17 iunie 2021, 12:09

Pețitul de odinioară și un test: „Iar de nu voiește să mănânce, atunci nici nu mai stau mult de vorbă cu dânsul”

„… este datină chiar de a da pețitorului când vine în pețit de gustare bucate piperate și iuți anume ca să se încredințeze despre starea sănătății sale lăuntrice.”

În impresionantul studiu istorico-etnografic comparativ despre Nunta la români, parte din Trilogia vieții, publicat în 1890, folcloristul și etnograful Simion Florea Marian menționa la început care era „scopul căsătoriei” la români:

Întâiu: de-a avea o consoartă ajutătoare și petrecere, spre mângâiere și alinarea durerilor în caz de nefericire și suferință, mai pe scurt, spre împărtășirea binelui și a răului, a bucuriei și a întristării în decursul întregii vieți;

Al doilea: de-a avea urmași legitimi cari să păstreze numele de familie, ca sângele și seminția lor să nu se stingă niciodată, apoi ca să aibă cine moșteni averea părintească, ca aceasta să nu treacă în mâini străine, mai departe să aibă cine se îngriji de dânșii și a-i sprijini la bătrânețe, iar după moarte să aibă cine a-i jeli și înmormânta creștinește, a-i pomeni și a le da de pomană, și a se ruga pentru iertarea păcatelor sale.

În fine, al treilea: Ca să nu li se facă aruncare că numai degeaba s-au născut și trăit în lumea aceasta, după cum prea adeseori se întâmplă că li se face celor ce rămân necăsătoriți.

„Ca să nu li se facă aruncare că numai degeaba s-au născut și trăit în lumea aceasta, după cum prea adeseori se întâmplă că li se face celor ce rămân necăsătoriți.” (Simion Florea Marian) | Familie de moți, Fotografie de Kurt Hielscher

„…de la 30 de ani înainte numai dracu-i mai vine de hac”

Vârsta la care „îndătinau” fetele și feciorii să se căsătorească, era, în general, între 15 și 20 de ani, la tinere, și între 18 și 30 de ani, la bărbați:

De la 20, respectiv de la 30 de ani înainte, fetele devin «fete bătrâne», iar feciorii «burlaci» sau «tomnatici».

În privința aceasta, poporul avea tot felul de vorbe: „Până la 20 de ani se însoară cineva singur; de la 20 la 25 de ani îl însoară alții; de la 25 la 30 de ani, îl însoară o babă; de la 30 de ani înainte numai dracu-i mai vine de hac”.

Când mirele era „mai mic de ani” decât mireasa, poporul spunea că „rar se întâmplă ca între asfel de perechi să existe o deplină armonie și fericire”. De aceea, părinții evitau să-și căsătorească fetele și feciorii dacă aceștia nu „se potriveau unul cu altul în privința etății, și aceasta din cauză ca nu cumva mai pe urmă să se nască neplăceri și desbinări între cei căsătoriți”, explica Simion Florea Marian.

„Se întâmpla adeseori”, însă, ca fata să fie măritată mult mai devreme, în jurul vârstei de 13 ani.

După „spusa poporului”, o fată era bună de măritat atunci când „știa cum se cade toate lucrurile câte se cer de la o fată de țăran, și mai ales când a prins destulă minte în cap, iar feciorii sunt buni de însurat când se pricep cum se cuvine la rânduiala gospodăriei”:

Românii […] pun foarte mare preț pe aceea ca fiicele lor să știe bine a lucra și nu prea îndătinează înainte de acesta de a le mărita, ca nu cumva mai pe urmă să tragă rușine după dânsele…

„Erau apoi jocurile din timpul duminicilor și a sărbătorilor, unde tinerii se puteau cunoaște.” | Hora la Rusu Bârgăului, Bistrița Năsăud; Fotografie de Kurt Hielscher

La primul „joc”, la prima „bere”

Datina generală, preciza Simion Florea Marian, era ca tinerele să nu fie măritate „înainte de a deveni fete mari și băieții să nu se însoare înainte de a deveni feciori”. Fată era numită copila care „și-a schimbat portul” și mama ei o scotea prima dată la «joc» sau la «Bere», cum se numea în Bucovina, și «Ospățul feciorilor», în Transilvania. Această petrecere avea loc în fiecare an, la începutul câșlegilor de iarnă:

La această petrecere, care de comun acord se face în casa unui om mai ales din sat, îndătinează în genere mamele de a scoate pe fiicele lor, cari au ajuns la etatea când pot să se mărite, întâia dată în public, și tot la această petrecere ies și cei mai mulți băetani sau flăcăuani pentru prima oară în lume.

Deci «Berea sau «Ospățul feciorilor», care de regulă durează două sau trei zile, este prima ocaziune publică, la care tinerul român poate să facă cunoștință.

