READING

Pe urmele unui iubitor al naturii | Alexandru Borz...

Pe urmele unui iubitor al naturii | Alexandru Borza, de la Grădina Botanică din Cluj-Napoca la primul parc național din România

Din Observatorului cobor pe Republicii spre locul meu preferat din Cluj unde voi face plimbarea devenită aproape o tradiție pentru călătoriile mele clujene. E luni, e devreme și mă întreb dacă o fi deschisă la acea oră. Grădina Botanică mă aștepta. Cumpăr bilet, 10 lei, și întreb, așa cum fac de fiecare dată, dacă trebuie să plătesc pentru a putea face poze. Ca de fiecare dată mi se răspunde cu nu trebuie și mă gândesc automat că nu am găsit vreodată această îngăduință pe la mănăstiri.

Intru în grădină și încerc să mă bucur cât pot de lumina dimineții și mai ales să profit de momentele scurte când în tot aerul proaspăt al dimineții se aud doar păsările ale căror cântece repede vor fi alungate de apariția zgomotoasele grupuri de turiști și de copii.

25 iunie 1925

Am un flashback și îmi imaginez dimineața zilei de 25 iunie din anul 1925 când zeci de jurnaliști se îndreptau curioși și plini de nerăbdare, presupun, spre acest loc din Cluj-Napoca.

Grădina Botanică „Alexandru Borza” din Cluj-Napoca – Grădina japoneză| Credit foto: Mira Kaliani

„D. prof. universitar dr. Alex. Borza, distinsul director al Institutului de botanică și al Grădinei Botanice, a avut fericita ideie să inaugureze splendida grădină Botanică noua din Aluniș (Hajongard) a Universității. […] Cu o afabilitate foarte cuceritoare și cu o fină ironie de personificare, însuflețire a ierburilor dela cele mai rudimentare până la cele mai complexe în structura lor parcă ar fi fost vorba într’adevăr de niște ființe vii, de niște „familii”, d-sa ne-a făcut un expozeu la fața locului, lămurind viața organică a diverselor grupe de floră dela noi și din străinătate. Dela ferigi până la orhidee am traversat infinite regiuni cu cele mai rare varietăți din lumea plantelor”, a scris în iunie 1925 Ion Clopoțel în revista clujeană Societatea de Mâine.

După cinci ani de muncă de-a dreptul nebună, „splendida grădină Botanică nouă din Aluniș (Hajongard) a Universității” a fost gata de a fi arătată lumii. Timp de două ore, gazda, profesorul Borza, și-a plimbat atunci invitații pe aleile grădinii și le-a oferit o mulțime de informații.

„Cu mijloace puține însă cu o constanță ce a rodit adevărate minuni” au fost amenajate drumuri, poteci, alei, construite stâncării și o rețea proprie de alimentare cu apă, un bazin și „un castel de apă care stoarce admirația tuturor: de pe galeria lui ai priveliști splendide asupra orașului.

Grădina Botanică „Alexandru Borza” din Cluj-Napoca – Muzeul Botanic| Credit foto: Mira Kaliani

Grădina Botanică din Cluj-Napoca a rămas cea mai populară realizare a lui Alexandru Borza. Din primii ani de la inaugurare, a devenit o destinație de top din orașul transilvan – în anul 1935, după zece ani de la deschiderea pentru public, peste 45.000 de oameni au vizitat-o.

„Naturalist complex şi vizionar, organizator abil şi tenace, umanist de un profund realism şi cu o largă deschidere”, cum îl prezenta într-o carte biologul Vasile Cristea, profesorul Borza e cunoscut ca fondator al geobotanicii în România, o ramură a botanicii care se ocupă cu studiul răspândirii și evoluției plantelor pe suprafața globului pământesc.

Alexandru Borza| Sursa foto: ubbcluj.ro

Alba Iulia și amintirile unui naturalist

Căutările mele zadarnice din Alba Iulia mă fac să spun că nimic nu pare să mai amintească de Alexandru Borza, orașul unde, într-o zi de mai a anului 1887, s-a născut, a copilărit și a urmat primele școli. Casa unde a locuit a fost demolată de mult timp (era o locuință oficială din fostele case ce aparțineau de administrația statului în perioada Imperiului austro-ungar). Nici măcar o stradă care să-i poarte numele nu găsesc, nici virtual, nici cutreierând orașul; dar există strada Jules Verne.

