care e celebrată reînnoirea, și de Paște se fac sacrificii (sunt tăiați miei, în general; în unele locuri, și purcei), se prepară mâncăruri rituale (pasca),  se aprinde lumina.

Tradiții culinare

De pe mesele din timpul acestei sărbători, cei mai mulți aveau grijă să nu lipsească bucatele așa-numite tradiționale. Câteva dintre acestea, cu câteva detalii despre fiecare.

Pasca. A rămas probabil cel mai important aliment ce are legătură cu Paștele, de altfel de aici este și denumirea sărbătorii. Tradițional, este vorba de pâinea sfințită ce se împarte la biserică la slujba de Înviere, numită paști.

În gospodărie, femeile coceau pască, în formă rotundă, din aluat bine dospit (azima era din aluat nedospit). În ea, puneau sare și lapte dulce de vacă, cuișoară, scorțișoară și, câteodată, șofran.

Acum, sunt o mulțime de variante, printre care pască fără aluat sau pască cu ciocolată.

Friptura de miel | Credit foto: Mira Kaliani

Friptura de miel | Credit foto: Mira Kaliani

Friptura de miel

Era cea mai însemnată friptură din timpul Paștelui, cum menționa și Simion Fl. Marian. Sau cea de purcel, unde era datina de a se tăia atunci. Alături de pască, și acestea erau duse la biserică pentru a fi sfințite.

După ce toate odăile casei au fost curățate și aerisite, se aduceau în camera cea mai mare toate mâncărurile și se așezau pe masă.

Ouăle roșii

În timpuri străvechi, multe popoare celebrau Anul Nou la echinocțiul de primăvară. Simion Fl. Marian scria: „Și, în acea zi, în loc să dea cofeturi alese, zaharicale și alte lucruri, cum se oferă astăzi, își trimiteau ca simbol de afectivitate și afecțiune reciprocă ouă colorate în diferite culori și mai cu seamă în roșu”. Acest obicei precreștin s-a transmis și a fost păstrat de multe popoare și din Europa.

Oul roșu | Credit foto: congerdesign | Sursa: pixabay

Oul roșu | Credit foto: congerdesign | Sursa: pixabay

 

„Oul se zice că reprezintă pre Creatorul lumii, care produce tot și conține în sine totul. La perși, egipteni, greci, gali, și la primele popoare ale Italiei, oul era emblema universului, opera divinității supreme”, amintea Simion Florin Marian.

În tradiția populară, Joia Mare era ziua când femeile vopseau ouăle. Se spunea că „ouăle înroșite sau împistrite în această zi nu se strică tot anul”, afirmau autorii lucrării “Obiceiuri tradiționale din România”, realizate de Centrul Național pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale.

Pe vremuri, ouăle erau vopsite numai în coji de ceapă, cu sunătoare, cu coajă de crin roșu sau cu flori de tei. Pentru a căpăta luciu, după ce erau fierte, se dădeau cu slănină, cu untură sau cu ceară. Sunt și azi vârstnici care le vopsesc cu plante, chiar și oameni mai tineri, din dorința de a alege un mod natural de a înroși ouăle.

Pe lângă roșu, culoarea tradițională, se mai vopseau ouă în galben, verde, albastru, chiar negru, ceea ce, spuneau unii, reprezintă suferința Domnului când a fost răstignit pe cruce . Aceste culori se obțineau din diferite plante sau scoarțe și frunze de arbori.

„Datina de a se face de Paști ouă albastre, verzi și negre, pe lângă cele roșii, a aflat loc cu mult mai târziu, spre plăcerea oamenilor și mai ales spre bucuria copiilor”, scria autorul în “Sărbătorile la români”.

Așa cum era obiceiul, oamenii duceau la biserică în noapte de Înviere și ouăle vopsite pentru a fi sfințite, iar unul i se oferea preotului.

