Site icon Editia de Dimineata

Pe Valea Arieșului, cu „leneșa mocaniță, ce se împleticește pe linia șerpuitoare”

„Nu știi ce să admiri mai mult, creasta golașă a muntelui cu colți de marmură, la fiecare cotitură a văii, curmăturile adânci ce brăzdează povârnișul răvășit de puhoaie sau vegetația îmbelșugată…”

Râul ce străbate „cetatea închisă a Munților Apuseni”, Arieșul, „strâns legat de inima muntelui”, este „cel mai cunoscut și în mare cinste”, scria, în 1930, Valer Pușcariu, un pasionat al turismului, despre Valea Arieșului.

Pentru călătorul care se încumeta, în urmă cu mai bine de 90 de ani, să facă întâia vizită prin „legendara țară a Moților”, i se recomanda „calea cea mai umblată”, și anume Valea Arieșului, ce se putea „asemui ce ceea ce reprezintă Valea Prahovei pentru Muntenia și aceea a Bistriței pentru Moldova”.

„Priveliști de o fermecătoare frumusețe”

„Arieșul! Numele atât de armonios al acestei văi – Auratus al strămoșilor romani – va fi desigur o deziluzie pentru călătorul care crede că se îndreaptă spre ținutul unde altădată nisipul râurilor purta pulberea de aur răvășită de șteampuri din adâncimile pământului. Astăzi, Aurarul, tovarăș al sărăciei locuitorilor, macină doar piatra de var, «scaunele» (scaune erau numit locurile unde se găsea aur în cantitate însemnată) cu metal prețios sunt din ce în ce mai rare”, povestea Valer Pușcariu. Ce întâlnea în schimb:

… munți și priveliști de o fermecătoare frumusețe, așezări omenești cuibărite între stânci sau răzlețite de tăpșanele înalte și încă strănepoți de-ai tribunului Craiului Munților, de la care poți afla asupra trecutului zbuciumat al acestei izolate părți de țară.

„Arieșul! Numele atât de armonios al acestei văi…” (Valer Pușcariu) | Pod peste Arieș, 1904 | Sursă imagine

„Frumusețea variată a văii te face însă să uiți curând durata călătoriei”

Drumețul pe Valea Arieșului era îndrumat a se mulțumi „să îndrăgească numai natura și oamenii”, mai ales că nu se bucura „nici de confortul pe care-l oferă drumul pe alte văi ale noastre cutreierate de turiști”.

„În locul, de pildă, al rapidelor de la Valea Prahovei, ce urcă în grabă spre crestele Carpaților, Valea Arieșului nu oferă decât „leneșa «mocăniță»”, nota autorul. «Mocănița», așa cum se explica într-o notă, a fost numele pe care locuitorii de pe Valea Arieșului l-au dat trenului care străbătea distanța între Turda și Abrud. «Mocănița», cea care se „se împleticește pe linia șerpuitoare, adormind la popasuri prin gări” și parcurgea distanța de la Turda la Câmpeni în „aproape șase ore”.

„Frumusețea variată a văii te face însă să uiți curând durata călătoriei cu cât pătrunzi mai adânc în șanțul care despică în două partea de răsărit a Apusenilor”, nota călătorul.

„Popasuri sau îndemnuri la urcuș te ademenesc mereu”

Când ai părăsit Turda, aceasta era „liniștită și mohorâtă la față”.

«Mocănița» trecea pe lângă o terasă pe care, „între holde bogate se ridică crucea Marelui Mihai ucis mișelește”. Privirea era însă mai mult furată de „calcarul golaș al Cheilor Turzii ce se ridică maiestuos dintre ogoare și fânețe, ca o mușcătură uriașă în ultimul prag de piatră ce sfârșește aici lanțul răsăritean al Apusenilor”.

După Moldovenești, „Arieșul se apropie mereu de piciorul muntelui rămânând nedespărțit de el până la izvoare, sub culmea Bihariei”. Valer Pușcariu povestea:

Șoseaua și calea ferată șerpuiesc alături în împletituri de poduri și torente, făcându-și loc anevoie între pereții de stâncă din ce în ce mai apropiați.

[…]

Curmătura cea mai adâncă s-a făcut s-a făcut între culmea Vârfuitei și muntele Vidolmului, la poalele căruia se află aciuat satul cu același nume.

Înfățișarea maiestuoasă a Vidolmului și priveliște ce se desfășoară din vârful lui spre bazinul Trascăului de-a lungul Arieșului, ca și spre turnurile Scărișoarelor sau spre înălțimea pașnică a Muntelui Mare, îl fac demn de primul popas turistic. Dar asemenea popasuri sau îndemnuri la urcuș te ademenesc mereu cu cât înaintezi în interiorul cingătoarei de calcar a văii Arieșului.

