19 mai 2022, 19:20

Primăvara la Iași: „Când soarele împânzește aur, oamenii se vor uita cu plăcere unii la alții și vor fi toți prieteni”

„Și totuși va înflori iarăși acel vechi și frumos Iași al tinereții noastre. Vor înflori întâi caișii, apoi cireșii, apoi merii, apoi trandafirii. Vor înflori în grădinile unde s-au desfătat bătrânii noștri…”

„Iașului i se potrivesc multe din sentințele întristrate pe care le-au emis poeții de-a lungul timpului”, scria Mihail Sadoveanu, în 1940, și îmbia cititorul să le găsească fiecare pentru el din cărțile preferate.

După socotința povestitorului, „vechile terține ale lui Dante” – Lasciate ogni speranza voi ch’entrate!… Nessun maggior dolore, Che ricordarsi del tempo felice. Nella miseria… – sunt potrivite orașului și explica de ce: „Pentru că au în ele ceva aproape profetic” și, în plus, „le înțelege fără greutate oricine le ascultă și nu risc să cad față de dumneavoastră în păcatul semeției”. Zicea oare badea Cârțan că „talienii” vorbesc la fel ca românii, însă „nițel mai stricat”?

„Se potrivesc aceste versuri Iașului mai cu samă la începutul acestei primăveri – aș putea spune mai curând: la sfârșitul acestei ierni”, nota scriitorul și povestea mai departe:

De câte ori m-am dus acolo în ultimele săptămâni, așteptam, cu prietenii pe care îi revedeam, o rază de soare și o vestire de primăvară. La București erau toate semnele înnoirii; la Iași necontenit se întorcea vântul din crivăț, spulberau viscolele și se cobora termometrul către temperaturile polare. Părea pierdută orice speranță. Întristarea noastră sporea când ne aduceam aminte de timpurile fericite.

[…]

Primăvara vieții nu se mai întoarce. Tinerețea anului o așteptăm cu o emoțiune pe care o avea și Grigore Alexandrescu exact acum o sută de ani: Să stăpânim durerea care pe om supune…

„Vor înflori întâi caișii, apoi cireșii, apoi merii, apoi trandafirii. Vor înflori…” (Mihail Sadoveanu) | Foto: © Mira Kaliani

Și totuși, „acel vechi și frumos Iași al tinereții noastre” așteaptă primăvara pentru a înflori iarăși:

Vor înflori întâi caișii, apoi cireșii, apoi merii, apoi trandafirii. Vor înflori în grădinile unde s-au desfătat bătrânii noștri, fie orășeni de rând, fie boieri din protipendadă.

[…]

Întâi vor curge toate dezghețurile; și pâraiele primăverii vor duce la râpă impuritățile. După aceea într-o zi sfântă de aprilie când nu-i pic de vânt și soarele împânzește aur, oamenii se vor uita cu plăcere unii la alții și vor fi toți prieteni. Au lucit în peisajul nou primele flori rozalbe. Strada Carol, vechiul Podu-Verde, ulița boierimii, cântă în grădinile ei cu zuzuit subțire de albine. Lumea se îmbulzește spre Copou; unii trec mai departe, spre dumbrava de la Breazu. Seara, suflă o adiere caldă dinspre miazăzi; s’aud în înălțime, suprapuse și amestecate, chemările paserilor călătoare, care au trecut ieri Mediterana și se duc cu grăbire să însenine peisagiile septentrionale.

Și povestea mai departe:

În noaptea asta se opresc cântăreți în grădini. O zi două vor sta cu sfială între muguri de flori, apoi la un ceas anumit grangurii vor începe să facă larmă dând bună dimineața oamenilor. Într-o seară la răsăritul lunii, vor prinde să bată privighetorile. Mai sînt niște tufărișuri pe râpa Țicăului și, la un cuib vechi, vine o pereche nouă, care se trage dintr-un amor de acum șaizeci de ani, când o pereche tot așa de isteață cânta unor poeți care de mult au murit.

Plutește în câte un scurt fâlfâit cucul pe deasupra Copoului și ne cheamă. Pe toți cei care au plecat, pe toți cei care au murit îi cheamă această pasăre a singurătății.

