13 iunie 2022, 13:01

Povești vânătorești și pasiunea unui poet: „Pe locul de vânat, urmărea mai mult zborul lung și moale al unui funigel”

„Dacă ar fi fost bogat, și-ar fi făcut un adevărat muzeu de arme vechi. Cum intrai le el, cel dintâi lucru pe care ți-l arăta era ultima lui achiziție în această materie.”

„Dacă nu toți scriitorii sunt vânători, toți vânătorii sunt, în felul lor, «literați»”, începea Demostene Botez un articol scris în amintirea prietenului său, George Topîrceanu, la doi ani după moartea acestuia.

„Pentru vânător, realitatea vânătorească este un pretext, un izvor de inspirație, un excitant pentru imaginație: un neînsemnat și umil punct de plecare. Bucuria ancestrală, neînțeleasă și stranie, a ceasului de vânătoare, se prelungește prin transfigurarea evenimentelor și prin aspectul lor hiperbolic. Așa s-au creat miturile antice…”, scria Demonstene Botez.

„Lucruri ce nu s-au văzut, ci numai s-au povestit”

Despre anecdota vânătorească și reputația ei nezdruncinată, scriitorul comenta:

S-a constatat de veacuri că imaginația vânătorului îmbogățește exagerat întâmplările firești din plata realitate, împodobind lumea cu lucruri și fapte fioroase și mari care nu s-au văzut, ci numai și numai s-au povestit…

Și dacă literatura este a crea, pe lângă lumea existentă, altă lume cu oameni și întâmplări care să fie ca și cum ar fi fost cu adevărat – atunci este bine înțeles că toți vânătorii sunt literați.

Faptul că o explicabilă pudoare îi oprește să scrie ceea ce povestesc n-are nicio importanță. Literatura vânătorească este o literatură vorbită, nu scrisă…

„… și «Viața Românească» era amenințată să nu mai apară decât colectând pe plăci de patefon relatarea homerică a performanțelor cinegetice ale scriitorilor din redacție.” (Demostene Botez) | Garabet Ibrăileanu / Sursa: Muzeul Național al Literaturii Române Iași | Editat de Mira Kaliani

„Când avea mai multă treabă…”

La Iași, povestea Demostene Botez, în vremea când acolo apărea revista literară Viața Românească, scriitorii acesteia „făceau și literatură scrisă, și literatură vânătorească”, în vreme ce Garabet Ibrăileanu, editor, „nu mai știa ce să facă”:

Când avea mai multă treabă, redacția pleca, in corpore, la vânat!

Literatură vorbită, specifică meșteșugului vânătoresc, luase locul literaturii scrise, și «Viața Românească» era amenințată să nu mai apară decât colectând pe plăci de patefon relatarea homerică a performanțelor cinegetice ale scriitorilor din redacție.

[…]

Toate acestea sunt acum din trecut… Dintr-un trecut care a rămas atât de departe în urmă, încât abia îl mai zăresc prin ceața misterioasă și tristă a morții.

Din amintirile îndepărtate ale lui Demostene Botez se desprind portrete, oameni „atât de vii încât parcă-mi vine a crede că și acum trăiesc la Iași, într-un Iași de poveste”.

„Pasiunea asta blăstămată”

Garabet Ibrăileanu nu era un vânător, însă se manifesta împotriva acestei ocupații „nu pe dulci considerații de milă… ci pentru că pasiunea asta blăstămată tindea să descompleteze redacția «Vieții Românești»”.

Demostene Botez, și el în Cercul Vânătorilor, cum îl numea, rememora:

În redacția «Vieții Românești» nu erau mai puțin de șase «puști». Când Cercul Vânătorilor avea goană, redacția rămânea pustie. Numai domnul Ibrăileanu stătea singur în capul mesei lungi, cu pălăria pe ceafă, zburlit, așteptând să apară un redactor nevânător, ca să se răcorească, blasfemând absurda noastră pasiune.

„La Topîrceanu predomina pasiunea delicată pentru armă și realizarea artistică și perfecționată a tirului.” (Demostene Botez) | George Topîrceanu / Sursa: Muzeul Național al Literaturii Române Iași | Editat de Mira Kaliani

„Predomina pasiunea delicată pentru armă”

În schimb, despre George Topîrceanu povestea că „nu avea pasiunea vânatului, ci a artei vânătorești”:

Nu stăruia în el, din adânc, acea impulsie stranie despre care a scris atât de minunat și de veridic domnul Mihail Sadoveanu, și care te face să te cutremuri descoperind în tine rânjenitul milenarilor strămoși în fața sălbăticiunii răpuse. La Topîrceanu predomina pasiunea delicată pentru armă și realizarea artistică și perfecționată a tirului.

Fie că trăgea cu micul lui Flobert calibrul 6 ca să aprindă de la distanță gămălia unui chibrit sau să reteze, din muche, o carte de vizită; fie că dobora din goană o vulpe cu celebrul și anticul lui Ideal, – plăcerea, pentru el, era aceeași.

