5 decembrie 2020, 16:44

Probabil și acesta este unul dintre ingredientele vieții lungi și frumoase

„A avut o viață confortabilă și ușoară. Nu a fost nevoită să muncească și nici nu a simțit nevoia să facă asta, spre deosebire de toți centenarii din zilele noastre care consideră că munca este un factor esențial pentru vârsta lor.”

În anul în care în Arles, Franța, a venit pe lume Jeanne Calment, România, formată atunci din cele două principate, Moldova și Țara Românească, nu era recunoscută ca stat independent, iar Transilvania era principat în componența Imperiului Austro-Ungar.

În timpul vieții ei, s-a construit turnul Eiffel, s-a scufundat celebrul Titanic, au apărut cinematograful, radioul, televiziunea, a ajuns primul om pe Lună, a fost dezvoltat internetul. Lumea a trecut prin două războaie mondiale, România și-a câștigat independența, a avut regi, apoi dictatori. Când blocul comunist a căzut, Jeanne Calment avea 114 ani și spunea „sunt bine, nu mă plâng”.

Decanul omenirii. În 14 februarie 1991, după ce Carrie White a murit în Florida, la vârsta de 116 ani, Jeanne Calment, 116 ani, a devenit ‘la doyenne de l’humanité’. 

Este considerată persoana care a trăit cel mai mult, a cărei vârstă a fost stabilită pe baza certificatului de naștere și confirmată cu acte – deși au existat și controverse. Longevitatea ei a stârnit interesul presei, dar și al specialiștilor în diferite domenii medicale, interesați de stilul ei de viață.

Jeanne Calment | Sursa: The Guardian

Noi și speranța de viață. „În fiecare decadă din ultimii o sută de ani, durata de viață a crescut cu doi ani. Asta e extraordinar, pentru că, din anii 1900, de la o speranță de viață în jur de 44 de ani am ajuns azi la 77 de ani. Este o realizare incredibilă, deși această extindere a duratei de viață nu e toată roz. Avem de asemenea și o extindere a ceea ce numim boala cronică a îmbătrânirii.

[…]

În prezent există o limită superioară și această limită superioară este probabil în jur de 115, 120 de ani”, spunea biologul Eric Verdin într-un interviu pentru revista de știință Nautilus.

Și totuși, timpul se duce mult prea repede. „Copilăria lui Jeanne a fost ușoară, simplă, fericită”, scriau Michel Allard și Jean-Marie Robine, specialiști în gerontologie, și Victor Lèbre, medicul personal al lui Jeanne Calment, în cartea ‘Jeanne Calment: From Van Gogh’s Time to Ours’, unde se găsesc numeroasele discuții și interviuri pe care le-au purtat cu Calment, în ultimii ani ai vieții acesteia. 

În plus, autorii au inclus și date cu privire la documentarea și verificarea vârstei ei, pentru a fi stabilită cât se poate mai bine. Deocamdată, nu există o modalitate biologică de a se putea stabili cu exactitate vârsta unui om, potrivit unui gerontolog american

Acesta e și motivul pentru care, ulterior, au apărut controverse legate de vârsta reală a lui Jeanne – s-a lansat varianta că Jeanne a fost cea care a murit în 1934 și nu fiica ei, prin urmare aceasta a devenit Jeanne.  

Jeanne mărturisea că a avut dintotdeauna acea „joie de vivre”, „un dinamism, un apetit pentru viață, o sete pentru tot ceea ce o înconjura și un interes în orice”. Nimic nu o lăsa indiferentă: „Eram interesată de orice, pasionată de nimic”. 

În primii ani ai vieții, a fost „năzdrăvană și neascultătoare”. În interviurile de mai târziu, își exprima nemulțumirea că „timpul a trecut prea repede. Mereu era pe fugă, în schimb spunea că soțul ei era mult prea lent”.

