20 septembrie 2020, 1:18

Radu Beligan. Gânduri „între acte”

„Majoritatea zdrobitoare a oamenilor nu au parte de marile recompense – Premiul Nobel, Premiul Oscar, medalia Olimpică de aur etc. –, dar micile plăceri ale vieţii sunt la îndemâna tuturor. O bătaie prietenească pe umăr, un sărut pe obraz, prinderea unui crap de două kilograme, o lună plină, un loc liber ca să-ţi parchezi maşina, un foc care arde în vatră, o masă bună, un apus de soare magnific… Nu vă încăpăţânaţi să cuceriţi marile premii. Mulţumiţi-vă cu bucuriile mărunte. Ele există pentru fiecare dintre noi. Din plin.”

Însemnările adunate în cartea ‘Între acte’, „simple și modeste luări de act”, sunt explicate de autor: „observații care răspund nevoii de proprie cunoaștere, de dialog cu mine însumi și de aducere aminte”.  Unele au mai fost publicate, cele mai multe au apărut prima dată în acest volum. 

„Am înregistrat în agenda întâmplării şi gânduri din sectoare felurite ale vieţii, fără să mă sustrag de sub dominaţia actualităţii, cu un condei adesea zorit şi sumar, şi care n-are altă scuză decât aceea de a fi pasionat de prezent”, menționează autorul în prefața cărții. 

Cartea e plină cu viață – sunt povestite întâlniri memorabile și descriși oameni la fel de neuitat, așa cum i-a întâlnit. O carte ce poate (sau ar trebui) să stârnească într-un fel curiozitatea. Dar nu pentru că oferă destăinuiri dintre cele care sunt și ar trebui să rămână strict personale. 

Iată câteva fragmente ce pot convinge că bucuriile mărunte pot fi găsite într-adevăr în multe lucruri – inclusiv în lectură. 

 

Expoziţia Universală, 1900, Paris | Wikipedia

 

Influența științei în felul nostru de a gândi.

„La finele secolului al XX-lea, în intimitatea multor multor inteligenţe se insinuase o concepţie idilică asupra ştiinţei. Expoziţia Universală, deschisă în 1900 la Paris, celebra binefacerile practice rezultând din cuceririle tehnicii, şi cei ce priveau înainte prin perspectiva ei aveau în primul rând imaginea unei umanităţi transfigurate de o fericire facilă. 

Exponatele acreditau doar faptul că universul avea să devină în curând mult mai frumos şi viaţa omului mult mai uşoară, iar această idee se logodea perfect cu gândirea unei societăţi ale cărei valori pierduseră vertiginos din altitudine, ale cărei posibilităţi de imaginaţie se sclerozaseră şi care vedea lumea prin ochelarii comodităţii intelectuale şi materiale. 

Fără îndoială, ştiinţa poartă cu sine şi confortul. Dar realitatea e că electricitatea nu înseamnă numai lumina la domiciliu, telefonul – posibilitatea de a conversa cu alte continente –, avionul, un mijloc de a călători mai iute. Toate aceste achiziţii ale minţii au răsturnat însuşi felul nostru de a gândi, iar mai târziu noi descoperiri au revoluţionat şi revoluţionează încă mai profund viziunea universului, provocând mutaţii decisive în modul de a-l percepe. 

E un adevăr pe care-l repetăm adesea, însă fără a reflecta totdeauna îndeajuns asupra lui.

…  a ignora cauzele şi efectele progresului ştiinţific în istorie şi în viaţa socială, pe scurt, a conserva intacte, în roman sau în teatru, formele de reprezentare a existenţei după ce conţinutul ei s-a schimbat mi se pare o atitudine anacronică. Iar în artă, ca şi în ştiinţă, anacronismul sfârşeşte prin a fi pedepsit.”

Aplauze și valoare.

„… am ingenuitatea să privesc cu o maximă reticenţă aceste tot mai frecvente opţiuni colective. Nu cumva persistenţa în elogiile adresate unui scriitor sau artist de-a lungul câtorva ani într-o gazetă şi întunericul care coboară subit asupra altora în paginile aceleiaşi ascultă de alte motive decât valoarea lor reală şi preferinţele? Nu cumva campaniile pentru promovarea unor personalităţi şi negarea altora sunt determinate de un impuls şi de o patimă extraestetică? 

…instinctele despotice ale unora dintre oamenii de artă şi literatură care dirijează cursul acţiunilor la bursa valorilor, prin însuşi faptul că răspund de un teatru, de o revistă, de o editură, au devenit peste măsură de aprige, iar cei ce refuză să se înregimenteze într-o «tabără» sau alta riscă să fie victimele unor răzbunări.

Alături de mine se află, desigur, atâţia alţii pentru care arta e un mod de a fi, nu de a avea.”

 

Liviu Rebreanu | Sursa: Muzeul Național al Literaturii Române

 

Despre întâlnirea cu Liviu Rebreanu.

„L-am văzut pentru întâia oară pe Liviu Rebreanu în 1942, în biroul lui de la Teatrul Naţional. Neobosit căutător de talente proaspete, maestrul auzise de un tânăr actor care se remarcase pe scenele particulare şi îl invitase să-l cunoască. Intrând în cabinetul său, picioarele mi s-au tăiat de emoţie. Un bărbat înalt, viguros, cu părul argintiu şi o meşă rebelă pe frunte, cu un profil de efigie romană, s-a ridicat imediat de pe scaun cu o surprinzătore agilitate, mi-a întins mâna şi apoi s-a aşezat cu nonşalanţă pe marginea biroului. 

