CITIRE

Povestea unui lăutar vestit. Ce cântece îl încânta...

Povestea unui lăutar vestit. Ce cântece îl încântau pe Eminescu și le cânta cu mare plăcere

„Balurile erau splendide iarna și petrecerile câmpenești prin împrejurimile pitorești și prin grădinele numeroase dădeau Iașilor un aspect destul de pronunțat de civilizație și occidentalism”, povestea Rudolf Suțu în Clipe de viață ieșeană, despre viața bogată, trepidantă a orașului la începutul secolului al XIX-lea. A fost vremea când „Copoul vuea de cupeuri și trăsuri”, când „bogății imense erau strânse și se îngrămădeau din toate părțile”, iar „negustorimea românească era în floare și mahalagiii gospodari și cu strânsuri bune”.

Tot în acea perioadă, Barbu Lăutarul anima multe dintre petrecerile boierești.

„Pe atunci Barbu Lăutarul și alții de sama lui, pentru un cântec din bătrâni ca: «Floricică floare albastră, | Ce ai crescut în calea noastră» lua un pumn de galbeni cu zimți; iar pentru: «Cărărușe peste Prut | Nu-i bătută de car cu boi | Ci-i de ochișorii mei» lua un pahar cu lire ori napoleoni”.

În volumul Iașii de odinioară, carte în care Rudolf Suțu a adunat „crâmpeie cinematice din viața Iașului de odinioară” și astfel „oameni și fapte trec rând pe rând pe dinaintea cetitorului, cu simplicitate”, cum scria Mihai Codreanu în prefața ediției din 1923, apărută la Iași, este și o poveste despre Barbu Lăutarul, scrisă, rescrisă.

Barbu Lăutarul, pictură de Iosif Iser | Pinterest

Barbu Lăutarul, pictură de Iosif Iser | Pinterest

„Sunt duioase povestirile din trecut, mai cu samă când sunt povestite frumos”, și-a început Rudolf Suțu istorisirea ce descrie întâlnirea din ianuarie 1847 dintre compozitorul de muzică clasică Franz Liszt și lăutarul moldovean Barbu. Prima dată, povestea a fost relatată într-un articol al publicației La Vie Parisienne, dintr-un număr apărut în noiembrie 1874 (nu l-am găsit online, sursa informației este din articolul Barbu Lăutaru). Articolul a fost apoi tradus în limba română de Theodor Burda, publicat în Convorbiri literare în martie 1888 și preluat ulterior de alte publicații românești din vremea respectivă. Fiecare a venit cu o versiune proprie și astfel au fost transmise o serie de „exagerări, omisiuni și modificări” ale textului original, așa cum menționa Viorel Cosma în articolul Barbu Lăutaru (The Fiddler) (Barbu Lăutarul).

Vasile Barbu, cel care avea să rămână în memoria colectivă cu numele Barbu Lăutaru(l), s-a născut în jurul anului 1780; anul și ziua nu se cunosc exact, cele mai multe surse dau data de 17 decembrie 1780. A făcut parte dintre veche familie de lăutari, tatăl lui fiind numit de popor „Cobzariul”.

„De la tatăl său a moştenit o comoară preţioasă de cântece care desfătau societatea ieşeană în primele decenii ale secolului trecut. Mai ales baladele, ce istoriseau faptele pline de vitejie ale moldovenilor, nimeni nu le-a ştiut mai frumos decât Stan Cobzariul, tatăl lui Barbu”, scrie într-un articol publicat pe blogul Chișinău muzical al Bibliotecii de Arte „Tudor Arghezi”.

Moștenind cântecele de la tatăl lui, Barbu și-a făcut un taraf format din vioară, nai și cobză și timp de peste patru decenii, a fost staroste al lăutarilor moldoveni (în Muntenia, breasla lăutarilor s-a format în 1775). A trăit în Iași, unde a și murit în 18 august 1858.

Barbu Lăutarul, pictură de Iosif Iser | Artnet

Barbu Lăutarul, pictură de Iosif Iser | Artnet

Despre cele trei instrumente – vioară, nai, cobză –, Mihail Gr. Poslușnicu scria în a sa Istorie a muzicii la români:

Vioara mai era numită și lăută. Într-un articol din 1898, apărut în revista Albina, Lăutarii și instrumentele musicale, C.S.Bilciurescu, citat de Mihail Gr. Poslușnicu, nota că „vioara ar fi de origină orientală, introdusă în Europa în epoca cruciaților și că lăutarii țigani numesc coardele vioarei: Rast (coarda Sol), Reva (Ne), Seba sau Saba (La)”.

„Naiul, numit muscal sau mascal, flautul lui Pan sau Syrinx. Romanii, după Virgiliu, l-au numit Fistula, iar după Plinius Syrinx, e cea mai primitivă orgă, compusă din o serie de de trestii, de lungimi gradate și astupate, la un capăt, cu ceară și pe care păstorii antichității o utilizau suflând separat în fiecare tub. […] Românii îl au de mult în uz. […] Istoricul Carra spune că, la 1781, instrumentele musicale ale țiganilor-lăutari erau vioara, cobza și un fluer cu opt găuri – naiul în care se sufla plimbându-l în sus și în jos sub buze. […] Lăutarii români erau foarte îndemânatici la utilizarea naiului și faima lor era cunoscută și peste hotare.”

„Cobza, din persanul Kopuz, un fel de chitară, inventată de filosoful persan Maniheus (Mani). La început era făcută din coaja broaștei țestoase. În Europa a fost adusă de mauri.”

