25 septembrie 2021, 6:26

„Purtători de noroc și fericire”, pițărăii colindau din casă în casă și, spre bucuria lor, primeau colindețe

„În noaptea de 23 spre 24 decembrie, copiii umblă cu colinda sau moș-ajunul. Ei merg din casă în casă, urează «Bună dimineața!» și, spre bucuria lor, primesc colindețe.”

„Cum ar fi Crăciun fără colinde? Ar fi păcat”, scria profesorul și folcloristul Alexiu Viciu, în lucrarea Colinde din Ardeal, datini de Crăciun și credințe poporane, publicată în 1914. Copiii învățau colinde, cele mai multe religioase, de la părinți, dar și de la dascăli și preoți din sate.

„Cu astea se nasc și trăiesc, Domnule; de aia le spun cu atâta bucurie”, consemna folcloristul C. Rădulescu-Codin, la începutul secolului al XX-lea, vorbele unui învățător din satul Corbi, județul Muscel, „o interesantă insulă etnografică”.

Tradiție, emoție, speranță

Cu memoria tradiției ce se păstrează în suflete, „dar cu emoția mereu reînnoită, așteptăm sărbătoarea Crăciunului, an de an, sperând de fiecare dată că va fi mai bun, mai darnic, mai îmbelșugat”, scria Maria Bocșe în Obiceiuri tradiționale din Transilvania și detalia:

Pentru a stimula aceste daruri, credem că trebuie să facem pregătiri materiale și spirituale, dar și împliniri rituale, cu sufletul purificat de post și de rugăciune, dar și de amintirea datinilor străbune și a neasemuitelor colinde ale neamului nostru. Colindele sunt adevărate compendii de viață și de înțelepciune, de rânduieli creștine și sociale, comportamentale. Ele cuprind istoria noastră ca neam și creștini.

‘La colindat’, icoană pe sticlă, creație a pictorului Grigore Dejeu, Cluj-Napoca, județul Cluj | Sursa: Maria Bocșe, Obiceiuri tradiționale din Transilvania

 

„Calendarul românesc are multe sărbători. […]
Pentru sărbătoarea Crăciunului, copiii străbat orașul cu o stea luminoasă
și se opresc la toate casele unde li se dă pomană. Copilăria are adevărate
plăceri în țările cu un puternic caracter religios și amintirea ei este dulce în inima omului.

– Aurélie de Soubiran Ghica, Valahia modernă, 1850 –

În seara de ajun

În seara de 23 spre 24 decembrie, cei mici, de obicei între șapte și 14 ani, formau „cete din doi, trei, patru sau zece, chiar și 20 de copii, și obișnuiau să străbată ulițele satului, să meargă din casă în casă cu colinda, moș-ajunul, bună-dimineața sau bună dimineața la Moș Ajun”, povestea Tudor Pamfile în studiul etnografic Crăciunul, apărut în 1914, în seria Sărbători la români.

Pentru spor și belșug

Cu o săptămână înainte de a porni la colindat, copiii începeau pregătirile:

„Așa încep a-și face bețe, cioplind câte un lemn: și dacă-i întrebi ce fac, îți răspund veseli: «Îmi fac măciucă pentru bună-dimineața!», scria Tudor Pamfile despre această tradiție. Aceste bețe erau lucrate de tatăl fiecărui copil.

Bățul de alun, folosit și „pentru a se apăra de câini și să se sprijine la alunecușuri”, era nelipsit din „recuzita obiceiurilor calendaristice”: „Bețele de alun se ornau și cu acestea pițărăii scormoneau, în timpul colindatului, focul de vatră și loveau grinda tavanului”.

Acest obicei se regăsea și în zona Apusenilor, cum povestea Maria Bocșe:

„Intrând în fiecare casă, ei răscoleau cu toiegele din alun jăraticul din vetrele aprinse, stârnind văpaia și scânteile, făcând urare de spor și de belșug”.

