Site icon Editia de Dimineata

Petreceri de altădată: „S-au pomenit că o țin lanț cu cheful de la Crăciun până la lăsatul-secului”

„… în tot locul muzică, lux, veselie, jocuri de noroc, chiote, îngrămădire de oameni și de verdeață. Și așa în toate zilele. Din toate țările Europei veneau străinii să vadă «carnavalul».”

„Râsul se asociază Soarelui, chipului luminos al astrului zilei. Veselia şi voia bună, caracteristice sărbătorilor de iarnă (risus natalis), aveau, printre altele, şi scopul de a stimula cursa soarelui în perioadele de criză, oboseală şi îmbătrânire”, scria etnograful Ivan Evseev.

După terminarea muncilor agricole, în a doua jumătate a lunii decembrie, romanii aveau o sărbătoare populară în cinstea zeului Saturn, numită Saturnalii. | Antoine Callet, o petrecere în timpul festivalului Saturnalia, alegorie, 1783

Sărbători străvechi, semnificații noi

Sărbătorile anticilor erau „solare”, ei le dedicau fenomenelor din natură, mișcării soarelui, înnoirii anului. Vechii germani celebrau „nașterea anului”, unul dintre cele mai importante evenimente, cu jertfe, jocuri și mult fast. În creștinism, aceste străvechi sărbători au fost lăsate, dar au căpătat semnificații noi. Iată ce scria George Coșbuc în 1898:

Cum să facă părinții bisericii pe germanii încreștinați să se lepede dintr-o dată de sărbătorile acestea? Era cu neputință. Deci le-au lăsat, dar le-au dat un caracter creștinesc: au înlocuit «nașterea anului» cu «nașterea lui Christos».

La originea carnavalurilor

După terminarea muncilor agricole, în a doua jumătate a lunii decembrie, romanii aveau o sărbătoare populară în cinstea zeului Saturn, numită Saturnalii. La sfârșit de februarie, aveau Lupercalia.

Sărbătorile lor se întindeau pe câte 9 – 12 zile de petreceri, cu „fel de fel de beții și mascarade și câte comedii toate”, cum le caracteriza George Coșbuc. Nordicii aveau și ei astfel de sărbători, în vreme de primăvară. Acestea sunt la originea carnavalului.

Obiceiul carnavalurilor practicat în vechime a fost păstrat, chiar dacă, cum comenta George Coșbuc, „a făcut încurcături bisericii creștine”.

În Veneția mai ales „carnavalul era splendid”. (George Coșbuc) | Hieronymous Francken I, Carnaval la Veneția, circa 1565

„Despărțirea de carne”

La început, «carnaval» însemna numai săptămâna de dinaintea postului Paștelui, de unde denumirea carne vale, adică despărțire de carne, rămas bun, carne! George Coșbuc explica:

Numele arată că în acea săptămână se făceau petreceri, ca un fel de adio de la carne: un fel de lăsata-secului.

Dar fiindcă după Crăciun se făceau serbări, cu beție și jocuri și mascarade, și după câteva săptămâni altele tot așa, au ajuns cu timpul oamenii să tot lungească cele de după Crăciun iar carnavalul să-l înceapă mai devreme, până ce s-au pomenit că o țin lanț cu cheful de la Crăciun până la lăsatul-secului.

„Speriaseră pe oamenii cuminte”

Petrecerile din carnavalurile medievale erau de pomină, „speriaseră pe oamenii cuminte”, cum zicea George Coșbuc:

Până la o vreme petrecerile se făceau mai omenește; cu negrăită pompă, dar cinstit.

„Chiar regele Henric al III-lea (rege al Franței între 1574 – 1589), – regele! – într-o iarnă s-a plimbat prin Paris chiuind, îmbrăcat ca un gondolier venețian și se agăța de toate femeile să le sărute.” (George Coșbuc) | Portret al regelui Henric al III-lea al Franței, Jean de Court

Lux, chiote, baluri mascate și mult „caraghioslâc”

În Veneția mai ales „carnavalul era splendid”, scria Coșbuc și povestea:

Se aranjau lupte cu lancea între cavaleri, se făceau alaiuri de oameni îmbrăcați numai în aur, toate casele se iluminau ca ziua: pretutindeni prin oraș se plimbau gondole iluminate, pline de flori, cu femei mascate, în tot locul muzică, lux, veselie, jocuri de noroc, chiote, îngrămădire de oameni și de verdeață. Și așa în toate zilele. Seara apoi, baluri mascate. Din toate țările Europei veneau străinii să vadă «carnavalul».

Germanii și francezii aveau și ei carnavalurile lor, „dar mai puțin lux și mai mult caraghioslâc: pe piețe publice declamau Polichinelii și Hanswurștii, se strâmbau, se dădeau peste cap ca clovnii”.

