2 decembrie 2020, 17:30

Prinț, diplomat, seducător. Anton Bibescu și „lumea lui Proust”

Acoperit de femei, Antoine ducea o dublă existență: una de tânăr diplomat, alta de seducător. Foarte frumos, cu un profil sculptat parcă în piatră, cu o privire dominatoare, plină de vervă, de insolență, de lipsă de reținere, el l-a fascinat pe Proust.

„Omul ocaziilor pierdute”

„Om de farmec și de succese mondene”, nota scriitorul Florin Faifer, în eseul Între scenă și salon, publicat în 1997; „om de o inteligență sclipitoare și de o întinsă cultură”, îl prezenta Mihai Dim. Sturdza în volumul Aristocrați români pe Anton Bibescu. Ar fi putut să reușească, se pare, în tot ce și-ar fi dorit.

„Singura creație a lui Antoine Bibesco a fost personalitatea sa, și din ea nu a rămas nimic”, scria André Germain, citat de Mihai Dim. Sturdza.

„… era prea diletant ca să dea substanță creatoare remarcabilelor și numeroaselor prietenii dobândite de-a lungul unei vieți foarte interesante. A rămas omul ocaziilor pierdute”, găsea o explicație Mihai Dim. Sturdza.

Nepot de domnitor

Anton Bibescu s-a născut în Paris, la 15 iulie 1878, „pasămite, sub o stea norocoasă”, comenta Florin Faifer. Tatăl lui era prințul Alexandru Bibescu, fiu al domnitorului muntean Gheorghe Bibescu (domn în Țara Românească din ianuarie 1843 până în iunie 1848), cunoscut „prin câteva înfăptuiri frumoase”, cum menționa istoricul George Potra; una dintre acestea a fost începerea construirii Teatrului cel Mare, de pe Podul Mogoșoaiei, ulterior Calea Victoriei.

Tânărul Anton a făcut primele studii în Anglia, la un colegiu de iezuiți din Canterbury – a fost „unul dintre foarte puținii români ai generației sale care au ajuns să cunoască la perfecție limba engleză”, lămurea Mihai Dim. Sturdza.

A urmat apoi două dintre cele mai bune licee din Paris, după care a făcut studiile universitare și, în 1899, a obținut licențe în litere și drept.

Anton Bibescu, fotografie făcută la bordul unui transatlantic, în perioada în care a fost detașat ca diplomat în Statele Unite ale Americii | Sursa foto: Aristocrați români de Mihai Dim. Sturza

O dublă existență

A făcut un scurt stagiu în cadrul Ministerului Român de Externe, iar din anul 1900 a intrat în diplomație. „A avut certe calități pentru o profesiune ce îl va purta de la Paris (mai întâi, ca secretar de legație) și Londra la Sankt Petersburg și Madrid (unde va fi ministru plenipotențiar), până pe continentul american, la New York”, scria Florin Faifer.

„Acoperit de femei, Antoine ducea o dublă existență: una de tânăr diplomat, alta de seducător. Foarte frumos, cu un profil sculptat parcă în piatră, cu o privire dominatoare, plină de vervă, de insolență, de lipsă de reținere, el l-a fascinat pe Proust.
[…]
Egocentric și cu o vanitate fără margini, egoist, fermecător, un astru înzestrat cu toate darurile, dar cu femeile totodată despot oriental și seducător de bulevard”, îl caracteriza Martha Bibescu, pe vărul ei.

Prietenia care l-a salvat de la uitare

Ceea ce l-a scăpat de uitarea posterității a fost o prietenie și, scria Mihai Dim. Sturdza, „numele lui Anton Bibescu supraviețuiește la loc de frunte printre personajele care au compus «lumea lui Proust»”.

Pe Marcel Proust l-a cunoscut în salonul mamei sale, Elena.

„Pasionată de muzică, foarte ospitalieră, se înconjura de ființe de mare valoare, muzicieni, artiști, scriitori”, notase Anton Bibescu, poveste ce se regăsește în cartea Aristocrați români a lui Mihai Dim. Sturdza.