„Bețele din lemn se înfigeau de copii în morminte, lângă stâlp (cruce), în dimineața zilei de ajun. La deschiderea mormintelor în noaptea de Crăciun, sufletele morților se sprijină pe ele.” (Ion Ghinoiu) | Credit foto: Mira Kaliani

Toiagul pentru sufletul celor morți

„În practicile magice”, după cum relata Ion Ghinoiu, „bățul (nuiaua) de alun are putere fantastică: sprijinit de ușă apără casa de răuvoitori, ținut în mână orientează pașii omului spre comorile ascunse, încălecat de vrăjitoare o transportă cu viteza gândului”.

Bețele se confecționau numai din lemn de alun și se ornau „printr-o tehnică arhaică (afumare) cu romburi albe și negre, dispuse alternativ, simbolizând eterna opoziție dintre zi și noapte, lumină și întuneric, vară și iarnă, viață și moarte”.

Despre rolul acestui băț, „semn distinctiv al oricărui drumeț”, unealtă necesară celor morți în călătoriile lor pe care le fac, în anumite momente ale anului, pe pământ, a scris etnograful Ion Ghinoiu:

Nuielele de alun se tăiau de copii înainte de Ignat, se uscau până în seara zilei de ajun (23 decembrie), apoi se ornamentau prin diferite tehnici (tăiere, jupuirea cojii, afumare).

Bețele din lemn se înfigeau de copii în morminte, lângă stâlp (cruce), în dimineața zilei de ajun.

Adesea, aceste toiege le primeau și pițărăii ca pomană de la gazdele colindate.

Deoarece în noaptea de Crăciun, „cerurile se deschid” și cei de dincolo se reîntorc pe pământ unde vor rămâne câteva zile, la deschiderea mormintelor sufletele morților se sprijină pe aceste bețe numite „colindele”. Începând cu miezul nopții de Anul Nou și până la Bobotează cei morți se retrag din lumea celor vii.

Stânga: ‘Nașterea Domnului’, icoană pe sticlă, creația arhidiaconului Ilarion Mureșan, Mănăstirea Nicula, județul Cluj / Dreapta: ‘Trei crai de la răsărit’, icoană pe sticlă, creația pictorului Grigore Dejeu, Cluj-Napoca, județul Cluj | Sursa: Maria Bocșe, Obiceiuri tradiționale din Transilvania

 

„Și se întorc acasă cu traistele pline”

În timp ce copiii sunt ocupați să-și cioplească bețele, mamele lor le fac traistele purtate la colindat și în care „pun ce vor căpăta în acea seară”.

„Cu câtă dragoste fac ei ce le zic părinții, numai ca să-i lase să se ducă cu bună-dimineața.

Îndată ce s-a lăsat postul Crăciunului, ei încep a-și căuta tovarăși, formând cete de 10–20 de copii, iar în noaptea ajunului se adună toți la o casă unde șed până după miezul nopții, spunând la basme și ghicitori, și după aceea o iau din casă în casă zicând: «Bună dimineața la Moș Ajun!»

Stăpânii casei le dau nuci, prune și covrigi. Așa, până la ziuă cutreieră tot satul și se întorc acasă cu traistele pline”, scria Tudor Pamfile.

Toți colindătorii purtau traiste, pentru a aduna covrigii, “colindețe-colăcei”, merele și nucile primite, și fiecare avea în trăistuță „o bucată de pâine și puțină sare, ca invocație magică de belșug și spor în toate. Dacă ar fi uitat să pună aceste «ofrande» în traistă, era semn de nenorocire“, explica Maria Bocșe.

„În sara Ajunului, o mare mișcare domnește printre copii. Cum înmurgește, copiii, doi câte doi însoțiți, vin veseli la ferestre și cântă fiecare câte un cântec.” (C. Rădulescu-Codin) | Credit foto: Mira Kaliani

„Vin veseli la ferestre…”

În ajunul Crăciunului, de dimineață, „copiii intră după colindețe. Ei intră în casă, zicând: «Bună dimineața la Ajun! Azi e ziua lui Ajun; mâine Moș Crăciun!» După ce primesc colindețele, la ieșire, zic: «Noi ieșim de aici și Dumnezeu intră aici!», scria C. Rădulescu-Codin.

