8 iunie 2022, 22:25

Pe firul amintirilor cu eleva Trifu: „Numele nu mi-a spus nimic. M-a impresionat numai faptul că era profesor”

„Nu mi-a venit să cred că a ţinut să mă vadă, neapărat, înainte de plecare, după cum mi-a declarat atunci. Nu pot să spun că îl uitasem, dar nici nu ţineam să mă gândesc prea mult la el.”

„Eram tânără, foarte tânără”, a început să rememoreze Alice Vera, după mai bine de 46 de ani, prima ei întâlnire cu un „profesor” al cărui nume nu i-a spus atunci nimic. Povestea acelei „întâmplări” care i-a hotărât viața și câteva amintiri despre soțul ei, George Călinescu, s-au regăsit într-un interviu al Mariei Mincu publicat în revista România literară, în ziua în care acesta ar fi împlinit 76 de ani.

„Vedeam în chipul lui una din înfăţişările nobleţei spirituale a unei splendide rase româneşti, care pleca de la Eminescu, trecea pe la Enescu şi se oprea la Călinescu.” (Ieronim Șerbu) | Wikipedia, domeniu public

În căutarea ceasului pierdut

Ea era atunci eleva Trifu, în ultima clasă de liceu. După ore, obișnuia să meargă cu o colegă pe jos, spre casă, în Floreasca. Într-o zi, ca de obicei, s-au îndreptat spre Șosea:

La un moment dat, mergând, mai mult râzând decât vorbind (la 18 ani toate sunt aşa de frumoase), aproape că ne lovim de doi domni, care căutau ceva pe iarbă.

Când unul dintre ei a ridicat ochii din pământ, colega mea şi-a dat seama că era un scriitor pe care îl cunoştea. Într-adevăr, el a salutat-o, au schimbat câteva cuvinte, bucuroşi să se revadă. M-a chemat şi pe mine. M-am apropiat. Au urmat obişnuitele formule de prezentare.

Pe mine mă preocupa, mai curând, ce se pierduse, decât cu cine făcusem cunoştinţă, mai ales că celălalt domn privea destul de încruntat şi el preocupat mai mult de găsirea a ceea ce căuta, decât să dea atenţie unor liceene.

Gheaţa s-a spart, oarecum, atunci când colega mea şi-a amintit cu glas tare că sunt expertă în a găsi lucruri pierdute. Şi aşa am început să căutăm, câteşipatru, de astă dată, ceasul pierdut de domnul cel încruntat, căruia eu nu-i reţinusem numele. După căutări zadarnice prin marea de verdeaţă, am fost invitate să bem răcoritoare la grădina din apropiere. Am aflat atunci că unul dintre cei doi, pe care îl cunoscusem, era George Călinescu. Numele nu mi-a spus nimic. M-a impresionat numai faptul că era profesor.

„Mi-a venit să plâng, iar obrajii îmi ardeau ca focul”

Sub braț, tânăra purta un număr al revistei Bilete de papagal, iar profesorul a întrebat-o dacă „citește mult”. Ea, „gâtuită de emoție”, a răspuns „ca la școală”, afirmativ. Iar pentru a-i demonstra profesorului că știe și ceva versuri, s-a ridicat în picioare și a început să recite din Scrisoarea III.

Privind în urmă spre acea întâlnire, spunea: „Abia atunci l-am văzut zâmbind ușor, în colțul buzelor. Mi-a venit să plâng, iar obrajii îmi ardeau ca focul”.

„Era singura în faţa voinţei căreia s-a supus G. Călinescu. Hotărâtele ei indicaţii gospodăreşti, date soţului meu, m-au cam speriat la început.” (Alice Vera Călinescu) | Sursa foto: Arhiva Radio România

„Până într-o zi, când a apărut din nou”

Când profesorul Călinescu era gata de o călătorie la Timișoara, a întâlnit-o „din întâmplare” înainte de plecare:

Nu mi-a venit să cred că a ţinut să mă vadă, neapărat, înainte de plecare, după cum mi-a declarat atunci. Nu pot să spun că îl uitasem, dar nici nu ţineam să mă gândesc prea mult la el. Eu îmi aveam colegii mei de şcoală, fete şi băieţi, ieşeam în grup, râdeam cât ne ţinea gura, vânturam servietele prin aer. Lumea toată era a noastră.

Până într-o zi, când a apărut din nou, nici nu ştiu de unde. Bineînţeles, eu cu ceilalţi formam un cor zgomotos. Călinescu a venit direct la mine şi mi s-a adresat autoritar: «Tu vii cu mine».