„Privirea era însă mai mult furată de calcarul golaș al Cheilor Turzii…” (Valer Pușcariu) | Credit foto: Mira Kaliani

Despre cei care au cărat stânci „spre a-și face cetate și scară la cer”

Mai departe, călătorulului îi apare „podul înalt al Jidovinei”, nume de care poporul a legat și o legendă.

Se spune că „pe podul ei ar fi locuit odinioară niște uriași, care erau jidovi. Ei au cărat stâncile de la Scărișoara, clădindu-le pe Jidovina, spre a-și face cetate și scară la cer”. Cetatea s-a risipit „tocmai când erau să găurească bolta cerului” și în locul ei au rămas numai „bolovanii amenințători care stau și astăzi atârnați de coastele Jidovinei”.

„Pajiștile în care tânguie spre asfințit tălăngile turmelor”

După culmea Jidovinei, „domnia calcarului te înconjoară de pretutindeni, îmbiindu-te spre chei ce se întrec în frumusețe”.

Pe malul drept al Arieșului, natura e la fel de încântătoare: „Zidul înalt de calcar, al munților Bedeleului, suspendat chiar deasupra văii, și pajiștile în care tânguie spre asfințit tălăngile turmelor, dau un aspect cu totul svițerean regiunii”.

„Nu știi ce să admiri mai mult”

Pe o distanță de nouă kilometri, de la Luna la Sălciua de jos, spunea Valer Pușcariu, „e unul dintre cele mai frumoase peisaje carstice pe care le oferă văile noastre”:

Nu știi ce să admiri mai mult, creasta golașă a muntelui cu colți de marmură, la fiecare cotitură a văii, curmăturile adânci ce brăzdează povârnișul răvășit de puhoaie sau vegetația îmbelșugată netulburată decât de glasul cristalin al unui pârâu ce-și zvâle firul de apă în albia Arieșului.

Sus pe culme un tunel străbate muntele, e «Copta cu două guri», mai încolo șoimii rotesc în jurul unei bolți uriașe «Poarta smeilor», sub care se ascunde Peștera de la Groși, cu numeroase rămășițe din urșii timpurilor preistorice.

„Nu știi ce să admiri mai mult…” (Valer Pușcariu) | Credit foto: Mira Kaliani

„Oboseala urcușului e pe deplin răsplătită”

În acest locuri, „nu pot ajunge decât turiștii încercați”, însă „oboseala urcușului e pe deplin răsplătită de priveliștea panoramică desfășurată de pe oricare din vârfurile Bedeleului”.

Un popas la Sălciua de jos „e un îndemn nu numai pentru admirația naturii, ci și pentru aceea a așezărilor omenești”. Aici „întâlnești vechiul tip al casei moțești cu cerdacul înalt umbrit de armonioase arcade”, iar în jurul casei, întreaga gospodărie „întruchipează de minune zona de întâlnire între piatra de var și lemn”.

„Mergând mereu pe «ape»”

„Cine vrea să cunoască întreaga vale a Arieșului până aproape de izvoarele lui trebuie să se înfunde în munți mergând mereu pe «ape», cum zic cei din partea locului”, scria Valer Pușcariu.

De la Albac în sus, „intri în partea cea mai sălbatică a văii, cu pronunțat caracter alpin”. În preajma „îmbucăturii Gârdei seci cu Arieșul, unde printre coame de munți se răscroiesc alte drumuri și mai puțin umblate, e liniște multă și minunat loc de odihnă”.

„În locul, de pildă, al rapidelor de la Valea Prahovei, ce urcă în grabă spre crestele Carpaților, Valea Arieșului nu oferă decât leneșa «mocăniță»…” (Valer Pușcariu) | Credit foto: Mira Kaliani

„Unde bradul varsă viața sănătoasă a muntelui”

Descrierea se încheia:

Sub streașină de brazi, printre ochiuri de verdeață, pâraie iuți reci ca gheața și limpezi lacrimă sunt lăcaș de păstrăvi, cărări ascunse printre perne de afini te duc în poieni zăvorâte, unde bradul varsă viața sănătoasă a muntelui.

Neuitate sunt apusurile de soare…

[…]

Cu toate acestea din lumea orașelor foarte puțin sunt aceia care vin să petreacă măcar câteva zile, în toiul căldurilor mari, în aceste fermecătoare locuri.

Exit mobile version