Vasile Alecsandri, care a scris și un „cânticel comic” dedicat lui Barbu Lăutarul, prefera taraful format din vioară, cobză, nai, în timp ce Mihai Eminescu asculta cu mai multă plăcere taraful cu vioară, țambal, nai.

Mihail Gr. Poslușnicu în lucrarea lui Istoria muzicei la români scria: „Despre faima celebrului pianist Fr. Lyszt, ajunsese și la cunoștința puținilor intelectuali moldoveni, cari mai existau pe acea vreme. Între aceștia, Gh. Asachi reușește ca,  în colaborarea lui Ștefan Catargi, V. Alecsandri, D. Gusti și alții, să obție visita celebrului musician, care vine la Iași la 1 ianuarie 1847, iar revista Albina românească din 2 ianuarie anunță știrea: «În ziua de Anul nou, au intrat în capitala noastră reprezentantul armoniei, faimosul Franț Lyszt.» Marele musician, în lipsa unui local de teatru, concertează – cum se obicinuia – într-o casă boerească din Iași și în asistența elitei ieșene”.

(stânga) Vasile Alecsandri, portret de Mișu Popp; (dreapta) Conacul poetului de la Mircești, azi Casa memorială Vasile Alecsandri | Surse: Wikipedia; Cimec

(stânga) Vasile Alecsandri, portret de Mișu Popp; (dreapta) Conacul poetului de la Mircești, azi Casa memorială Vasile Alecsandri | Surse: Wikipedia; Cimec

Rudolf Suțu a preluat povestea din articolul lui T. Burada, s-a inspirat din ea și scria: „Într-o seară liniștită de vară, la castelul dulcelui poet Vasile Alecsandri, la Mircești, printre nenumărați oaspeți se afla și marele compozitor muzical Liszt”. Acesta avea atunci 35 de ani.

Au fost invitați și lăutari de la Iași, taraful „vestitului Barbu Lăutarul, toți îmbrăcați în anteree lungi, cu căciuli brumării în cap, iar în picioare cu opinci frumoase”.

Barbu a fost descris ca un bătrân „dulce zâmbitor, cu o figură palidă de o duioșie nelămurită, cu barba lui mare albă, cum e argintul, și lungă până-n piept”, și mai departe: „și ce ochi frumoși și luminoi avea bătrânul acesta, când își revărsa privirea lor asupra tuturora, parcă le umplea de un fior nedefinit, aducător de melancolie și de amintiri duioase admormite în amurgul anilor”.

Când stăpânul casei le-a făcut semn, banda de lăutari a început să cânte. „Boerii entusiasmați îi aruncară galbeni în paharul cu vin și-i ziseră: «Bea, Barbule, bea!»”

Compozitorul Liszt, scria Rudolf Suțu, „îngândurat”, „asculta amuțit”, „nu scotea o vorbă” și „era atât de emoționat, de-i tremura paharul la gură”.

După ce lăutarii au încheiat, Franz Liszt s-a așezat apoi „ușurel, la piano, în mijlocul unei tăceri de biserică”. „Boerii parcă încremeniseră” și ascultau vrăjiți „fără a pricepe ceva”.

Povestea spune că, la final, Barbu Lăutaru a dorit să cânte și el la vioară marșul unguresc interpretat cu însuflețire de Lizst. După ce l-a ascultat, compozitorul, scria cu entuziasm Rudolf Suțu, „îl îmbrățișă cu foc, înduioșat până la lacrimi, apoi ridicând după vechiul obicei paharul plin cu șampanie și cu galbeni, îi întinse bătrânului Barbu gârbov cu barba albă ca argintul, zicându-i: «Bea, Barbule, bea, căci Dzeu te-a făcut artist și tu ești… mai mare decât mine»”.

 Barbu Lăutarul, pictură de Ștefan Luchian | Wikipedia, domeniu public

Barbu Lăutarul, pictură de Ștefan Luchian | Wikipedia, domeniu public

În Amintiri despre Eminescu, istoricul Teodor V. Stefanelli, coleg de liceu cu Eminescu și apoi student la Viena într-o perioadă în care și Eminescu se afla acolo la studii, povestea despre „cântărețul Eminescu”.

La Viena, Eminescu mergea adesea la petrecerile organizate de societatea academică „România Jună”, ținute prin birturi și restaurante.

„… vinul austriac dezlega limba tinerilor. Eminescu nu bea mult, dar era în stare să rămână cu cunoscuții săi până dimineața, mai cu seamă dacă avea o cafea neagră, bună”, observase Teodor V. Stefanelli.

În societatea multora, nu era însă deloc comunicativ, „râdea de glumele ce se făceau, ascultă discursurile ce se țineau, dar altfel era cu totul pasiv”. În schimb, dacă rămânea în compania a doi, trei prieteni, „i se dezlega și lui Eminescu limba și atunci ne și cânta.”

„Melodiile măiestrite din opere nu-i plăceau; el le numea țârlâituri. Cântecele populare îl încântau și pe acestea le cântă el cu mare plăcere. Patru cântece îi plăceau însă cu deosebire; aceste erau cântecele sale de predilecție. Când se hotăra să cânte, atunci cu bună seamă aceste cântece nu lipseau din repertoriul său, iar în cele mai multe cazuri numai pe acestea le cânta. Întâiul cântec era: «Eu sunt Barbu lăutarul,

Starostele şi cobzarul

Ce-am cântat pe la Domnii

Şi la mândre cununii…» ”

Surse imagini colaj cover foto: Wikipedia, domeniul public


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.