La șase ani a mers la școală și la 16 ani a încheiat studiul. S-a întors în casa părinților și „a așteptat să se mărite”.  În acel timp, încurajată de părinți, a făcut tot ceea ce i-a plăcut, să picteze, să cânte la pian, să citească, să se plimbe.

La 21 de ani, s-a căsătorit cu un văr (tații lor erau veri primari), cu șapte ani mai mare. L-a chemat tot Calment, prin urmare nu și-a schimbat numele de familie. Au avut împreună o singură fiică („am născut-o acasă, în Arles, în dormitor, a mers ușor și repede”), care, la rândul ei, a avut un băiat. 

Mersul cu bicicleta, drumețiile montane, plimbările pe jos, erau printre activitățile preferate ale celor doi soți. Jeanne spunea că mai îndrăgea să meargă cu patinele cu role, să joace tenis – „și înainte, și după căsătorie, deseori mergeam și jucam tenis” –, să patineze pe Rhône, când era înghețat.

„Eram foarte feminină, cu o fire masculină”, spunea. Nu-i făcea plăcere să meargă în vizite sau să aibă o „viață socială”, în schimb iubea natura și plimbările în aer liber cu soțul ei, alături de care „am făcut o echipă perfectă”.

A fumat 96 de ani | Sursa: Prospect Magazine

Țigara. Ciocolata. Vinul. După ce s-a căsătorit, a început să fumeze. Cumpătat, cum se pare că a făcut totul, o singură țigară după masă. A fumat în jur de 96 de ani – la 117 ani, a renunțat la țigări. 

Nu a muncit însă niciodată, deoarece soțul ei a moștenit de la părinți o afacere prosperă, avea angajați, iar Jeanne spunea că „nu a mers niciodată acolo și nu a lucrat cu soțul ei”. 

După 47 de ani de la căsătorie, soțul ei a murit. Când nepotul ei avea doar opt ani, Jeanne și-a înmormântat și fiica. Ea l-a crescut și el a devenit medic. La 36 de ani a avut un accident de mașină și a murit. 

„Fiecare vârstă are bucuriile și necazurile ei”, spunea ea. 

„A avut o viață confortabilă și ușoară”, notau autorii cărții. Nu a fost nevoită să muncească și nici nu a simțit nevoia să facă asta, „spre deosebire de toți centenarii din zilele noastre care consideră că munca este un factor esențial pentru vârsta lor”.

Avea un metru și jumătate înălțime și 45 de kilograme, spre finalul vieții și-a pierdut auzul și vedere, și totuși, până în ultimul moment, a avut o eleganță și acel „nu știu ce” ce i-a fermecat pe toți cei care au cunoscut-o. 

„Jeanne Calment a avut întotdeauna un apetit bun, o poftă pentru orice – desigur, pentru viață, și pentru mâncare, printre alte lucruri. Chiar și când a fost foarte în vârstă, avea o poftă sănătoasă de mâncare, cu toate că se folosea mai greu de tăcâmuri. Nu s-a îngrășat aproape niciodată de-a lungul vieții. Sistemul ei digestiv trebuie să fi fost uimitor – obișnuia să spună: «Am stomac de struț». 

[…]

Se răsfăța cu cantități considerabile de ciocolată – mânca aproape un kilogram pe săptămână. […] Dar nu-i plăceau produsele de patiserie. 

[…]

Avea gust, știa să aleagă lucrurile de calitate când era vorba de mâncare.

[…]

Slăbiciunea ei nevinovată pentru vinul porto era binecunoscută: un pahar mic (sau două) înainte sau după masă. Întotdeauna s-a bucurat să savureze cu moderație un pic de vin.” 

Se trezea în fiecare dimineață la ora 6:45, începea ziua cu o rugăciune și exerciții, deseori cu căștile la urechi. Seara, la ora 10 fix, se culca. Până la o sută de ani, putea fi văzută pe străzile din Arles mergând cu bicicleta, la plimbare sau la cumpărături. 