Drobul, o altă mâncare tradițională ce se prepară de Paște | Credit foto: Mira Kaliani

Drobul, o altă mâncare tradițională ce se prepară de Paște | Credit foto: Mira Kaliani

„Sosind acasă, atât cei ce au fost la Înviere cât și ceilalți, se pun cu toții la masă și, gustând mai întâi din pască, din ouă și celelalte obiecte sfințite împreună cu pasca, încep a mânca apoi și din celelalte bucate până ce se satură. După ce s-au săturat de mâncat, prind a ciocni cu ouă roșii, și anume mai întâi soții între olaltă, apoi copiii cu părinții și părinții cu celelalte neamuri, amici și cunoscuți. Făcându-o aceasta, cred că toți cei ce ciocnesc unul cu altul se vor vedea pe cealaltă lume”, povestea Simion Florin Marian.

Despre cel căruia i se spărgea mai întâi oul roșu se spunea că e un om mai slab și fie are să moară înaintea celuilalt, fie i se vor ierta păcatele. Acesta, învinsul, era obligat să-l ofere celuilalt, învingătorului. Unii spuneau că poți să ciocnești ouă numai până în a treia zi de Paște.

De Paște, oamenii obișnuiau să se spele, de la cel mai mic la cel mai mare, cu apă proaspătă și curată pusă într-un vas unde mai adăugau și câteva ouă roșii și bani de aur și de argint. „Oul roșu, cu care se spală, însemnează ca să fie ușori, roșii și sănătoși ca oul, iar banii, ca să le meargă bine peste tot anul, să fie curați ca argintul și ca aurul și să aibă bani de ajuns.”

Reînnoire | Credit foto: PublicDomainPictures; Sursa foto: Pixabay

Reînnoire | Credit foto: PublicDomainPictures; Sursa foto: Pixabay

Renașterea

Tradițional, Paștele e asociat unui ritual de înnoire a Lumii prin moarte și renașterea lui Isus din Nazaret. În “Dicționar de mitologie română”, Ion Ghinoiu notează că Paștele creștinilor este preluarea modelului preistoric de renaștere simbolică a timpului și spațiului prin jertfa divinității adorate.

„Moartea urmată imediat de renașterea divinității, taine care se celebrau de precreștini la aceeași dată calendaristică, au fost disociate de creștini în două sărbători distincte: Nașterea Domnului la soltițiul de iarnă (Crăciunul), iar moartea și învierea la echinocțiul de primăvară și în raport cu faza Lunii Pline (Paștele)”, scrie Ion Ghinoiu.

Jertfa zeului adorat a fost substituită „cu jertfa lui Isus săvârșită o singură dată pe Golgota, în numele tuturor oamenilor, și reactualizată anual de credincioși”.

În Săptămâna Patimilor, când Isus din Nazaret este „trădat, chinuit, umilit și omorât prin răstignire”, mormintele se deschid. „După trei zile de haos și întuneric în care omenirea a rămas fără protecție divină, urmează miracolul Învierii Domnului din noaptea Paștelui și actele de purificare din Săptămâna Luminată care readuc armonia și echilibrul.”

În mentalitatea arhaică, Duminica Paștelui simboliza victoria binelui asupra răului, triumful vieții asupra morții. Oamenii aveau credința că, în acel timp, timpul și spațiul se purifică, cerul se deschide, animalele capătă glas, comorile ard și pot fi descoperite.

Coji de ouă roşii puse pe Apa Sâmbetei pentru a vesti moşii de dincolo că a sosit Paştele AIEF, Colecţia Dobrocult (Alba, Izvoarele, județul Tulcea, 1996) | Sursa: Dicționar de mitologie română, Ion Ghinea

Coji de ouă roşii puse pe Apa Sâmbetei pentru a vesti moşii de dincolo că a sosit Paştele. AIEF, Colecţia Dobrocult (Alba, Izvoarele, județul Tulcea, 1996) | Sursa: Dicționar de mitologie română, Ion Ghinea

Blajinii

În prima săptămână după Paște – Săptămâna Luminată – oamenii țineau o anumită zi de sărbătoare dedicată acelei lumi îndepărtate, Blajinii, oameni buni și evlavioși care trăiesc la marginea Pământului și, spunea lumea, celebrează Paștele după Duminica Tomei (a doua duminică după Paște).