„Casa unde m-am născut era «sub cetate», lîngă canalul sanitar de lîngă cazarma pompierilor, în cadrul cîmpenesc, căci era împrejmuită de curți mari și grădini întinse. Lîngă poartă străjuia un plop piramidal impunător. În grădina lucrată cu multă îngrijire de părinții mei se cultivau de toate, zarzavaturi și flori, iar o mică stupărie adăpostea vreo 30 de familii de stupi, pentru care tatăl meu avea o pasiune pe care o admiram întotdeauna. Sub fereastra camerei de oaspeți înflorea portulaca cu flori galbene și roz, în bătaia soarelui fierbinte”, scria Alexandru Borza într-o carte numită de el „Amintirile unui naturalist din Alba Iulia” în care a adunat notițe autobiografice. Nu a mai reușit să o publice în timpul vieții, însă, în 1987, a apărut volumul „Amintirile turistice ale unui naturalist. Călător pe trei continente.”, o selecție de scrieri din călătoriile lui.

Tatăl, Ignat Borza, era dintr-un sat pierdut prin Apuseni, azi numit Borzești, în cinstea lui. Fără școală – „tatăl meu iubea cartea foarte mult, dar moșul meu nu-l prea lăsa să urmeze la școală, ci îl trimitea cu vitele, cu oile la pășune, în dumbrăvile idilice”, scria în amintirile lui Alexandru Borza –, a fost acceptat totuși în armată, în vechiul regiment românesc de infanterie din Alba Iulia, unde a avansat în grad și a învățat carte, în română și germană. El este cel care își învață unicul copil să scrie în limba română și l-a înscris, la cinci ani, la școala germană primară.

Grădina Botanică „Alexandru Borza” din Cluj-Napoca | Credit foto: Mira Kaliani

„În această epocă de fericită copilărie cînd apăruse mai întîi o bicicletă cu o roată mare și alta mică de tot și ni s-a arătat la școală telefonul, am învățat să cunosc mai bine și florile din grădină, presîndu-le în cartea de citire. Aveam garoade, busuioc și mai ales roze, pe care le cultiva tata cu predilecție”, nota Alexandru Borza și menționa: „Cred că lui îi datorează horticultura română truda mea de mai târziu, de a crea marele rozariu al Grădinii Botanice din Cluj”.

 

În grădina generoasă a casei din Alba Iulia, un încântător colț de rai, și-a petrecut tot timpul și i-a fost, cum a mărturisit, marea școală pentru ceea ce va urma în viață. Tot acolo, a ajutat la săpături arheologice în timpul cărora se scoteau la lumină vase, monede romane, cărămizi ștampilate, altare votive, și în acest mod s-a format o altă pasiune, pentru arheologie, pe care o va purta toată viața.

După liceu și obținerea bacaureatului, Alexandru Borza a făcut la Blaj studii teologice în latină și a urmat Facultatea de Științe, specializarea Științe naturale și geografie, în Budapesta. A obținut doctoratul summa cum laude, cu o lucrare în domeniul botanicii. A urmat specializări la universități din Polonia și Germania, unde a intrat în legătură cu diferite personalități din domeniu.

Cel mai important moment al vieții

Timp de opt ani, între 1911 – 1919, a predat la Blaj ca profesor de științe naturale. La 1 decembrie 1918, el a fost delegatul Casinei Române din Blaj la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, eveniment despre care va spune: „îl socotesc cel mai important moment al vieţii mele”.

Primul nucleu al Universității Dacia Superioară, 1919. Rândul de sus: O. Ghibu, I. Lupaș, I. Hațieganu, L. Mrazec, E. Hațieganu, D. Gusti, G. Bogdan-Duică, N. Drăganu, Al. Borza. Rândul de jos: Gh. Marinescu, V. Babeș, I. Teodorescu, S. Pușcariu, G. Longinescu, G. Țițeica, Dr. Manicatide, V. Pârvan. Lipsesc: P. Poni, N. Iorga, T. Stelian, Dr. Juvara.
| Sursa foto: historia.ro

Din dragoste pentru natură

După unirea Transilvaniei cu România, a fost invitat la Cluj-Napoca pentru reorganizarea universității și s-a aflat printre fondatorii Universității „Daciei Superioare”. A rămas în Cluj-Napoca unde, din 1920, a început să lucreze la amenajarea Grădinii Botanice. După cinci ani de muncă intensă și piedici de toate felurile, a deschis-o pentru toată lumea.

