Editia de Dimineata

Primul român care a făcut înconjurul lumii, Bazil Assan, despre Japonia: „O țară pasionantă”

„În hotelurile japoneze, europenii nu sunt primiți cu plăcere, din cauza manierelor noastre, care par urâte în ochii lor. Europeanul, zic ei, intră cu picioarele murdare pe covor, scuipă pe parchet și nu e politicos cu servitoarele.”

În martie 1899, Bazil G. Assan (1860 – 1918), inginer mecanic și om de afaceri din București, a prezentat, în fața regelui Carol I, a prințului moștenitor și a unei largi audiențe, expunerea Călătorie împrejurul Pământului. Aceasta a fost publicată, în același an, în două numere din buletinul Societății Geografice.

Proprietar de mori și de fabrici de uleiuri, Bazil G. Assan este primul român care a făcut înconjurul lumii. Totuși, „el nu este un Phileas Fogg din simplu motiv că aventura sa este parte a unui proiect ce stă sub semnul interesului economic național”, nota criticul literar Ioan Stanomir în volumul Despre sunete și memorie.

Călătoria împrejurul Pământului” făcută de lui Bazil Assan a început în decembrie 1897 și a durat cinci luni. Partea „practică” a călătoriei, „cea mai puțin atrăgătoare”, a avut prin urmare ca scop latura economică, de stabilire a unor posibile relații comerciale cu anumite țări. În plus, a pornit la drum și din dorința „de a aduna tot mai multe cunoștințe tehnice”, pentru a îmbunătăți și moderniza fabricile pe care le avea în București, explica istoricul George Potra.

Bazil G. Assan, în călătoria împrejurul Pământului | Imagine din lucrarea Călătorie împrejurul Pământului, Bazil G. Assan

La Kobe

Asia a fost o destinație care l-a captivat și a dedicat zeci de pagini prezentării locurilor vizitate, povestind despre oameni, tradiții, stil de viață.

Despre Japonia, „o țară pasionantă”, a lăsat o serie de însemnări interesante.

Itinerarul japonez al lui Assan a început la Kobe, „unul din cele 19 porturi deschise comerțului internațional”. Pentru a putea pleca din Kobe în alte orașe din țară și pentru a primi „bilet de drum de fer”, regula pentru călătorul din Europa era să aibă „un pașaport japonez liberat prin garanția consulului european”.

Cum România nu avea atunci relații consulare cu Japonia, povestea Assan, și fără o scrisoare oficială, „a trebuit să merg din consul în consul spre a obține favoarea de a pătrunde pe teritoriul japonez”. În cele din urmă, a primit pașaportul de la consulul Franței, cu condiția să îl înapoieze în momentul în care părăsea Japonia.

„Cel mai japonez oraș din Japonia”

A călătorit astfel prin Japonia și a vizitat nu mai puțin de zece orașe:

Toate se aseamănă unul cu altul, casele sunt mici, de lemn, din cauza cutremurelor care se repetă aproape zilnic. Eu am simțit trei cutremure, celelalte au fost mici. Se zice că o casă nu durează mai mult de șase ani, din cauza deselor incendii și cutremure.

Despre Kyoto, atunci cu 320.000 de locuitori, capitala veche, spunea că „este cel mai japonez oraș din Japonia”:

Acolo se fac cele mai frumoase broderii pe mătase, porțelanuri, cloisonné, etc. și, dacă ești amator, te poți ruina cumpărând obiecte de artă și curiositate.

Un „obicei urât”

Împăratul de atunci a fost Meiji (îl notează Mutsuhito, cum era numele primit la naștere), despre care Bazil Assan menționa că „este foarte modernizat”:

La curte s-au abandonat frumoasele costume japoneze pentru cele europene și poporul urmează acest urât obicei, astfel că e un contrast a vedea pe stradă oameni în costume de mătase cu pălărie europeană și cu galenți în picioare.

Templul de la Nikkō | Imagine din lucrarea Călătorie împrejurul Pământului, Bazil G. Assan

La Nikkō, pe „drum de fier”

De la Yokohama la Nikkō, în jur de 200 de kilometri, a mers „pe drum de fer”, distanță parcursă cu trenul în șapte ore: „Căile ferate, în lungime de peste 3000 de kilometri, sunt cu cale îngustă, locomotive puternice însă merg încet, 30 kilometri pe oră”.

La Nikkō se află „cele mai celebre temple”:

Acolo e loc de pelerinaj și natura e încântătoare. «Cine n-a văzut Nikkō, nu cunoaște frumusețea», zic japonezii.

La hotel: japonezi, europeni, uși fără chei

Europenii nu erau „primiți cu plăcere” în hotelurile din Japonia, „din cauza manierelor noastre care par urâte în ochii lor”, deoarece europeanul „intră cu picioarele murdare pe covor, scuipă pe parchet și nu e politicos cu servitoarele”. Câteva observații făcute de călător despre hoteluri:

Trebuie, mai întâi, să-ți scoți ghetele sau să pui picioarele în niște saci de pânză și apoi să intri în hotel, unde hotelierul, cu tot personalul, te primește în genunchi.

[…]

Patul e înlocuit printr-un covoraș sau saltea subțire; ți se dă o pernă de lemn și un halat gros, care servește drept plapumă.

[…]

Geamurile sunt înlocuite prin hârtie subțire, care produce o lumină difuză, foarte agreabilă în odaie.