Actul de naștere | Wikipedia

Singură. Și totuși, fericită. A locuit singură, în apartamentul pe care l-a avut cu soțul ei, până la vârsta de 109 ani. Atunci, a decis să se mute la La Maison du Lac, o casă din Arles destinată  îngrijirii celor vârstnici. 

Longevitatea ei a fost celebrată așa cum se cuvine an de an. O singură persoană cel puțin nu a fost însă prea încântată de viața ei atât de lungă. 

În anul în care a împlinit 90 de ani, Jeanne, care nu mai avea moștenitori, a întocmit un act cu un notar din Arles, atunci în vârstă de 47 de ani. Acesta a acceptat să-i cumpere apartamentul în schimbul unei rente viagere lunare de 2500 de franci. 

După 30 de ani, notarul a decedat, fără să apuce vreodată să fie proprietarul  apartamentului, și urmașii lui au fost nevoiți să plătească în continuare. În aproape 32 de ani, până în august 1997, au plătit pentru apartament peste 950.000 de franci – o sumă mai mult decât dublă față de valoarea reală.

Vincent et moi. În 20 februarie 1888, când Vincent van Gogh s-a mutat din Paris în sudul Franței, la Arles, avea 35 de ani și cam doi ani de trăit. Era un pictor oarecare în căutarea inspirației – iar în lunile petrecute acolo a creat cele mai faimoase picturi ale lui – câmpuri luminoase de grâu, semănători, alei cu chiparoși, cerul înstelat deasupra fluviului Ron (Rhône), livezi înflorate, portrete, Casa Galbenă în care a locuit.

Jeanne, născută în 21 februarie, împlinea 13 ani. În unele interviuri pe care le-a dat, după ce a devenit cunoscută ca „supercentenară”, povestea că l-a întâlnit pe van Gogh: „Dumnezeule, era urât!”, exclama.

Despre posibila întâlnire cu van Gogh, autorii cărții ‘Jeanne Calment: From Van Gogh’s Time to Ours’ notau că nu-i făcea plăcere să vorbească prea mult – posibil și din faptul că impresiile ei nu erau tocmai măgulitoare pentru pictorul care, după moarte, devenise atât de faimos: „Foarte urât, grosolan, nepoliticos, nebun. Îl iert. Oamenii îl numeau Excentricul”. 

 

În 1988, când cei din Arles au sărbătorit centenarul lui van Gogh (cu toate că unii dintre bunicii și străbunicii lor, care au trăit în vremea când van Gogh a locuit în oraș, n-au ezitat să-l facă să plece de acolo – van Gogh a părăsit atunci Arles, a fost internat într-un ospiciu și a murit în 29 iulie 1890), Jeanne a povestit unor jurnaliști despre întâlnirea ei cu van Gogh.

Chiar dacă nu a vorbit prea mult despre van Gogh – doar din când în când unor jurnaliști în căutarea senzaționalului –, în 1990, ea a apărut în filmul ‘Vincent et moi’, ca Jeanne Calment, și, după lansarea filmului, celebritatea lui van Gogh a adus-o și pe ea în atenția jurnaliștilor din lumea întreagă care au început să vină la Arles, să o întâlnească. 

A fost cunoscută și pentru replicile savuroase și umorul ei. Una dintre vorbele ei preferate: „Aștept moartea… și jurnaliștii”.

Vârsta cea adevărată. Ceea ce contează nu este vârsta cronologică, ci mai degrabă cea biologică, spunea Eric Verdin și oferea un exemplu clasic: două mașini, același model, din același an. Una, lăsată în paragină, ruginită, cealaltă, bine îngrijită. Diferența dintre cele două mașini, spunea Eric Verdin, nu este vârsta – au fost construite în același an –, diferența este „adevărata lor vârstă”. În biologie, aceasta e numită vârstă biologică și se referă la cât de „îmbătrânit este corpul”. Nu contează câți ani ani, ci cât de îngrijit este corpul, „cât de bine te menții”. Iar pentru a ne menține sănătatea corpului, nutriția și exercițiile sunt cele mai bune lucruri pe care le putem face, considera Eric Verdin. Și îl cita pe Jack LaLanne: „Exercițiul este regele. Nutriția este regina. Pune-le împreună și ai un regat”.