În locul acesta, pe care l-am ales ca să vorbesc, nu mă poate contrazice nimeni. Deci pot afirma cu toată pasiunea că primăverile Iașului au fost și sunt cele mai frumoase primăveri.

Cele care au fost rămân așa de frumoase pentru că nu mai sunt. Cele de acum, pentru că nu vor mai fi.

„Deci pot afirma cu toată pasiunea că primăverile Iașului au fost și sunt cele mai frumoase primăveri.” (Mihail Sadoveanu)

Frumusețile, chiar și cele din Iașii lui Sadoveanu, „cântate totdeauna de poeți”, sunt „trecătoare” iar din „strălucirea lor nu rămâne decât ceea ce au fixat pentru totdeauna poeții care nu mai sunt”.

Amintirile vechi, ale tinereții, sunt întotdeauna mai vii și revin mai des cu cât omul înaintează în vârstă. „Cred că tuturor care au trecut de al cincilea deceniu li se întâmplă ce mi se întâmplă mie, când evoc oameni și lucruri din acea epocă depărtată”, spunea scriitorul și continua:

Nu vi se deschide și dumneavoastră – acelora care mă puteți înțelege – o zare de tihnă, sub un cer blând? E o lume pentru totdeauna scufundată; e paradisul generației care împlinește acum șaizeci de ani.

Știu prea bine că fiecare vârstă își are paradisul ei, pe care îl pierde. Totuși atunci a fost ceva ce nu mai este; ceva ce nu se mai poate înțelege; nu așteptam spectrul neliniștii la fiecare sonerie a ornicului.

Mihail Sadoveanu, 1908, fotografie din volumul Pe urmele lui Mihail Sadoveanu, Dan Manuca, 1982 / George Coșbuc, fotografie din revista Luceafărul, 1905

În acea epocă, Mihail Sadoveanu locuia la Fălticeni (Folticeni), dar, mărturisea, „mă duceam foarte des la Iași ca să-mi văd prietenii”. O astfel de călătorie a făcut-o, într-o seară de primăvară, alături de etnograful Artur Gorovei, născut la Fălticeni, și, de poetul George Coșbuc, de care au dat din întâmplare în trenul pe care cei doi l-au schimbat într-o gară.

Badea Gheorghe, cum îi spunea Mihail Sadoveanu, se „cufundase” în izolare, privea pe geamul trenului primăvara „târzie și grăbită a Moldovei de miazănoapte și murmura stanțe, cum îi era obiceiul”. Mergea la București: „Când a aflat că ne ducem la Iași, după o clipă s-a hotărât să meargă și el cu noi: «Merg și eu să văd Iașu’nflorit», ne-a spus el”.

„Cei care nu l-au cunoscut și nu l-au apucat pe badea Gheorghe Coșbuc să afle că era un tovarăș încântător”, spunea Mihail Sadoveanu:

Era așa de îngăduitor, așa de bun, așa de modest – cum nu mai sunt într-adevăr, astăzi, literații. Mai cu samă pentru blândețea și lipsa lui de morgă mi-a fost scump totdeauna și probabil că el simțea asta în toată purtarea mea față de el; de aceea, întâlnirile noastre de la început s-au așezat sub semnul prieteniei.

La Iași, au ascultat stihuri spuse de Coșbuc în vreme ce s-au plimbat „pe uliți liniștite și singuratice” din vechiul oraș. Din două motive, zicea Sadoveanu. Unul minor, în niciun hotel nu „se mai aflau odăi libere”, iar celălalt – major:

Era o noapte de primăvară, cu lună albă; eram bine dispuși, ascultam versuri frumoase și, din când în când, în preajma bisericilor antice și a mormintelor uitate, ne opream ca să privim, cu ochii uimiți, fantomele amintirilor.

Așa am rătăcit până târziu după miezul nopții ș’am ajuns între grădinile de la Copou, apoi ne-am întors. Luna bătea de la amiază […] în acea noapte destinată lunii, poeziei …


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Comentariile sunt oprite pentru acest articol