8 iunie 2022, 13:52

Pentru oameni în toată firea și totuși copii, copii în inimile lor: „Eram mereu cu el. Orice transforma într-o poveste”

„Nu aparțin celor curajoși; mi-e frică, mai ales în pericolele mărunte; dar în cele mari, și când e vorba de a câștiga un avantaj, atunci am voință, iar aceasta s-a făcut tot mai puternică odată cu trecerea timpului”, mărturisea Hans Christian Andersen (2 aprilie 1805 – 4 august 1875) în The True Story of My Life.

El continua mărturisirea:

Pot să tremur, pot să mă tem; totuși fac tot ceea ce consider că este cel mai potrivit de a fi făcut. Nu mi-e rușine să-mi mărturisesc slăbiciunea. Consider că, atunci când, din proprie convingere, ne confruntăm frica noastră înnăscută, ne-am făcut datoria.

Îmi doresc mult să ajung în această țară și să traversez Dunărea în cea mai mare întindere a ei. M-am luptat cu mine însumi; imaginația mi-a arătat cele mai oribile situații; a fost o noapte neliniștită.

A doua zi m-am sfătuit cu ambasadorul Austriei și, cum el a fost de părere că aș putea face această călătorie, m-am hotărât să o fac.

Din momentul în care am luat această hotărâre, am avut cea mai neclintită încredere în Providență și m-am avântat calm asupra soartei mele.

Nu mi s-a întâmplat nimic. Călătoria a fost cu noroc, iar după carantina de la granița valahă, care a fost destul de grea pentru mine, am ajuns la Viena în cea de-a douăzeci și cincea zi a călătoriei.

Hans Christian Andersen | Fotografie: George E. Hansen, nedatată/Library of Congress, Washington, D.C.

„O temă dunăreană cu variațiuni litorale”

Intenția povestitorului danez, celebru deja la acea vreme, a fost de a merge de la Constantinopol – unde a petrecut „unsprezece zile interesante” – la Constanța, să viziteze ținuturile de la Dunărea de jos și apoi să ajungă la Viena cu vaporul pe Dunăre.

În primăvara acelui an, explica istoricul Daniela Bușă în volumul Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, între populația creștină și autoritățile locale musulmane a izbucnit un conflict. Acesta „a fost generat de refuzul celor din urmă de a aplica ordinul (hatișeriful) din 1839 prin care se acordau drepturi civile creștinilor”. Ciocnirile violente au făcut ca „linia Dunării să nu mai prezinte siguranță”.

De aici și nehotărârea, firească de altfel, a lui Hans Christian Andersen care își dorea să ajungă în zonă, pe de o parte, dar avea temeri legate de siguranța călătoriei.

În cele din urmă, cum a notat, a ales să-și continue călătoria și a ajuns la Marea Neagră, la Constanța, la începutul lunii mai în anul 1841. Din Constanța a călătorit prin ținutul dobrogean până la Cernavodă unde s-a îmbarcat cu destinația Viena.

Impresiile din acest sejur au apărut în Bazarul unui poet (în altă traducere, Vitrina unui poet, în original En Digters Bazar), în 1842.

„Pare că aud încă melodia lor”

Cu spiritul lui de observație și talentul literar, a surprins și redat caracteristici ale ținuturilor românești pe unde a trecut, nota Daniela Bușă. Peisajul „bărăganului” dobrogean i-a amintit de Danemarca. Auzea, de departe, cântecele „sărmanilor nomazi” – păstori aflați cu turmele de oi în transhumanța de vară – și a scris:

Pare că aud încă melodia lor.

Sărmani nomazi! Am trecut în goană pe lângă ei! Un han mic făcut parcă pentru noi ne invită la masă […] după ce ne-am odihnit, mai departe ne-a dus goana în aceeași direcție. Ne urcăm puțin și, ca o mare verde, se arată la orizont Muntenia, acoperită cu iarbă.

„Ne saluta ca o patrie”

Cernavodă este „model de oraș căzut în ruină”, cu o casă ce părea că „întrece pe cealaltă în frumusețe pitorească”:

La una acoperișul se compunea din trei-patru șindrile de care un mănunchi de trestie era aninat; o altă casă nu era decât un acoperiș atârnând până jos.

Acolo Dunărea invadase lunca și „apa plescăia sub copitele cailor”, iar steagul austriac „fâlfâia pe vaporul «Argo», care ne saluta ca o patrie”.