„Era normal ca un om ca Marcel Proust, interesat de fenomenul social, să fi dorit să vadă cum arată salonul mamei mele. La una dintre seratele ei, eram foarte tânăr, am văzut sosind, ușor aplecat, un ins foarte brunet, cu plete, foarte palid, cu ochii negri precum tușul japonez. Mi-a întins mâna. Există feluri și feluri de a strânge mâna. S-ar putea spune că e chiar o artă. Proust nu excela într-aceasta. El întindea o mână atârnată și moale (l-am necăjit mai târziu pe tema asta). Strângerea lui de mână nu era deloc plăcută. I-am arătat pe urmă că strângerea de mână trebuie să fie puternică. «Dacă ți-aș urma exemplul», obiectase el, «se va crede că sunt un invertit»”.

În realitate, a notat Mihai Dim. Sturdza, „nu doar că se credea, dar se știa prea bine că era adeptul unui viciu contra naturii”. Tânăr și frumos, pe deasupra și cu o educație aleasă, Anton a fost „avertizat” de prieteni în această privință. Deși au existat anumite supoziții cu privire la relația celor doi, bănuieli produse în special de „tonul scrisorilor” lui Proust, Anton întotdeauna a ales să răspundă cu sarcasm.

Marcel Proust și un fragment dintr-o scrisoare trimisă lui Anton Bibescu | Sursa foto: Aristocrați români de Mihai Dim. Sturza

 

Prietenia lui Anton (și a fratelui lui, Emanuel) cu Proust s-a păstrat de-a lungul întregii vieți a scriitorului francez.

În aprilie 1903, Proust scria ca a vizitat cu frații Bibescu catedrale din nordul Franței și a asistat la slujba de înviere de la biserica română din Paris.

Paris, Londra, moșia de la Corcova

Din 1904, Anton Bibescu a lucrat ca diplomat la Londra:

„Zece ani de acum înainte, viața lui Anton Bibescu se va împărți între Londra, Paris și Corcova, moșia din județul Mehedinți ce-i revenise în urma partajelor averii Bibescu.”

Preocuparea lui Anton pentru politică nu era pe placul prietenului său, Marcel Proust, care îi spunea:

„În loc să te ocupi să modifici arta Europei spre beneficiul țării tale, ai face mult mai bine să scrii piese de teatru”.

Teatrul lui Antoine

I-a urmat sfatul, cel puțin a încercat. Teatrul era una dintre pasiunile diplomatului Bibescu și a scris câteva piese în limba franceză. Cu toate cronicile de un entuziasm binevoitor publicate de Proust (sub pseudonim), cei mai mulți vedeau un autor „lipsit de îndemânare profesională”. Practic, piesele lui franțuzești au fost „uitate de îndată ce au fost reprezentate”, cum comenta Mihai Dim. Sturdza.

Cum a reușit totuși să obțină montarea pieselor pe scenele diferitelor teatre din mari orașe europene? În eseul Între scenă și salon, Florin Faifer scria că „șarmul diplomatului și iscusința lui în a stabili relații sunt argumentele ce vor fi contribuit la uimitoarea serie de montări de care s-au bucurat piesele lui Anton Bibescu, în teatrele din Europa”.

Una dintre piese, Laquelle…?, Care din ele?, a fost pusă în scenă și la Studioul Teatrului Național din București, în anul publicării ei la Paris, în 1930, cu Elvira Godeanu, discreta și talentata actriță, și Nicolae Bălțățeanu.

În căutarea unui editor

Anton Bibescu a fost primul care a căutat o editură pentru publicarea operei lui Proust. Pe unde mergea, în mod ironic, era refuzat – a rămas celebru refuzul editurii Gallimard. André Gide, unul dintre semnatarii raportului din partea Gallimard, motiva respingerea prin „lungimea excesivă a textului și a dificultăților legate de stilul lui Proust”. Mai târziu, Gide a recunoscut că a făcut o greșeală.

În cele din urmă, editura Grasset (fondată în 1907) publica în 1913 primul volum, Du côté de chez Swann, al romanului À la recherche du temps perdu (În căutarea timpului pierdut).

Prințul Anton Bibescu și pictorul francez Pierre Bonnard, în tren, 1901 | Fotografie de Emanuel Bibescu / Sursa și Credit foto: Musée d’Orsay

Prietenii alese

Anton, la fel și fratele lui, Emanuel, ar fi făcut orice pentru oricine, cu condiția ca acel oricine să fie un artist genial ori din înalta societate. Rudele sărace „de prin uitate târguri din Moldova” sau din Oltenia erau ca și inexistente pentru lumea lor aleasă.