Erau apoi jocurile din timpul duminicilor și a sărbătorilor, unde tinerii se puteau cunoaște, apoi „clăcile de prășit, de secerat și de desfăcut păpușoiul, apoi șezătorile fetelor de peste iarnă și nunțile”.

La toate întrunirile și petrecerile acestea, afară de unele nunți, feciorii au ocazia de a face cunoștință mai mult cu fetele din satul lor.

Cu fete din alte sate fac ei cunoștință mai lesne și mai de aproape pe la hramuri, rugi sau nedee, și anume la jocul care se face de regulă în răstimpul acestora într-un loc deschis, pe un tăpșan din mijlocul satului sau pe imașul din marginea acestuia, la care joc iau parte nu numai fetele și feciorii satului, unde se face hramul sau ruga, ci și o mulțime de feciori și fete de prin satele învecinate.

„…să fie gospodari în locul părinților, să stăpânească averea rămasă de la aceștia și să-i pomenească din neam în neam.” (Simion Florea Marian) | Cu plugul, Fotografie de Kurt Hielscher

Bătuții de brumă

„Acel soi de feciori, cari, după credința poporului, rămân neînsurați din cauză că sunt sau prea urâți și proști, sau prea pretențioși, sau pentru că le e ursita mică, sau pentru că le-a murit ursita, sau din altă cauză orișicare, se numesc în genere, în Bucovina, burlaci, feciori sau flăcăi tomnatici, feciori bătuți de brumă și oameni răsuflați”, explica etnograful Simion Florea Marian despre felul în care erau văzuți în popor bărbații care nu erau căsătoriți.

„Ursita mică” înseamnă că „ursita lor s-a născut cu mult mai târziu decât dânșii”, prin urmare trebuie să aștepte până când ajunge la vârstă de măritat – „de aceea, fiind nevoiți a aștepta atâta timp, îmbătrânesc”:

Când însă ursita a crescut mare, deși sunt bătrâni, totuși se însoară.

„Numai degeaba au trăit în lumea asta”

În credința unora, cei care nu se căsătoresc niciodată, fie pentru că le-a „murit ursita sau n-au avut ursită”, aceștia erau, dacă s-au purtat bine, foarte buni la Dumnezeu, pentru că ei, „cât au trăit, n-au știut ce-i bine și ce-i rău pe lume”.

Alții, dimpotrivă, credeau că acești holtei „sunt păcătoși, nefericiți, morți cu sufletul și cu trupul și la a doua înviere n-au să aibă soție”.

Burlăcia nu era văzută cu ochi buni, nici de părinți, nici de comunitatea satului, în general. Dorința părinților era să-și vadă feciorii însurați, „să fie gospodari în locul părinților, să stăpânească averea rămasă de la aceștia și să-i pomenească din neam în neam”. Altfel, „după cum e datina de a se crede și a vorbi”, se spunea despre cei burlaci că „numai degeaba au trăit în lumea asta, dacă nu le-au rămas și lor urmași, cari să le perpetueze numele de familie, să-i pomenească și să le dea de pomană”.

Unii feciori, după cum spunea poporul, aveau un alt motiv ca să nu se însoare:

Pretutindeni și oricine cunoaște că nurorile în genere nu trăiesc bine cu soacrele lor. Deci mulți feciori nu se însoară degrabă sau rămân pentru totdeauna neînsurați din simpla cauză ca să nu facă maicelor sale prin însurare necaz și supărare.

Pentru a fi pe placul unei fete, feciorul trebuia să aibă cam aceleași însușiri pe care le pretindea și el de la viitoarea nevastă, adică să fie „tinerel, onest, statornic, grijuliu, isteț și înțelept, blând, sănătos și frumușel”. (Simion Florea Marian) | Miri, în costume naționale; Fotografie de Samoilă Mârza

„… puțintel mai frumos decât dracul”

Pentru a fi pe placul unei fete, feciorul trebuia să aibă cam aceleași însușiri pe care le pretindea și el de la viitoarea nevastă, adică să fie „tinerel, onest, statornic, grijuliu, isteț și înțelept, blând, sănătos și frumușel”.

Dintre toate aceste însușiri pretinse de fată, cel mai puțin preț se punea totuși pe frumusețea lui, „de unde se vede că s-a născut și proverbul nu prea măgulitor: «bărbatul să fie puțintel mai frumos decât dracul»”.

În Bucovina, mai scria etnograful, era o datină prin care „se testa sănătatea” pețitorului:

… este datină chiar de a da pețitorului când vine în pețit de gustare bucate piperate și iuți anume ca să se încredințeze despre starea sănătății sale lăuntrice.

Și dacă pețitorul mănâncă din bucatele ce i s-au pus dinainte fără a face oareșicare obiecțiune și fără a schimba fețe, atunci e un semn că e sănătos.

Iar de nu voiește să mănânce, atunci nici nu mai stau mult de vorbă cu dânsul.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.