7 august 2020, 0:36

Povestea cutremurătoare a Iuliei Hasdeu. Între neastâmpărul creator și lupta cu tuberculoza

„La doi ani și jumătate cunoștea literele și silabisea poezii, la patru ani scria primele cuvinte pe o carte în limba germană, un an mai târziu compunea primele poezii, la șase ani parcurgea programele școlare ale cursului primar (abecedar, aritmetică, istorie, geografie), la opt ani trecea elogios examenele cumulate pentru patru clase, însușindu-și, totodată, limbile franceză, engleză și germană, la 11 ani absolvea clasele gimnaziale de la Sf. Sava, cu premiul I, apoi intra la Conservator (avea o superbă voce mezzo-soprană dramatică)”, scria Tudor Nedelcea, adunând aceste informații dintr-o mulțime de documente.

Copilul prodigios se numea Iulia Hasdeu. S-a născut în 14 noiembrie 1869, în București, în familia savantului Bogdan Petriceicu Hasdeu. Mama ei, Iulia Faliciu, era originară din Transilvania.

Casa din București, acum pe strada Franceză, unde s-a născut Iulia Hasdeu | Credit foto: Mira Kaliani

Casa din București, acum pe strada Franceză, unde s-a născut Iulia Hasdeu | Credit foto: Mira Kaliani

Mândria numelui Hasdeu trebuia păstrată și astfel Iulia, la nici opt ani, a dat examen cumulat pentru clasele I-IV la o școală de băieți, lucru nemaiîntâlnit până la „fata lui Hasdeu”. Nu a avut zece pe linie la toate materiile – era bună la citire, istoria românilor, gramatică ori geometrie, materii la care a primit nota zece, dar la caligrafie a avut șase. Nimic ieșit din comun în ce privește notele, chiar dacă Iulia a arătat de timpuriu sclipiri de geniu. Părinții, însă, ca orice părinți, au fost nemulțumiți de acele note și din teamă că fiica lor nu va putea beneficia în școală de o solidă și vastă cultură umanistă, așa cum o înțelegea tatăl ei, i-au adus și preparatori particulari. Aceștia s-au asigurat că tânăra își va forma o cultură generală bogată – a studiat și muzica, luând lecții de pian și canto, și artele plastice –, și va cunoaște limbi străine, franceza și germana, dar și cele clasice, latina și greaca.

În copilărie | Sursa: Muzeul Hasdeu

În copilărie | Sursa: Muzeul Hasdeu

După școala primară, s-a înscris la gimnaziul Sf. Sava, tot în clasă de băieți. „Deşi materiile erau, evident, mult mai grele, Iulia reuşea să obţină la majoritatea obiectelor din clasele I-IV de gimnaziu, pe care le absolvea până în vara anului 1881, medii de 9 şi 10. Treptat însă se creează o penibilă şi de durată confruntare între B.P. Hasdeu şi o parte a opiniei publice, care considera că succele Iuliei s-ar datora nu atât capacităţilor ei intelectuale, cât influenţei sau presiunii exercitate din umbră de istoric asupra examinatorilor şi a profesorilor în genere”, scria Horia Dumitru Oprea în Istorii regăsite.

Când Iulia a avut 12 ani, mama și fiica s-au stabilit la Paris unde a fost înscrisă la Colegiul Sévigné. Tatăl ei a îndemnat-o atunci: „Să le dovedești [colegelor] că româncele, prin inteligența și silința lor, sunt superioare francezelor.  Sunt sigură că vei fi singura româncă în acel liceu [Colegiul Sévigné] și cu atât mai sacră este datoria de a susține bine numele națiunii noastre”.

Într-o altă scrisoare, tatăl i-a amintit fiicei: „Cestiunea principală este că tot ce se învață în clasă, adecă tot ce se cere de la toate colegele tale, tu să nu știi mai rău decât cea mai silitoare din ele, ba încă să știi bine, căci ești româncă, căci ești fata lui Hasdeu”.

Cu povara marii responsabilități, „ești româncă, ești fata lui Hasdeu”, și a moștenirii „acestui neastâmpăr creator” de la tată, Iulia studiază din greu, citește, scrie, zi și noapte.