Când Anton l-a cunoscut pe Jean Cocteau (1889 – 1963), dramaturg și eseist „sortit să devină una dintre figurile de avangardă” ale vieții culturale din Parisul primei jumătăți a secolului al XX-lea, acesta era tânăr, în plină afirmare.

Printre prietenii lor au fost și pictori, cei mai mulți apreciați după moarte – Paul Gauguin (1848 – 1903), pe care Emanuel l-a ajutat și financiar, Édouard Vuillard (1868 – 1940), de la care tot Emanuel a cumpărat un tablou și i-a comandat câteva panouri decorative, Pierre Bonnard (1867 – 1947), bun prieten cu Vuillard.

Căsătoria lui Anton cu Elizabeth, aprilie 1919 | Sursa: Wikipedia

Bogat, frumos, generos

Ca prim secretar al legației române, în 1913, Anton Bibescu s-a stabilit la Londra.

„Era frumos ca o medalie romană. Bogat, într-o lume care era atunci bogată, generos ca în basme, vesel, dar totodată umbrit de melancolie, șocând deseori, erudit fără ostentație și mai ales specializat în a-și chinui prietenii mustrându-i și stimulându-i”, scria Enid Bagnold în Autobiografia ei.

Relația lui Enid cu prințul român s-a terminat când Anton a început să fie atras tot mai mult de o fermecătoare tânără de 21 de ani, Elizabeth Lucy Asquith. El avea 40, iar ea era fiica din a două căsătorie a omului politic Herbert Henry Asquith, prim ministru al Marii Britanii în perioada 1908–1916.

Priscilla Bibescu împreună cu bunicii din partea mamei ei, Herbert Henry Asquith și Margot Asquith, contesă de Oxford | Sursa foto: Aristocrați români de Mihai Dim. Sturza

Elizabeth și Priscilla

La sfârșitul lunii aprilie 1919, Elizabeth și Antoine s-au căsătorit la biserica grecească din Londra, iar în anul următor, în iunie, s-a născut singurul lor copil, Priscilla Helen Alexandra Bibesco (5 iunie 1920, Londra – 13 octombrie 2004, Paris); Priscilla l-a avut ca naș de botez pe Marcel Proust.

Elizabeth Lucy, prințesa Bibescu, a murit la 48 de ani, în București. În toamna lui 1945, aflat în România, Anton coresponda cu lady Cynthia Asquith și îi scria:

„Suntem cotropiți de o civilizație inferioară, pe care orice om din țara asta o disprețuiește”. Cu toate că au fost destui care nu au disprețuit noua „civilizație” în care picase România după cel de-Al Doilea Război Mondial.

Ruda săracă: fără avere, nu e nici reputație

În același an, a obținut pașaport și a plecat cu trenul, cât a mai fost posibil, la Paris. Fiica lui părăsise deja România.

„A lăsat conacul de la Corcova, cu toată mobila și cu biblioteca, în mâinile noilor autorități locale comuniste și a încredințat câteva gemantane cu hârtii personale unor prieteni și cunoștințe”, scria Mihai Dim. Sturdza. Nu s-a mai întors niciodată în România.

Anton și Elizabeth Bibesco | Fotografie: George Grantham Bain Collection (Library of Congress) / Sursa: Wikipedia

Viața de altădată a prințului Anton Bibescu s-a dat complet peste cap – la aproape 70 de ani, a ajuns ruda săracă. Enid Bagnold, devenită între timp lady Jones, soția directorului agenției Reuters, l-a primit mereu în casa ei, chiar dacă, scria ea, „după 1947, Antoine era acum sărac, el, care detestase sărăcia […] el, omul de o imensă inteligență, devenise impenetrabil, ascuns după o fațadă de sarcasm”.

„Odată cu averea dispăruse și notorietatea”, remarca Mihai Dim. Sturdza.

La începutul lunii septembrie 1951, un cotidian francez anunța moartea prințului Antoine Bibesco, „ce a trecut aproape neobservabilă”. În amintirea lui, a apărut un singur articol, semnat de statornica lui admiratoare, Enid Bagnold, și publicat de The Times. Este înmormântat în cavoul familiei Bibescu din cimitirul parizian Père Lachaise.

Cartea Aristocrați români de Mihai Dim. Sturza se găsește atât în variantă eBook, cât și print.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.