Casa lui Victor Lèbre, medicul personal al lui Jeanne Calment, într-o pictură de Vincent van Gogh | National Gallery of Arts

În dimineața zilei de 4 august 1997, la vârsta de 122 de ani și 144 de zile, viața lui Jeanne Calment a ajuns la capăt. Câteva dintre gândurile și replicile ei pline de savoare, adunate în cartea ‘Jeanne Calment: From Van Gogh’s Time to Ours’.

„Toată viața mi-am îngrijit pielea cu ulei de măsline și doar un puf de pudră la sfârșit. Nu am pus niciodată rimel; râd până plâng prea des.”

La 115 ani a suferit o operație – după ce a căzut și s-a ales cu două fracturi. Chirurgul i-a spus că, pentru o perioadă, nu va putea merge. I-a răspuns: „Voi aștepta; am tot timpul din lume.”

Când și-a aniversat 117 ani, pe tort au fost doar trei lumânări: două în formă de „unu” și una în formă de „7”. Când a văzut, a spus: „Vârsta e vârstă, iar pentru 117 ani, meriți multe lumânări”. Iar jurnaliștilor prezenți: „Va fi o petrecere și anul viitor”.

„Fiecare vârstă are bucuriile și necazurile ei.”

Iubea ciocolata și niciodată nu refuza o porție dulce. Când un vizitator i-a oferit ciocolată, a spus: „Aceasta sigur nu va deveni centenară!”

„Recunoști o doamnă după mâinile ei.”

„Vrei să mori?”, a fost întrebată. „Nu! Cine vrea să moară? Tu? Dar când moartea vine, nu îmi pasă.”

La 118 ani, spunea: „Nu fac nimic, am poftă bună de mâncare, nu îmi fac griji pentru nimic. Sunt norocoasă. Se spune că neastâmpărații sunt norocoși. Trebuie că sunt dintre cei mai mari.”

„Am așteptat 110 ani ca să fiu faimoasă. Intenționez să profit de asta cât de mult pot.”

„Am promis că voi trăi 120 de ani. Fac tot ce pot.”

 

Despre Dumnezeu: „A uitat de mine. N-are de ce să se grăbească să mă vadă. Mă știe deja foarte bine.”

Când avea peste 110 ani, cineva i-a spus «Sper să ne vedem și la anul»; Jeanne i-a replicat: «De ce nu? Nu pari că ai sta atât de prost cu sănătatea».

Despre amintirile cele frumoase: „Acestea sunt amintirile pe care nu le uit.”

„Întotdeauna păstrează un zâmbet pe față. Acestuia îi datorez viața mea lungă. Cred că voi muri râzând. Face parte din programul meu.”

Pagini cu imagini publicate în cartea ‘Jeanne Calment: From Van Gogh’s Time to Ours’

Probabil și acesta este unul dintre secretele vieții lungi și frumoase – Să poți spune sincer „Am fost fericit, dar…”

„O altă trăsătură remarcabilă la doamna Calment era faptul că nu avea nostalgia fericirii trecute, nu era atașată, într-un veșnic regret, de vârsta preferată ce s-a dus. Această atitudine contrastează puternic cu a majorității contemporanilor care jelesc după tinerețea lor și pentru zilele de altădată, defăimând și neglijând prezentul. Într-un seară, când și tu vei fi foarte bătrân, vei spune ca și ea, «Am fost fericit/ă, dar nu mai mult decât astăzi»?”

– Michel Allard, Jean-Marie Robine, Victor Lèbre, ‘Jeanne Calment: From Van Gogh’s Time to Ours’ –


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.