„Blajinii sunt reprezentări mitice ale oamenilor primordiali, ale moşilor şi strămoşilor, celebrate primăvara, la Paştele Blajinilor, de obicei în ziua de luni după Duminica Tomii, sinonimi cu Rocmanii (Rohmanii, Rugmanii). Ar fi de origine livrească, intrând în folclor din romanul popular de largă circulaţie în Evul mediu românesc, Alexandria. Trăiesc la hotarul dintre lumea de aici şi lumea de dincolo, pe malurile Apei Sâmbetei, la vărsarea acesteia în Sorbul Pământului sau chiar sub pământ. Ei ar fi descendenţi direcţi ai lui Adam şi Eva, ar fi luat parte la facerea lumii, ar sprijini Pământul. Ca înfăţişare, blajinii sunt oameni de statură mică, umblă goi şi au corpul acoperit cu păr. Bărbaţii se

întâlnesc cu femeile numai o dată pe an, la Paştele Blajinilor, când se împerechează pentru a face copii. Băieţii sunt crescuţi de mame până când aceştia pot să meargă şi să se hrănească singuri, după care trăiesc, în izolare şi asceză, împreună cu bărbaţii. Sunt credincioşi, buni la suflet, blânzi şi înţelepţi, incapabili de a face rău, duc o viaţă austeră, cu posturi severe. Sunt însă oameni simpli, prostuți, nu ştiu să calculeze sărbătorile, în special Paştele, pe care îl sărbătoresc cu o întârziere de opt sau mai multe zile, când văd că sosesc pe Apa Sâmbetei cojile de ou roşu aruncate pe apă în vinerea sau sâmbăta din Săptămâna Patimilor. Când sosesc cojile de ou în ţara lor îndepărtată, ei serbează acolo, Paștele Blajinilor, și noi, aici, Paştele Morţilor. În această zi, credincioşii depun ofrande pe morminte, bocesc morţii, împart pomeni, fac libaţiuni, întind mese festive în cimitir, lângă biserică, sau în câmp, la iarbă verde”, scria Ion Ghinoiu.

 

Bucureștiul de altădată | Sursa: Reddit

O zi de Paște în Bucureștiul de altădată

În capitolul ‘Petreceri ale vechiului București’, din “Bucureștii de altădată”, Constantin Bacalbașa povestea cu savoare cum petrecea, pe la 1882, bucureștenul obișnuit Paștele, în grădina Bordei.

„Obiceiul erea ca la Paște, la sfântul Gheorghe și la 1 Mai, poporul să petreacă în această vastă grădină. Lumea putea să vie cu proviziunile de afară precum și cu vesela, fiindcă aci’ nu era servit nimeni. Iată care erea procedura.

Lumea venea în grupuri de prieteni sau pe familii, oamenii alegeau un loc pe iarbă printre tufișuri unde erea mai mult adăpost și umbră, întindeau pe iarbă șervete sau ziare, apoi bărbații plecau după merinde.

Aci se debita numai vinul, mititeii, cașcavalul, pâinea, ridichile, cât și oale noi de capacitatea unui litru.

Cumpărai mai întâiu o oală nouă nezmălțuită – sau mai multe, – pe preț de 10 bani una, apoi te duceai la cumpăratul vinului. Într-un gârliciu de pivniță, erea așezat un butoi cu

vin; un om sta în picioare și împărțea. Fiecare mușteriu întindea oala sub cană, vinarul o  deschidea și lăsa să curgă vinul, după ce primea anticipat suma de 80 bani plata litrului. O coadă nesfârșită aștepta ca să vie rândul fiecăruia.

Apoi ereau mititeii. Câteva grătare în plin aer frigeau mititeii, pe care alături îi fabricau mereu bucătarii. Zecimi de mii de mititei treceau astfel din mâinile bucătarilor în mâinile grataragiilor și de pe grătare pe hârtiuțile pe care le întindeau clienții grăbiți și înfometați.

În timpul acesta strigăte, împinsături, înghesuială, miros de cârnați, înădușeală.

În sfârșit, încărcați cu oalele cu vin, cu mititeii purtați în hârtii, cu pâinea, cu ridichile, cu cașcavalul, oamenii își regăseau culcușurile, se trânteau pe iarbă și începeau petrecerea.

Erea pitoresc.

Bărbații desbrăcați la jiletcă or la cămașă, femeile eu tistimelele desfăcute, cu coadele resfirate, toți înviorați de băutură, vorbeau de o dată or cântau; câte odată aceste petreceri se sfârșeau și cu strașnice părueli.”


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.