Foto stânga: Flori din Grădina Botanică din Cluj-Napoca| Credit foto: Mira Kaliani
Foto drepta: Profesorul Borza pe Valea Sebeșului, 1950 | Sursa foto: Arhiva familiei

Natural, lui Alexandru Borza i-au plăcut drumețiile și în orice moment era pregătit să-și ia rucsacul în spinare și să pornească pe coline, câmpii, poteci de munte, în căutarea a tot felul de plante. Sau din plăcerea de a-și petrece timpul în natură. În 1930, a apărut prima dată o lege privind ocrotirea monumentelor naturii, pe care a susținut-o cu energie. Pentru a-i face pe oameni conștienți de necesitatea acestei legi a publicat și difuzat peste tot broșura Ne trebuie o lege pentru protecția naturii.

Retezat| Credit foto: Mira Kaliani

Tot el este cel care, susținut și de Emil Racoviță, a fondat în 1935 Parcul Național Retezat, primul parc național din România. În revista „Carpații”, pleda pentru ca Retezatul să fie arie naturală protejată: „Retezatul este din toate punctele de vedere, geologic şi geografic, botanic şi zoologic, ca şi vânătoresc, un pământ sfânt pentru ştiinţă, în întregimea sa un monument sacru al naturii, cum nu mai există alte masive la fel în România”. După declararea Parcului Național Retezat, a continuat să propună noi arii naturale care au fost ulterior declarate monumente ale naturii.

Alexandru Borza cu siguranță nu și-a irosit timpul; în 1931, a organizat primul congres unde i-a invitat pe toți naturaliștii din România. S-a ocupat ca director de Comisia Monumentelor Naturii. A fost printre cei care a susținut organizația Cercetașii României. Spre sfârșitul vieții, a publicat Dicționarul etnobotanic în care a prezentat peste 11.000 de plante.

A avut diferite funcții publice, prodecan și decan, rector, secretar general în Ministerul Instrucţiunii Publice, Cultelor şi Artelor, o perioadă scurtă chiar și senator din partea ţărăniștilor. În 1931, Emil Racoviță l-a propus pentru a fi admis în Academia Română, însă unii s-au împotrivit și nu a fost acceptat. În 1969, a primit votul unanim pentru a fi membru de onoare în Academia Română;  adunarea generală a reprezentanților instituției care trebuia să valideze votul nu s-a mai întrunit și din nou ușa Academiei s-a închis. Abia în anul 1990 a devenit membru post-mortem al Academiei Române.

Profesorul Borza în 1966 povestește unui grup de vizitatori la Grădina Botanică despre grădinile chinezești, țară în care a ajuns la invitația Academiei din China| Sursa foto: Biblioteca de la Muzeul Botanic

Anii de pribegie

În 1944, după ce Iuliu Hațieganu, fondatorul școlii de medicină internă din Cluj-Napoca, a fost eliminat  de la conducerea rectoratului pentru că a refuzat să dea afară oameni (așa-numita „purificare a personalului”), Alexandru Borza a fost numit rector, funcție pe care a acceptat-o pentru a putea să păstreze profesorii la catedre. În câteva luni, însă, cum nu a concediat oamenii de pe listele partidului, a fost demis și etichetat „duşman al pătrunderii ideii de democraţie progresistă în rândul studenţimii şi profesorimii”, cum scria Mihai Teodor Nicoară, în cartea Universitatea din Cluj în anii 1945-1959.

A respins tactica de sovietizare a învățământului și a fost obligat să părăsească Universitatea din Cluj-Napoca.  Relațiile de ani buni cu personalități din domeniul lui din țările vestice au început să-i fie, ironic și trist, dăunătoare. În plus, mai era și preşedintele Asociaţiei Generale a Românilor Uniţi (AGRU) din Eparhia Greco-Catolică de Cluj-Gherla, iar greco-catolicii nu erau pe placul noului regim. Nu a fost singurul intelectual marginalizat în acele vremuri; mulți oameni de valoare și cu principii la care nu au vrut să renunțe s-au împotrivit noii politici și comuniștii au avut grijă să-i dea afară de la locurile de muncă, să le ia tot ce aveau și mai ales demnitatea.