Portrete făcute în timpul studiilor de la Paris | Sursa: Muzeul Hasdeu

Portrete făcute în timpul studiilor de la Paris | Sursa: Muzeul Hasdeu

După ce a obținut bacalaureatul la Colegiul Sévigné, la 16 ani a devenit prima femeie din România care a urmat cursurile prestigioasei universități Sorbona, unde s-a înscris la Facultatea de Litere. A fost și momentul când au apărut primele simptome ale unei nemiloase boli.

Când tatăl ei a aflat despre starea de sănătate a fiicei, i-a trimis epistole în care îi cerea cumpătare în tot ce face, inclusiv în studiu: „Nu vreau însă nici într-un caz ca Lilicuța să se scoale pe la 3 ore de dimineața, să-și strice ochii și sănătatea, de cari are atâta trebuință în viitor. Abuzul de studiu e tot așa de rău, și chiar mai periculos, decât orice abuz.”

După un timp, a revenit și îi scria cu un ton blând: „Abuzul în bine ca și abuzul în rău, apoi în studiu o muncă exagerată nu lasă timp cugetării proprie a circula îndeajuns și, prin urmare, e vătămătoare chiar pentru inteligență. Iată de ce vă zic încă: festina lente!” și, mai târziu, unul autoritar: „Dar să lucreze Lilica câte nouă ore pe zi, deși tușește, aceasta nu poci suferi” sau „Eu înțeleg focul Lilicuței de a face licența mai curând, dar, odată cu capul, nu în dauna sănătății. Sănătatea pe prima linie, studiul pe a doua, și e foarte logic, căci omul poate fi sănătos fără studiu, dar nu poate studia fără sănătate!”

În bibliotecă, portret de Diogène Maillart | Sursa: Ocean’s Bridge

În bibliotecă, portret de Diogène Maillart | Sursa: Ocean’s Bridge

Într-o scrisoare din martie 1888, mărturisea că era îngrijorat „peste măsură” de evoluția bolii, cu toate că, nota, „periculoasă nu este, dacă se va păzi”. În aceeași epistolă, spunea că Iulia știa deja „destulă și prea multă carte” și le sugera că lucrul cel mai bun ar fi „să vă întoarceți în România”, unde se va putea odihni și aerul de țară i-ar face bine. „O diplomă mai mult sau mai puțin nu înseamnă nimic. Eu n-am nici o diplomă”, spunea istoricul.

Mama și fiica au mers în Elveția, în speranța unei cure montane miraculoase. Sănătatea fetei era însă tot mai firavă și tatăl scria cu durere: „Când are cineva un singur copil! Și un asemenea copil!”

S-au reîntors în România unde au căutat locuri pentru refacere – se spunea că aerul din anumite locuri din România i-a vindecat pe unii de tuberculoză. Iulia nu s-a vindecat și, în 29 septembrie 1888, a murit în casa familiei din București. Peste mai puțin de două luni ar fi împlinit 19 ani.

Iulia pe catafalc | Sursa: Muzeul Hasdeu

Iulia pe catafalc | Sursa: Muzeul Hasdeu

Într-un articol din octombrie 1938, Nicolae Iorga scria: „…lăsată să se arunce cu o necruțătoare pasiune asupra tuturor izvoarelor științei, ea a căzut fulgerată de cea mai nobilă, dar și cea mai imprudentă ambiție. A lăsat un întreg săltar tăinuit de gânduri și de simțiri. Gândurile, înalte și pline de o genială originalitate, simțirile, ca ale unei fete frumoase și bine ce era. Iar, pe lângă acestea, scrisori. E acolo (în scrisori) un prețios material, nu numai pentru dânsa, dar pentru vremea ei, într-o formă care, în ce privește judecata oamenilor, e uimitor de matură. Literatura ei, poezia și proză – tot în limba franceză, odrasla marelui învățat român fiind lăsată în voia mediului care a înstrăinat-o – e fără îndoială de o adevărată valoare. Înțeleg de o valoare literară, dar înainte de toate de una educatoare. În vremea noastră, străbătută – peste aburii înăbușitori ai unui materialism degradant, zbuciumat de isteria petrecerilor fără măsură – de curente de regenerare, vrednice de toată simpatia, dar încă într-o fază de imitație naivă a lucrurilor de aiurea, ceea ce trebuie fetelor ce cresc și de la care atârnă ce va fi neamul mâine, e o icoană. Una mai curată ca a Iuliei Hasdeu nu se poate!”

