Editia de Dimineata

Privilegiul ce aducea prestigiul boierilor. „Avea o barbă albă și lată, lungă până la burtă”

„Tot modei europene i-a căzut jertfă și barba frumoasă, neagră, a lui Cantacuzino […] Acest boier avea un cap de o rară frumusețe și mă durea sufletul când a trebuit să-și rază barba…”

În Dicționarul de arhetipuri culturale, Ivan Evseev explica simbolurile atribuite bărbii de-a lungul timpurilor:

Podoabă bărbătească având semnificația virilități, curajului, înțelepciunii, puterii regale, integrității fizice şi psihice. Barba îngrijită e semn al distincției sociale, iar o barbă neîngrijită (la popoarele semitice) e indiciul nebuniei.

În unele culturi vechi – tradiția s-a menținut până în Evul Mediu în Europa, iar în Rusia până la Petru I – tăierea forțată a bărbii era o batjocură, umilire şi descalificare gravă. Rasul obligatoriu era practicat mai ales în riturile de trecere – la cununie şi la înmormântare.

Călugării şi preoții bisericii orientale poartă barbă, iar în biserica catolică o mai poartă numai misionarii.

Petru I al Rusiei (Petru cel Mare), portret de Godfrey Kneller

Țarul care s-a războit cu bărbile

Angajat într-un proiect ambițios de modernizare a Rusiei, una dintre dorințele lui Petru cel Mare (9 iunie 1672 – 8 februarie 1725) a fost să-i dea rusului de rând o înfățișare occidentală.

Cum nu a avut prea mult succes să-l determine pe rus să renunțe la barba lui, Petru I a stabilit un impozit pe barbă.

Barba și statutul social

„Barba face parte dintr-un mod de reprezentare a unui anumit statut social”, scria Constanţa Vintilă-Ghiţulescu în studiul Boierii români şi „ifosele” lor între tradiţie şi modernitate (1780 – 1850) și amintea de tradiția ortodoxă prin care reprezentanții bisericii se disting atât prin veșmintele specifice, cât și prin bărbile lor lungi.

În acest context, „bărbile boierești pot fi legate de un mod patriarhal, tradiţional de reprezentare a puterii”. În perioada respectivă, sfârșit de secol XVIII și prima jumătate a secolului al XIX-lea, barba dădea ideea de prestigiu:

Regimul de dominaţie otomană a permis dezvoltarea unei aristocraţii locale destul de puternice şi de autonome. Ea este cea care creează şi transformă o serie de elemente în instrumente simbolice de detaşare socială în interiorul aceleiaşi categorii […]
Barba este unul din aceste aspecte. Barba ajunge să devină sinonimă cu boieria, dar mai ales cu cea de prim rang.
Şi cum după reformele lui Constantin Mavrocordat, boieria se confundă cu dregătoria, marile şi frumoasele bărbi se află mai ales printre marii dregători.

Doar aceștia, de la marele ban la marele agă, erau privilegiați, prin urmare aveau dreptul să poarte barbă și gugiuman. Un semn clar prin care se deosebeau de dregătorii mărunți.

Baș-boierul Iordache Filipescu (născut în 1782, a trăit probabil în jur de 72 de ani), cel mai de seamă boier al țării, „avea o barbă albă și lată, lungă până la burtă”, scria Dimitrie Papazoglu.

Baș-Boierul Iordache Filipescu, imprimat după o gravură de Charles Doussault, Colecția Tipărituri și Imprimate, Muzeul Municipiului București

Boierii și clasele sociale

Până la vremea Regulamentului, povestea Ion Ghica, locuitorii țării era împărțiți în mai multe clase sociale, printre care una era formată din „câteva sute de boieri mici, fără barbă, ziși starea a doua și a treia” și alta de „boieri ziși de starea întâia, boieri cu barbă, ale căror ranguri începea de la agă și spătar până la logofăt al credinței, treizeci sau patruzeci la număr”. O categoria specială era protipendada:

De la logofăt al credinței în sus „rangurile de logofeți de Țara-de-Sus și de Țara-de-Jos, de vornic de Țara-de-Sus și de Țara-de-Jos, până la ban mare inclusiv, zece sau doisprezece cel mult, formau ceea ce se numea protipendada.
[…]
În ziua când cineva îmbrăca caftan de boier mare, era trimis acasă cu alai, călare pe cal domnesc. Acolo îl aștepta berber-bașa al curței care-l rădea, însemnând cu briciu pe unde să lase să-i crească barba. În tot timpul acestei ceremonii îi bătea în curte meterhaneaua cu surle, cu tobe și tumbelechiuri.