Și completa:

În sara Ajunului, o mare mișcare domnește printre copii. Cum înmurgește, copiii, doi câte doi însoțiți, vin veseli la ferestre și cântă fiecare câte un cântec. […] Fiecare cântec are melodia lui aparte. […] Variația aceasta și amestecul de melodii, în același timp, auzite la casele din apropiere, fac un farmec admirabil.

„În această perioadă, în care «cerurile se deschid» și distanța între om și divinitate
se micșorează, darurile ca și cântecele colindătorilor se adresează forțelor divine.
Colindătorii, care îl aduc chiar pe Dumnezeu în casele oamenilor, nu sunt decât mediatorii
ce primesc darul ce ajunge, prin ei, la divinitate.
[…]
Darurile-ofrandă oferite colindătorilor, menite să medieze raporturile cu divinitatea,
sunt o reflectare a dorinței perpetue a omului de a comunica cu forțele supreme
(de aici credința, încă actuală, că cel ce nu răsplătește corespunzător colindătorii poate atrage mânia divină).”

– Ofelia Văduva, Pași spre sacru, 2011 –

Colindători de altădată, 1929 | Fotografie de Nicolae Ionescu

Și satele răsunau de colindele pițărăilor

Despre datina mersului cu colindul în ajun de Crăciun specifică așezărilor din Țara Moților au scris și Teofil Frâncu și George Candrea în Românii din Munții Apuseni (Moții), o prețioasă lucrare etnografică publicată în 1888:

Începutul sărbătorilor Crăciunului se face prin colindători și ziua colindării în cele mai multe părți cade tocmai în ziua lui Moș Ajun. Prin urmare, ajunul Crăciunului se poate număra chiar între sărbători.
[…]
La moți, în ajunul Crăciunului până în zori, copiii de la 12–14 ani în grupulețe de câte cinci, șase, zece, 20-40 încep, între strigări, a colinda pe la case și intrând salută (n. în rotacismul specific zonei): «Bur ajurul lui Crăciun!», iar ieșind: «Noi ieșim, Dumnezeu intră!». Acești colindători se numesc pițărei (pițărăi), care colindă până seara, când încep feciorii, între care se mai amestecă și însurățeii.

Copiii erau primiți în curte sau în tinda casei, nu în odaia cea mai frumoasă în care fiecare gazdă aranja masa încărcată cu daruri. Cei mici erau întâmpinați de gazde „fără ceremonial, în haine obișnuite, cu vorbe obișnuite”, după cum menționa într-un studiu sociologul și antropologul Traian Herseni.

Pițărăii, preciza Tudor Pamfile, puteau umbla „slobozi prin casele oamenilor, căci după credința poporului ei sunt purtători de noroc și fericire”.

„Crăciunul de la 1871? Vârsta de atunci îl aștepta cu nerăbdare.
De pe la ceasurile zece din seară, începea să răsune Bucureștiul de strigătele
ascuțite ale colindătorilor, în noaptea ajunului. Pe vremea aceea, colindătorii
erau copiii din mahalale, copiii oamenilor săraci care ieșeau ca să aducă acasă,
acolo unde erau vetrele mai reci și inimile mai pustii, tot ce puteau aduna, mere, nuci și covrigi.
Centrul comercial era mai rece și mai puțin primitor de astfel de manifestațiuni tradiționale;
însă cu cât te depărtai către margine, răsuna tot mai des cântatul cristalin al copiilor:
«Bună dimineața la Moș Ajun! Ne dați? Ne dați?»

Fără să cred în magia datinilor am ascultat și aud și astăzi cu plăcere acest cântat
prevestitor de ceva nedeslușit, dar care întotdeauna înduioșează. Și când îl mai aud astăzi
înspre revărsat de zori, îmi reamintesc melancolic de anii cei fără de grijă,
anii tuturor speranțelor, ani care n-au să se mai întoarcă.”

– Constantin Bacalbașa, Bucureștii de altădată (1871–1884), 1927 –


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.