Un colecționar de arme vechi

A fost un mare amator de arme și un pătimaș colecționar, spunea Demostene Botez despre prietenul său Topîrceanu:

Cu ce patimă colecționa tot soiul de arme vechi! Avea o pereche de pistoale mari, cu țevile de fier ruginit, dar cu patul de argint masiv suflat cu aur și înflorit cu email. Avea puști cu cremene cu patul sculptat – una aparținuse lui Vodă Cuza –, o carabină rusească de la ’77, cu țeava exagerat de lungă, cu care lua gâștele din zbor, o «gioarsă» scurtă și groasă, urâtă și grea, pentru care arăta o nejustificată slăbiciune, și o pușcă lepădată de un dezertor, pe patul căreia însemnase, dintr-un exagerat sentiment de proprietate, un «G.T.», în relief, zgâriind îndelung lemnul tare cu cioburi mici de sticlă.

În colecția lui de arme, se mai găseau revolvere cu mânerul de os și sidef, de toate mărimile, iatagane în teci de catifea cu flori de argint vechi, pumnale indiene de fildeș sculptat, lame de Toledo, stilete fine „ca niște perfide bijuterii”. Patul unui pistol de vânătoare cu două țevi îl cioplise „ca să-l facă pe măsura mâinii lui, pe care o avea mică și delicată, dar surprinzător de puternică”.

Își cumpăra, scria Demostene Botez despre pasiunea bunului său amic, pistoale moderne și de precizie și puști de tras la semn:

Mai avea și acel pistol cu aer comprimat, inofensiv și mut în aparență, cu câte o săgeată de mătasă aninată de fiecare glonțișor – spaima câinilor de prin vecini care-i tulburau somnul.

Pieter Bruegel cel Bătrân, Vânători în zăpadă, 1565

„O copilărească bucurie”

„Dacă ar fi fost bogat, și-ar fi făcut un adevărat muzeu de arme vechi”, spunea Demostene Botez:

Cum intrai le el, cel dintâi lucru pe care ți-l arăta era ultima lui achiziție în această materie. Iar dacă-i venea un prieten pe care nu-l văzuse de multă vreme, ce fericit era să deschidă saltare, dulapuri, sipete și cămări, să despoaie păreți și să-și arate comoara, explicând, comentând, înșurubând și deșurubând… Atâta pasiune și atâta înțelegere punea în această prezentare, amestecată cu atâta copilărească bucurie, încât simțeai în el moșteniri străvechi, de care era, de altminteri, conștient.

Topîrceanu avea patima artei desăvârșite, a obiectului artistic finit. Scriitorul care nu putea suferi o greșeală de o literă, sau o virgulă strâmbă pe manuscrisul lui, – admira încrustarea ideală și artistică de pe pistoalele vechi, ca pe-un model al oricărei arte.

„Nu semăna cu nimeni”

Se mulțumea cu o pușcă veche, și aceasta era un Ideal cu închizător complicat, cu două țevi dintre care numai cea stânga mai era utilizabilă:

E adevărat că și această pușcă prezenta aspecte de antichitate, fiindcă avea înflorituri delicate pe la închizător și fiindcă era cu totul neobișnuită. Asemenea model nu se mai găsea pe nicăieri.

Pușca asta beteagă, Topîrceanu n-o purta niciodată în toc. Probabil fiindcă stratul se desfăcea greu de țeavă. O purta pe umeri, ostentativ. Și țevile, exagerat de lungi, treceau cu mult deasupra căciulii sau pălărioarei lui de vânătoare, așa că îl recunoșteai de departe: nu semăna cu nimeni.

„…urmărea mai mult zborul lung și moale al unui funigel, planarea unui uliu în adânc…” (Demostene Botez) | Credit foto: Mabel Amber / Pixabay

„Fantoma unei buruieni în toamnă”

Era însă unul dintre cei mai buni ochitori, iar „la el, lovitura căpăta un aspect aproape științific…” O dexteritate, „cu totul rară”, pe care o cultiva permanent, nu doar în vremea vânătorilor, după cum amintea Demostene Botez.

Cu toate că, pe locul de vânat, poetul „urmărea mai mult zborul lung și moale al unui funigel, planarea unui uliu în adânc, fulgerarea de suveică neagră a unei mierle prin țihlă ori fantoma tristă, zdrențuită și murdară, a unei buruieni în toamnă”.

„Singur, liber și tânăr”

Cu o fire independentă și contemplativă, Topîrceanu „se voia dezlegat și liber de toate obligațiile și constrângerile vieții”:

Izbutise, voit, să rămână în afară de angrenajele vieții care abrutizează și târăsc pe om dincolo de sensul ei adevărat și pur. Rămăsese singur, liber și tânăr.

Când Demostene Botez a scris aceste amintiri, George Topârceanu nu mai era:

Tovarășul acesta al nostru nu mai este cu noi. Nu mai este nicăieri. Imaginea lui, atât de conccretă, atât de caldă și de vie, va muri și ea, ca fiecare dintre noi.

Și poate că, mai de aproape legați de moartea pe care atât de simplu o dăruiesc, vânătorii au o înțelegere mai adâncă și mai înfiorată a acestei iremediabile treceri la cele veșnice…

Foto Cover, dreapta: Elizaveta78 / Pixabay

ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Comentariile sunt oprite pentru acest articol