„Iaca bilet!”

Despre o altă barbă, a unui boier din Moldova, scria Radu Rosetti în Amintirile lui:

Alt boier despre care am auzit multe în copilărie este Teodor Balş de la Flămânzi. După cum îl descriau contimporanii, era un bărbat foarte nalt şi frumos, cu înfăţoşare majestoasă, făcută şi mai impunătoare prin o barbă lungă până la brâu.
Era foarte bogat, foarte vanitos şi cam strâmt la minte, dar dezinteresat, integru şi iubindu-şi ţara până la jertfirea vieţii.

„Vanitos și nu din cale afară de înțălept”, dar dornic de a ajunge cât mai sus, chiar cu vise de domnie, „după obicei, pășea mândru, cu pas lin și legănat”, ținută ce crea în mințile celor de față imaginea omului care impunea respect.

Radu Rosetti a povestit un episod care s-ar fi petrecut pe coridorul ce ducea în „sala șădințelor” unde Obșteasca Adunare a Moldovei discuta Regulamentul Organic.

Într-o zi, Balș, boierul cel mare și maiestuos, nu e lăsat să intre la ședință pe motiv că nu avea „bilet tipărit”:

…pune mâna pe cleampa uşii acelei săli şi o între deschide ca de o palmă. Atunci Ghiţescu face un sămn sentinelelor, cari îndată încrucişază baionetele pe pieptul logofătului.
Acesta încremenind de surprindere şi de mânie, strigă lui Ghiţescu: «Dar bine, ce mascaralâc este acesta, domnule ofiţer?»
Ghiţescu răspunse că nu este nici un mascaralâc, dar numai poroncă de la hatman că oricine intră în sala de şădinţe trebuie să arăte bilet de intrare.
Atunci Balş, punând mâna sub barba lui cea lungă şi albă şi ridicând-o în sus zice:
«Iaca bilet; oare dumneata nu mă cunoşti şi nu ştii că eu sunt părintele acestei ţări?»

Constantin Cantacuzino, portret

„Mă durea sufletul când a trebuit să-și rază barba”

„Cu cât este mai mare şi mai bogată cu atât barba poartă fala boierului. Marile bărbi boiereşti, chipurile încadrate de această ‚podoabă’ ce-şi schimbă culoarea cu vârsta, nu trec neobservate de către cei din jur. E adevărat că toţi marii boieri poartă bărbi, că toţi marii boieri se îngrijesc ca acest semn al distincţiei sociale să capete strălucire. Dar printre atâtea bărbi unele sunt mai frumoase, altele mai «vizibile» şi câteva de-a dreptul măreţe”, comenta Constanţa Vintilă-Ghiţulescu.

Una dintre cele remarcabile a fost cea a lui Constantin Cantacuzino, pomenită și de pictorul Barabás Miklós în însemnările lui bucureștene:

Tot modei europene i-a căzut jertfă și barba frumoasă, neagră, a lui Cantacuzino, cu care eram în relații bune. Acest boier avea un cap de o rară frumusețe și mă durea sufletul când a trebuit să-și rază barba, care nu se potrivea deloc cu costumul său francez.

Înainte de a-și sacrifica barba, Constantin Cantacuzino a cerut să i se facă portretul în costum oriental. „Atenția autorului la detalii este evidențiată de grija cu care redă calitatea și decorațiile hainelor, a bărbii și expresiei faciale”, explica un consultant de artă Artmark.

Bărbierie în București, în jurul anului 1842. Gravură în lemn după desenul semnat de Ch. Doussault

Adoptarea ținutei noi s-a făcut, printre boierii cei mari, lent și, evident, fără tragere de inimă. Pentru că, așa cum explica istoricul Constanţa Vintilă-Ghiţulescu în studiul Boierii români şi „ifosele” lor între tradiţie şi modernitate (1780-1850), „barba, işlicul de samur, anteriul nu sunt simple mofturi ale unei elite conservatoare şi retrograde, semnificaţiile lor sociale şi politice valorează enorm într-o epocă a ierarhiilor”:

Semne exterioare ale unei apartenenţe sociale, amprente de identificare, privilegii ale unei elite, ele nu pot dispărea de azi pe mâine.

Tranziţia spre altceva este destul de dificilă pentru cei deja în funcţie, cu o experienţă socială de ani şi ani, membri ai unor mari şi vechi familii, cu obiceiuri şi sisteme de gândire bazate pe un set de valori în care diferenţele sociale sunt clar marcate.

Ei nu rămân fideli bărbii, de exemplu, ci unui mod de reprezentare care transmite un mesaj celor din jur.

Exit mobile version