Victor Hugo, scriitorul preferat al Iuliei Hasdeu | Sursa: Encyclopedia Britannica

Victor Hugo, scriitorul preferat al Iuliei Hasdeu | Sursa: Encyclopedia Britannica

Limba franceza a fost marea ei pasiune, scriitorul ei preferat fiind Victor Hugo. În 1885, când Hugo a murit, Iulia îi scria tatălui ei: „Și iată teribila veste! Iată ceea ce consternează, copleșind întregul Paris, toată Franța, ceea ce emoționează Europa și lumea: Victor Hugo este mort! Eu, eu sunt abătută, sunt consternată; citind pe prima pagina a jurnalului, încadrată de doliu în litere negre, groase și lugubre, aceste cuvinte: «Victor Hugo e mort! O mare lumină se stinge!», am simțit un pumnal în piept. Chiar și acum când îți scriu, dragă tată, penița îmi tremură în mână, mă simt opresată și încerc în zadar să plâng. Oh! Nu se plânge în asemenea dureri! Ah! Ce glorie! N-am putut niciodată să văd nimic mai presus de acest om. Viața lui m-a frapat la fel de mult ca și opera sa. Iar operele lui mă transportă, mă înalță. De ce era un așa de mare om? Pentru că era și un om de bine.”

Bogdan Petriceicu Hasdeu și cele două Iulii, mamă și fiică | Sursa: Muzeul Hasdeu

Bogdan Petriceicu Hasdeu și cele două Iulii, mamă și fiică | Sursa: Muzeul Hasdeu

Moartea Iuliei l-a afectat puternic pe tată care a mai trăit 19 ani într-o permanentă vinovăție.

„După moartea fiicei mele, eu trebuia să mă împușc sau să înnebunesc – una din două. De ce n-am înnebunit? Dintâi, nebunia are și o parte a sa fiziologică, fiind ca un fel de ceartă între corp și suflet, și se vede că la unii oameni ambele elemente, cel corporal și cel sufletesc, se echilibrează astfel încât lupta între ele nu poate să ajungă la nebunie. Al doilea: sub raportul psihologic, nebunia este totodată rezultatul desperării, iar eu n-am desperat niciodată, pururea sperând în dreptatea lui Dumnezeu, pururea sperând într-o viață viitoare mai bună, pururea sperând – chiar în momentul în care fiica mea își da ultima suflare – că aceasta nu este decât o despărțire vremelnică, urmată de o unire în vecinicie. Al treilea, poate tocmai piedica cea mai puternică, puteam oare să-nnebunesc eu, când citeam zi și noapte numai scrierile ei, în care o angelică răbdare îmi vorbea mereu despre credință și speranță? Puteam oare să-nnebunesc când, corpul ei zăcând în groapă, spiritul ei – mult mai viu ca oricând – era necontenit în mine. Iată de ce nu m-am împușcat și n-am înnebunit.”

Ca orice ființă posedată de geniu, Iulia Hasdeu nu putea să aibă decât un destin tragic, scria Tudor Nedelecea.

Iulia, în ultima ei zi pe pământ. Fotografie după tabloul lui Diogène Maillart  | Sursa: Muzeul Hasdeu

Iulia, în ultima ei zi pe pământ. Fotografie după tabloul lui Diogène Maillart  | Sursa: Muzeul Hasdeu

În tristețea lui, tatăl s-a izolat și s-a adâncit în spiritism. Prima experiență trăită, după mărturisirile lui însemnate, a fost „într-o seară umedă și posomorâtă”, când ședea singur, în odaie, la masa lui de lucru. Fără să știe cum, mâna lui a luat un creion și a început să scrie câteva secunde, apoi s-a oprit, creionul a căzut printre degete și el s-a simțit deșteptat dintr-un somn, deși „eram sigur că nu adormisem”. Când și-a aruncat privirea pe hârtie, spunea el, a citit:  «Je suis heureuse; je t’aime; nous vous reverrons; cela doit te suffire. (Sunt fericită; te iubesc; ne vom revedea; asta ar trebui să-ți ajungă.) Julie Hasdeu.»”