„S-a plimbat prin Paris chiuind, îmbrăcat ca un gondolier”

Cu timpul, aceste petreceri au decăzut, în special în Franța, menționa George Coșbuc:

Aici ajunseseră lucrurile așa de departe, că în marțea de dinaintea lăsatului de sec – Marțea grasă – se frigea un bou în piață, femeile se adunau grămadă în jurul boului și cântau cele mai nerușinate cântări. Apoi mâncau boul, se îmbătau și se împrăștiau prin oraș jucând, chiuind și cântând obscenități.

Chiar regele Henric al III-lea (rege al Franței între 1574 – 1589), – regele! – într-o iarnă s-a plimbat prin Paris chiuind, îmbrăcat ca un gondolier venețian și se agăța de toate femeile să le sărute.

„Berlinul e cel mai plictisitor oraș în carnaval”

„Reformațiunea” (revoluțiunea religioasă din secolul al XVI-lea începută de Luther și Calvin) din Germania „a pus capăt acestor nebunii”. George Coșbuc a comentat:

Protestanții s-au ferit de aceste petreceri frivole. Azi în orașele catolice din Germania, ca München, Düsseldorf, în carnaval se fac mari petreceri și cu zgomot, dar în orașele protestante nu se face nimic, de aceea Berlinul e cel mai plictisitor oraș în carnaval.

La Saturnalii, se obișnuia mascarea – obicei preluat în tradiția românească de cei care umblă „cu steaua și cu vicleimul”. | Cu Steaua, sursa revista Albina, 1898

„Carnavalul nu mai e ce-a fost”

La 1898, Coșbuc comenta – „Astăzi, carnavalul nu mai e ce-a fost” – și adăuga că Veneția și Roma, „sub ochii papei!”, sunt printre cele mai vestite locuri în care se fac petreceri de carnaval – deși „și spaniolii se țin bine”. Încheia cu observația: „În general numai popoarele catolice fac abuz cu petrecerile în carnaval”.

Despre carnaval, etnograful Ivan Evseev scria:

De la Saturnaliile romane şi până la sărbătorile de iarnă sau Lăsatul secului înainte de postul Paştelui la români, carnavalul este construit după principiul «lumii întoarse pe dos», când se anulează toate restricțiile şi se inversează valorile şi ierarhiile ordinii sociale obişnuite.

În schimb, românii nu au avut carnavalurile așa cum se desfășurau în țările din Apus. George Coșbuc menționa că „în cronicarii noștri nu găsim nimic c-ar fi existat și la noi obiceiuri zgomotoase și luxoase în carnaval. Petrecerile, care se fac azi, balurile mascate și celelalte, sunt lucruri introduse din Franța”.

Un ritual roman

Despre sărbătorile de iarnă ale românilor, George Coșbuc menționa că „se găsesc urme de obiceiuri romane, care ne amintesc de Lupercalii și Saturnalii”.

Romanii jertfeau un porc în timpul Saturnaliilor și îi puneau capul la picioarele zeului Saturn. Ritualul se regăsește la colindatul cu Vasilca – „țiganii lăutari mergeau din casă în casă de ziua Sf. Vasile cu o căpățână de porc împodobită cu bețe și mărgele, cântând un fel de colind pentru bunăstarea gospodarului”, explica etnograful Ivan Evseev.

Despre acest obicei, etnograful Ion Ghinoiu relata cum se practica:

La Revelion sau în ziua de Anul Nou, colindul din unele zone etnografice românești cu capul porcului jertfit la Ignat (20 decembrie) se numea Siva – zeu al panteonului românesc sacrificat la solstițiul de iarnă – și, prin contopire cu Vasile – Vasilca.

Același obicei, un alt timp

O altă tradiție în timpul sărbătorilor de iarnă este sorcovitul, despre care George Coșbuc nota că „exista la toate popoarele vechi, iar la romani la serbprile de primăvară, la Lupercalii – atunci se sorcoveau romanii, urându-și an bun”:

Sorcovirea se făcea la ei la începutul anului, în luna martie, când se naște zeul Soare; la noi, obiceiul a trebuit să-și schimbe timpul, fiindcă s-a schimbat începutul anului.

Laude soarelui și urări de an bun la semănături

La Saturnalii, se obișnuia mascarea – obicei preluat în tradiția românească de cei care umblă „cu steaua și cu vicleimul”. George Coșbuc povestea despre aceste obiceiuri din vremea sărbătorilor de iarnă:

Și romanii și germanii, la serbările solare, în decembrie, închipuiau soarele ce se renaște, printr-o stea pe care o purtau prin orașe, cântând laude soarelui.

Vicleimul e un obicei creștin, în parte numai, căci obiceiul travestirilor în fel de fel de haine și mascarea irozilor ne amintesc deghizările de la Saturnaliile romanilor.

Tot la început de an, romanii își făceau „urări de an bun la semănături și-și făceau daruri câte un plug, mai ales că era tocmai vremea aratului”. Acest obicei, nota George Coșbuc, „e Plugușorul nostru, trecut și el la Anul Nou al nostru în loc să fi rămas în martie”.

Exit mobile version