Profesorul Borza (al treilea de la stângă, primul rând) alături de Emil Racoviță și alți colegi, profesori de la Timișoara, în anul 1943| Sursa foto: Biblioteca de la Muzeul Botanic

Pentru a scăpa de securitate, profesorul Borza a plecat într-o „excursie botanică”. Una din fiicele lui, Viorica Lascu, scria: „Securitatea încă nu era foarte riguros organizată; un binevoitor, informat de ce se pregătea, a trimis-o pe soţia sa la doamna Borza, cu recomandarea ca profesorul să plece imediat din Cluj. Ceea ce a şi făcut, iar noaptea Securitatea a venit să îl ridice. Dar el era plecat «în excursie botanică, nu ştiu unde», i s-a răspuns.”

„Excursia botanică” a profesorului Borza a durat șapte ani. Șapte ani în care a hoinărit prin țară și a locuit la copiii lui, la rude bune, apropiate, la prieteni de încredere. Una din gazde i-a fost din nou bunica mea, Cornelia, o nepoată a profesorului Borza, care era și ea afectată de năpasta comunistă (soțul ei, avocat, nu a acceptat să se înscrie în Partidul Comunist și a fost dat afară din barou; niciodată nu a mai putut profesa ca avocat. Ea, învățătoare, a fost dată afară din învățământ și nu a mai fost primită înapoi).

A fost membru în nenumărate societăţi ştiinţifice din România şi din alte țări | Sursa foto: Biblioteca de la Muzeul Botanic

Cornelia a fost cea care mi-a povestit prima dată despre omul și savantul Alexandru Borza. În Amintirile unui naturalist, scria: „Nepoata Cornelia m-a ajutat să descopăr tezaure etnobotanice străvechi”.

Despre acea perioadă de peregrinări, profesorul Borza nota: „Şapte ani am herborizat cu pasiune tinerească şi am făcut studii asupra vegetaţiei, cu pricepere bătrânească… Am ascultat cântecul privighetorilor şi mă încântam de seninătatea florilor, care nu ştiu ce este răutatea omenească.”

Tot de la Cornelia am aflat prima dată despre întâlnirea profesorului Borza pe străzile Timișoarei cu Petru Groza, în 1954, când acesta devenise președinte al Consiliului de Stat. Cei doi se cunoșteau din vremea partidului țărănesc. „Ce mai faci, Alexandre”, l-a întrebat Petru Groza. „Foarte rău, comuniștii tăi m-au dat afară de la Universitate și nu am nici pensie”, i-a răspuns direct profesorul Borza. Petru Groza a dispus acordarea unei pensii de profesor emerit, însă profesorul Borza nu s-a mai putut întoarce la catedra de la universitatea din Cluj-Napoca pentru a le preda mai departe studenților.

Profesorul Borza alături de soția lui, Veturia (dreapta), de rude, prieteni, studenți, la aniversarea celor 80 de ani. | Sursa foto: Biblioteca de la Muzeul Botanic

La 80 de ani

În 1967, când a împlinit vârsta de 80 de ani, a primit la casa pe care o construise în Grădina Botanică rude, prieteni, colegi și o mulțime de studenți. „A fost o atmosferă plăcută, cu momente amuzante. Un student avea scris pe o foaie un text în limba latină și îi citea sobru și emoționat mesajul iar el îl corecta când spunea greșit câte un cuvânt”, mi-a povestit Cornelia.

Nu poate fi lumină acolo unde lipsesc cărțile!

Cărțile din biblioteca personală le-a oferit la un moment dat bibliotecii din Grădina Botanică. O amintire a lui I. Resmeriță, autorul mai multor cărți printre care și o biografie a profesorului Borza, e legată și de acest moment. „Cînd am intrat pentru prima dată în camera sa de lucru, după predarea bibliotecii, am exclamat: «Ce multă lumină are acum biroul dv.!», la care dînsul a răspuns: «Nu poate fi lumină acolo unde lipsesc cărțile!»

Tabloul cu portretul lui Alexandru Borza din prima sală unde a ținut cursuri studenților, aflată în clădirea Muzeului Botanic| Credit foto: Mira Kaliani

Alexandru Borza a murit într-un sfârșit de vară, în 3 septembrie 1971, în Cluj-Napoca, după ce în 21 mai împlinise 84 de ani. A fost înmormântat în cimitirul greco-catolic din Blaj, în capela familiei.

Statuia profesorului Alexandru Borza, lucrată în piatră de sculptorul Virgil Fulicea, de la intrarea în Grădina Botanică din Cluj-Napoca, grădină care îi poartă numele. | Credit foto: Mira Kaliani


RELATED POST

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.