Și au mers direct la părinții ei:

Bineînţeles, fără a-i fi pregătit în prealabil, în vreun fel. Nici eu nu ştiam că voi fi cerută în căsătorie. Atâta m-am auzit spunând : «Mamă, domnul vrea să-ţi spună ceva», şi am şi fugit din odaie, lăsându-i pe ei să-mi hotărască viaţa. Şi ne-am căsătorit în ziua de 23 aprilie 1928.

Ceea ce pot spune, după atâţia ani, este că, de la început, am avut o deosebită încredere în George Călinescu. De atunci, toată viaţa l-am însoţit cu aceeaşi încredere, fără şovăire.

„Hrănea vitele din curte cu râvnă”

Printre pasiunile lui George Călinescu au fost și excursiile. Vera Călinescu amintea de verile petrecute cu soțul ei, la începutul căsătoriei, în Transilvania, de singura persoană care a avut puterea deplină asupra lui George Călinescu și în fața căreia se manifesta un G. Călinescu aproape imposibil de imaginat. Alice Vera Călinescu povestea:

Mulţi ani la rând, vara, ne duceam la bunica dinspre mama, la Miercurea Sibiului. Bunica era tare bătrână, se apropia de o sută de ani, dar era iute şi cu mintea ageră. Era singura în faţa voinţei căreia s-a supus G. Călinescu. Hotărâtele ei indicaţii gospodăreşti, date soţului meu, m-au cam speriat la început. Dar am băgat repede de seamă că, în loc să riposteze că i se cere să facă ceva cu care nu era obişnuit, dimpotrivă, scobora fânul din podul grajdului, hrănea vitele din curte cu râvnă şi chiar cu bucurie.

Mai avea bunica o vorbă care îl câştigase pe soţul meu. Ea obişnuia să se oprească în faţa lui, să-l cuprindă cu o căutătură aprigă, ca să-i zică : „Şi să nu uiţi, Ghiţă, că noi, cei de aici, suntem daci„.

„Stau pe berjera mea retapisată, în costum secolul XVIII din mătase nouă, şi salut vrăjit cu bastonul turnurile de sticlă ale anului 1964.” (G. Călinescu, dintr-o cronică a optimistului) | Foto: Ion Miclea, Revista Teatrul, iulie 1964

„Orice detaliu îi aparține”

Un George Călinescu pasionat de arhitectură nu este nimic surprinzător. Dar nu o simplă și trecătoare pasiune. Din mărturisirile soției, planul casei în care cei doi au locuit „l-a gândit foarte serios” și „orice detaliu îi aparține”:

A făcut proiectul şi pentru scara interioară, asistându-l pe tâmplar îndeaproape. Tâmplarul trăieşte şi evocă pios aceste momente cu totul ieşite din comun pentru el. Bazinul este tot o creaţie a soţului meu. De jur împrejur erau jeturi de apă, ascunse prin tufele de trandafiri. Deasupra bazinului se întindea o creangă a dudului din curte. Pe ea erau agăţate colivii cu canari şi papagali pitici. Când dădeam drumul la apă, care ţâşnea la început în sus, ca să se reverse apoi în ploaie măruntă, multiplu colorată de razele soarelui, păsările din colivie începeau să se întreacă în triluri.

[…]

Tot ca să-şi creeze un spaţiu al său, soţul meu a făcut tavanul din odaia de dormit din bârne lăcuite, de culoare brun închis. Privindu-l, când sta întins pe divan, avea imaginea unei corăbii răsturnate. Cele două odăiţe, de lângă gardul din stradă, pe jumătate intrate în pământ, pe oare cineva le-a numit, într-o revistă literară, bunkere, au fost construite în scopul cel mai paşnic cu putinţă. Acolo se retrăgea să exerseze la vioară, fiindcă îi plăcea rezonanţa deosebită a pereţilor; tot de acolo privea de jos în sus grădina, năpădită de vegetaţie, primăvara…

„Cânta, lăsând undeva departe până şi lucrurile din jurul său”

Și mai era muzica, un mod de a cunoaşte infinitul uman, și o cale, cea mai adâncă, de a comunica cu sine…

Cânta rar, uneori exersa, se oprea asupra unui sunet şi îl repeta, până găsea în el ce avea nevoie. Când era încordat, când îl frământa ceva, se retrăgea în odaie, ştiam atunci că vrea să rămână singur, şi cânta, cânta din ce în ce mai apăsat, cu ochii închişi, extinzându-şi în felul acesta singurătatea, lăsând undeva departe până şi lucrurile din jurul său, ca să rămână numai cu gândurile sale. Atunci nu urca nimeni la el şi trecea un timp până să vină să ne vorbească, mie şi cui se mai întâmpla să fie prin casă. Despre momentele acelea nu spunea nimic şi nici eu nu aduceam vorba.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Comentariile sunt oprite pentru acest articol