Călătoria ce a urmat pe Dunăre până la Viena – „această temă dunăreană cu variațiuni litorale” – a dedicat-o „maeștrilor pianului, prietenilor mei, austriacului Thalberg (Sigismund Thalberg, 8 ianuarie 1812 – 27 aprilie 1871, compozitor și unul dintre cei mai de seamă pianiști ai veacului al XIX-lea) și lui Liszt (Franz Liszt, 22 octombrie 1811 – 31 iulie 1886, compozitor maghiar, renumit pianist).

Hans Christian Andersen, 25 mai 1874, una dintre ultimele fotografii ale povestitorului, fotografie de C. Weller | Sursa: Odense Bys Museer

„Azi e duminică”

Costumele de sărbătoare purtate de fetele din Mehadia l-au încântat și a povestit:

Azi e duminică! E duminică în calendar. Duminică în natura Domnului! Haideți la Mehadia; în munți, stațiunea balneară cea mai frumos situată a Ungariei! Ce desiș de flori în iarba verde și înaltă! Ce lumină de soare pe coastele păduroase ale muntelui. Aerul e atât de albastru, atât de străveziu.

Azi e duminică. Și de aceea toți oamenii pe care îi întâlnim sunt atât de sărbătorește îmbrăcați. Părul împletit, negru și strălucitor al fetelor e împodobit cu flori fragede, o ramură de bobițel sau o garoafă de un roșu adânc; mânecile largi sunt brodate cu verde și roșu, fusta se compune din ciucuri roșii, albaștri și galbeni; chiar bunicuța cea bătrână e îmbrăcată în ciucuri și are flori pe pânza ei albă.

„Joc mare pentru bătrâni și tineri”

În aceeași zi de duminică, oamenii de la Orșova petreceau și ei:

Înaintea bisericii, pe piață, unde teii sunt în floare, e joc mare pentru bătrâni și tineri. În mijlocul cercului sunt așezați lăutarii, unul cântă la cimpoi, altul scârțâie din vioară. Hora merge întâi spre dreapta, apoi spre stânga.

Toți sunt în găteala lor cea mai mare, ciucuri, flori și cu picioarele desculțe; azi e duminică!

Câțiva băieți mici aleargă îmbrăcați numai în cămașă, însă cu o pălărie de om mare pe cap și pe pălărie e o floare. Notabilitățile, domnii și cucoanele, îmbrăcați ca la Viena, se plimbă și privesc poporul, poporul ce joacă.

Zarah, Agnes, Henriette, Clara și povestitorul | Sursa: Odense Bys Museer

„Încântarea mea nu cunoștea margini”

În volumul Von anderen und mir. Erinnerungen aller Art, apărut în 1909, la Berlin, și tradus în anul următor în limba engleză cu titlul An Autobiography, Helene von Dönniges (sau von Döniges) sau prințesa Helene von Racowitza, cum a semnat, a scris despre unul dintre oaspeții părinților săi pe care ea, atunci în vremea copilăriei, l-a îndrăgit nespus. În ciuda faptului că natura nu a vrut să fie binevoitoare pentru a înfrumuseța chipul acelui bărbat, în schimb, a fost generoasă cu sufletul și talentul lui:

O altă amintire este despre un vizitator în casa noastră care ne-a interesat foarte mult pe noi copiii. Am menționat că tatăl nostru ne crescuse în basme – ale fraților Grimm, printre alții, și în mod special ale lui Andersen. Iar acum Hans Christian – preferam să îi spunem Andersen – venise chiar el în casa noastră, ca oaspete. În drumul de reîntoarcere din Italia în țara natală, a fost înțepat de o insectă și astfel a fost nevoit să rămână ceva timp la noi, în München.

Ce prieten ideal a fost pentru noi, copiii! Încântarea mea nu cunoștea margini. Dimineața destul de devreme, în timp ce mama încă dormea, puteam să îl am la dispoziția mea și îmi spunea poveste după poveste. Orice transforma într-o poveste.

A fost și mai fascinant când ni s-a arătat ca „student al florilor micii Ida”; adică, în timp ce spunea povești, decupa cu foarfeca cele mai fermecătoare lucruri – castele, grădini, flori și fluturi, spiriduși și gnomi – de fapt, tot felul de minuni. Mulți ani am prețuit un fluturaș pe ale cărui aripi întinse o zâna dansa.

[…]

La prima vedere, acest bărbat era de-a dreptul respingător; cu simțul meu precoce pentru frumos, mi-a fost dificil să mă obișnuiesc cu înfățișarea lui.

Era primit și celebrat ca un prinț în cercurile literare din München. M-a numit micuța lui zână, pentru că umblam repede și ușor încolo și încoace sau poate datorită părului meu strălucitor ca soarele, pe care îl purtam despletit, pe spate. Eram mereu cu el, fie ținându-l de mână, fie șezând pe genunchii lui.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Comentariile sunt oprite pentru acest articol