La Arhivele Statului din București, „bine mascat, bine tainuit: pulverizat în multe și diferite caiete, scris între temele de clasă, între conspecte sau în margine de file cu poezii”, se află și un jurnal imaginar al Iuliei Hasdeu.

Strada din Paris unde a locuit Iulia; Manuscris | Sursa: Muzeul Hasdeu

Strada din Paris unde a locuit Iulia; Manuscris | Sursa: Muzeul Hasdeu

Scriitorul Vasile Andru a povestit cum l-a descoperit și ce conținea jurnalul: „Iulia Hasdeu scrie deci, anticipând, dar folosind verbele la timpul trecut, ca și cum lucrurile ar fi reale și întâmplate: că s-a măritat cu prințul Ferdinand, că acesta a fost întronat rege al României și ea a devenit regina României. Apoi scrie despre viața ei cu regele, la Sinaia și la Suceava. Prin urmași, prin căsătoriile acestora, Iulia ajunge să se înrudească treptat cu mari familii încoronate ale Europei. Regina Iulia scria cronica amănunțită a primirilor ei la palat și cronica apoteozei ei literare.

În Regatul România al Iuliei Hasdeu, timp de 100 de ani, este pace și prosperitate, nu sunt nici războaie balcanice, nici războaie mondiale, nici răscoale, evident, nici dictaturile știute numai de noi. Ci numai bunăstare și cultură, diplomație elegantă și concerte simfonice. Și tot așa, până în 1971. În fine, undeva ea a notat, în limba franceză: «Regina Iulia a murit la 21 mai 1971, ora 11.20, dimineața, la 101 ani, 6 luni și 6 zile…». Întâmplarea surprinzătoare făcea că eu descopeream această pagină tainică de jurnal, exact pe 21 mai 1971, spre amiază. Am fost cutremurat de această coincidență perfectă, de parcă Iulia Hasdeu mi se adresase mie, cu o precizie uimitoare.”

Templul Iulia Hasdeu de la cimitirul Bellu din București | Credit foto: Mira Kaliani

Templul Iulia Hasdeu de la cimitirul Bellu din București | Credit foto: Mira Kaliani

După moartea Iuliei, Bogdan Petriceicu Hasdeu a petrecut mult timp citind caietele cu însemnări ale Iuliei și descoperind poezii și proză, idei, gânduri, frământări. Tot el a publicat la editura Hachette din Paris și Socec din București trei volume cu scrierile Iuliei. El a notat că Iulia a reprezentat „a patra generație neîntreruptă de oameni de litere” din familia Hasdeu. Toți români de origine, însă fiecare a scris în altă limbă: Tadeu, bunicul savantului, a scris în poloneză, Alexandru, tatăl, în limba rusă, Bogdan, în limba română, în timp ce Iulia a ales limba lui Hugo.

„Așa cum a fost și în ceea ce a făcut, Iulia oferă încă epocii noastre o frumoasă mărturie a unirii mereu fecunde a geniului românesc și a civilizației franceze”, se notează într-o prezentare a Iuliei Hasdeu făcută de Muzeul Hasdeu.

În cimitirul Bellu, unde a fost înmormântată, Bogdan P. Hasdeu a construit un templu pentru Iulia. După cinci ani de la moartea Iuliei, în timpul unei vizite la Câmpina, la un prieten, a îndrăgit parcul din apropiere. La puțin timp, l-a cumpărat pentru a ridica acolo un castel în memoria fiicei lui. Castelul Iulia Hasdeu a fost construit între 1894 și 1896. Templul de la Bellu și castelul Hasdeu din Câmpina au fost construite după planurile desenate de scriitor, însă, așa cum a lăsat în toate însemnările lui, i-au fost transmise în detaliu de fiica lui cea prea devreme pierdută.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.