Ușile n-au chei, căci hoții nu se fac în Japonia. Un furt mai mare ca 50 de franci se pedepsea cu moartea.

Prepararea alimentelor se face pe niște mangale, în fața fiecăruia, și toate felurile se servesc deodată, pe măsuțe de lac mici. Toți stau în genunchi, mănâncă cu două bețișoare, fără lingură și furculiță. Grăsimea de pește întrebuințată în locul untului și lipsa de pâine m-au împiedicat să apreciez la justa ei valoare arta culinară japoneză.

Amintea și de bacșiș:

Bacșișurile nu se dau servitorilor, dar hotelierului; banii nu se dau în mână, ci învăliți în hârtie. Trebuie să nu uiți a adăuga câteva cuvinte amabile; atunci tot personalul face adânci complimente, hotelierul pronunță un discurs pentru ca să se scuze că totul n-a fost așa de bun, după cum nobilul vizitator ar fi avut dreptul să o pretindă. Apoi ești acompaniat la o distanță proporțională cu importanța bacșișului și cu modul cum te-ai purtat în hotel.

Toaleta unei japoneze | Imagine din lucrarea Călătorie împrejurul Pământului, Bazil G. Assan

Viața în Japonia sfârșitului de secol XIX

Nota că pe drumuri „nu vezi cerșetori”, iar atunci când „întâlnești câte un orb care își deschide calea cu o nuia lungă de bambus, acela nu e cerșetor, ci maseur”.

Despre familia japonezilor, „autoritatea bărbatului este regula unică, el divorțează când voiește și când femeia lui a încetat să-i placă”. Dădea și cifre, astfel „în 1896, au fost 330.000 de căsătorii și 118.000 divorțuri, un divorț la trei căsătorii”. Principalele motive de divorț: „sterilitatea, gelozie prea mare, nesupunerea femeii către părinții bărbatului, limbuție prea mare.”

În ce privește „demnitățile statului”, acestea erau obținute „prin concurs, iar nu prin favoruri sau nepotisme”.

Teatru japonez | Imagine din lucrarea Călătorie împrejurul Pământului, Bazil G. Assan

„Europenilor nici nu le era permisă intrarea în teatre…”

Teatrului japonez, „reflectul aproape fidel al stării moravurilor unui popor”, i-a dedicat mai multe pagini. Îl găsea „făcut cu artă, cu gust, cu realism”:

Teatrul e o adevărată școală și piesele ce le-am văzut aveau subiecte morale și instructive. Scenele de amor nu se reprezintă niciodată, foarte des însă vin scene eroice, războinice, lupte.

La Yokohama, nota călătorul, există o stradă numită strada teatrelor, „foarte originală prin afișele, steagurile, placatele ce fiecare teatru expune spre a atrage publicul”.

La teatrul Meiji-za din Tokyo, construit prima dată în 1873, „unde sunt cei mai mari artiști”, o lojă costa 7 dolari sau 17,5 lei: „În lojă pot sta 4 sau 6 persoane, căci nu sunt scaune, ci stai în genunchi, timp de 10 ore cât durează spectacolul”. Europenilor, în schimb, li se ofereau scaune.

La intrarea în teatru, „trebuie să părăsești ghetele sau să încalți niște pantofi de pânză. Japonezii părăsesc la ușă galenții lor de lemn și intră în ciorapii de pânză de bumbac…”:

Este original a vedea la intrarea teatrului o colecțiune imensă de încălțăminte variate, însă niciuna din piele, material neuzitat în Japonia, unde nu există vite și unde articolele de piele sunt foarte rare și scumpe.

Europenilor nici nu le era permisă intrarea în teatre, dacă nu veneau acompaniați de un japonez, care să garanteze că nu vor face murdărie și nu vor scuipa pe jos, japonezii considerând pe europeni ca pe niște oameni cu obiceiuri proaste și rău deprinși. Pe acele vremuri, teatrele erau frecventate mai mult de nobili, care intrau cu ambele lor săbii și adesea provocau scandaluri. Guvernul a oprit ca «samuraii» să intre cu săbiile în teatre și, de atunci, nobilimea nu a mai frecventat așa mult teatrul, care a devenit mai «popular».

Mâncare și ceaiuri

Oamenii mergeau la teatru „pregătiți cu cele necesare pentru mâncare și pentru făcut ceaiuri toată ziua cât stăteau în teatru”, unde găseau de cumpărat și fructe sau pesmeți. Angajate de la teatru le aduceau „mangale cu cărbuni de lemn aprinși și acoperiți cu cenușe spre a avea continuu ceaiul cald”. Japonezii beau ceaiul „fără zahăr, în niște cești mici fără mâner”.

Copiii erau aduși la teatru „de la vârsta cea mai mică, ceea ce dă o animație neobișnuită între acte: căci, îndată după lăsarea cortinei, copiii încep a se juca printre loji, a se lua la luptă, a năvăli împreună cu oamenii mari pe scenă, trecând pe sub cortină, spre a asista la schimbarea decorurilor”.

Japonia, mereu „pasionantă”

Călătorul român spunea despre japonezi că sunt „progresiști”. El nota că existau acolo „peste 800 de publicații periodice” (comparativ, în acea perioadă în Regatul României apăreau în jur de 200 de publicații), iar „în anul 1898 au apărut 26.965 de volume, dintre care numai 642 cu romane”, deoarece „japonezii consideră nedemn de ei a se ocupa cu scrierea romanelor. Ei preferă operele istorice, științifice și filosofice”.

Exit mobile version