Întrevederea a fost scurtă. Multe personalităţi literar-artistice aşteptau în anticameră. Eram fascinat de ochii lui de un albastru glacial, care m-au învăluit însă cu bunăvoinţă. 

Intrarea mea în Teatrul Naţional avea să se producă mai târziu. Oricum, în acele momente, nicio Casandră n-ar fi putut prezice că peste douăzeci şi şapte de ani destinul avea să mă aşeze pe scaunul acela.

Liviu Rebreanu a socotit teatrul, în primul rând, o formă de comunicare privilegiată cu publicul, un mijloc de a se insera în actual, în imediat, şi un post de observaţie a societăţii. […] a căutat în teatru un contact cu viaţa, deloc ispitit de iluziile care îi însufleţesc pe mulţi dintre cei ce aleargă după un vis pe scândurile lui.”

 

În filmul din 1943, ‘O noaptea furtunoasă’ | Sursa: TVR

 

Revederea filmului O noaptea furtunoasă, din 1943, în regia lui Jean Georgescu.

„Revăzut ieri, la o distanţă de mulţi ani, filmul O noapte furtunoasă, într-un cinema de cartier. Sala era plină de reacţii la fel de spontane ca în ziua premierei. Ce stranie senzaţie să-ţi vezi tinereţea conservată într-o cutie de celuloid! 

Cum se explică succesul inalterabil al acestei pelicule, după mai mult de trei decenii de la turnarea ei, în condiţii paupere, de «pionierat»?

Cardiograma artistică.

„Ştiam de mult că în SUA unii oameni de teatru folosesc aparate care înregistrează reacţiile publicului, alcătuind un fel de cardiogramă artistică. Pentru o cât mai rentabilă cheltuială de bani şi de talent sunt consemnate momentele în care atenţia scade şi interesul osteneşte, aşa încât, odată înlăturate acestea, spectacolul să funcţioneze fără accident şi fără deficit emoţional. Este – nu-i aşa? – o excelentă iniţiativă, care tălmăceşte ştiinţific ceea ce noi deducem cu atâta imprecizie din scârţâitul scaunelor, din foiala spectatorilor şi din accesele lor de tuse.”

Salvador Dali | Sursa: Britannica

 

Teatru și viață.

„…reflectez la problema-cheie în teatru ca şi în viaţă, a relaţiei dintre actor şi rol, cu tot străvechiul ei cortegiu de aspecte: până unde e un interpret sincer, până unde se identifică el cu personajul, în ce măsură joacă şi în ce măsură trăieşte cu adevărat drama celuilalt. Şi ajung încă o dată la străvechea opinie că pe scenă, ca şi în existenţa de fiecare zi, nu putem simula decât ceea ce (în parte) suntem.”

 

O întâlnire la New York.

„În 1964, l-am cunoscut la New York pe Salvador Dali. Un prieten comun m-a prezentat «divinului», care mi-a arătat, spontan, o violentă simpatie. Socotea că noi, românii, avem o misiune sacră, de gardieni ai latinităţii, aici, la răscrucea imperiilor moarte. Mi-a dăruit un foarte frumos album, cu o dedicaţie care cuprindea întreaga pagină de gardă şi în a cărei grafică exaltată se afla pecetea lui indelebilă. «Păstrează-l bine. După moartea mea, îl vei vinde la licitaţie!»”

Radu Beligan | Sursa: The Guardian

 

Despre a îmbătrâni.

„A îmbătrâni este contrariul a ceea ce se crede în mod curent. 

În tinereţe, la vremea când nu ţi-ai definit încă opţiunile, eşti împovărat de greutatea tradiţiei şi a adevărurilor cu care ai fost îndoctrinat. Tânăr fiind, crezi în ideile răspândite, în cele care aleargă pe toate drumurile. Eşti gata să aderi la tot şi la toate. Cari în spinarea ta greutatea familiei, a tradiţiei, a grupului din care faci parte, a societăţii. 

În ceea ce mă priveşte, am trăit înaintarea în vârstă ca pe o detaşare de toate aceste poveri. 

A îmbătrâni înseamnă a arunca peste bord toate ideile preconcepute, înseamnă a deveni mai uşor, mai liber. 

Într-un anumit sens, eşti mai bătrân când eşti tânăr şi mai tânăr când eşti bătrân. Viaţa se scurge ca o permanentă şi progresivă delestare de prejudecăţi şi de constrângeri. 

Avea dreptate Picasso când spunea că îţi trebuie mult timp ca să devii tânăr! 

Şi mai e ceva. 

Singurul lucru care ne îngăduie să privim fără dezgust lumea în care trăim este frumuseţea cu care anumiţi oameni o re-creează, din timp în timp, pornind de la haos: tablourile pe care le pictează, muzica pe care o compun, cărţile pe care le scriu şi viaţa pe care o trăiesc. 

Dintre toate operele, cea mai frumoasă este o viaţă bine trăită. Aş zice chiar că este opera de artă prin excelenţă.”

Sursa foto cover: Radio România Cultural

 


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.