A fost de cinci ori campioană a României, de 10 ori desemnată cea mai bună baschetbalistă şi de 7 ori coşghetera campionatului intern, a participat la trei campionate europene de juniori, 5 campionate europene de seniori şi a fost selecţionată de două ori în echipa Europei.
A condus echipa României la victoria istorică împotriva SUA şi a pus umărul la performanţa istorică de a duce campioana României în sferturile de finală ale Cupei Campionilor Europeni. Astăzi, Magda Jerebie împlinește 60 de ani.
La baschet, din întâmplare
Povestea Magdei începe la 13 ianuarie 1963 în satul Sîncrăieni, Harghita. Primii 12 ani din viaţă nu păreau să preconizeze în nici un fel ce va urma. “Am ajuns la baschet din pură întâmplare. Când am început clasa I ne-am mutat cu părinţii la Braşov. În 1975, la începutul clasei a V-a, părinţii au observat că am făcut o adevărată pasiune pentru dulciuri şi eram cam dolofană.
Antrenoarea Octavia Simon m-a iniţiat în primii paşi, însă am fost aproape să abandonez, părinţii mei fiind revoltaţi că notele mele de la şcoală au început să scadă dramatic. Eh, nu se pot compara părintii de atunci cu cei de acum!
Până la urmă, au revenit asupra deciziei şi am ajuns sub comanda profesorului Gică Roşu. Lui îi datorez totul, el m-a urcat pe primele trepte ale performanţei. Sportul era privit foarte bine în acea perioadă. Nu existau tentaţiile de acum. Sportul a reprezentat o şansă să ajungi cineva”, spune marea campioană.
Propulsarea rapidă a Magdei Pall-Jerebie în echipa de senioare a Voinţei Braşov la vârsta de doar 14 ani şi 10 luni i-a adus primele două titluri de cea mai bună junioare a României.
“Ce am avut în plus faţă de restul jucătoarelor? Ambiţia. Şi probabil stilul meu de a juca direct spre coş. N-am crescut în belşug, n-am fost răsfăţată şi am învăţat că pentru fiecare lucru trebuie să munceşti. Părinţii niciodată nu m-au lăudat. După ani am aflat că se mândreau cu mine în cercul de prieteni. Asta m-a ţinut cu picioarele pe pământ. E o mare diferenţă între sportivii de azi şi cei de atunci.
Acum se promovează tinerii prematur şi îi expunem la unele riscuri. Copiii nu mai sunt atât de rezistenţi. Alimentaţia este principala cauză. Accidentările de acum sunt mult mai grave. Şi eu am fost suprasolicitată. Ce antrenor de fitness sau antrenamente la sala de forţă? Vara eram la ţară şi făceam munci agricole.
Ce preparator fizic? Mă trimitea mama după lapte la o casă din deal şi mă cronometram alergând: 3 minute la urcare, două minute la coborâre. Aşa mă antrenam eu. Antrenorul de baschet ne era şi mamă, şi tată, şi antrenor, psiholog şi preparator fizic şi pedagog, era tot”, îşi aminteşte Magda.
Magda, în mare formă
Unica victorie a României împotriva fetelor din Statele Unite a venit la Universiada din 1983 cu Magda Jerebie în mare formă.
“A fost o victorie unică, care nu va mai fi repetată mulţi ani de acum încolo. Ne-am dovedit valoarea la Universiada din 1981, când România a luat medalia de bronz. Partidul ne-a aprobat deplasarea în Canada în 1983. Doar noi şi echipa de polo am reprezentat ţara. În semifinale am bătut SUA, nu la un punct sau două, ci chiar la 15.
În finală ne-am trezit că putem scrie istorie şi am clacat, pierzând medalia de aur. Să ştiţi că la acea vreme nu trăiai din baschet. Îl practicai fiindcă îţi plăcea. Aveai loc de muncă şi erai remunerat conform încadrării. Singurul avantaj era scoaterea din producţie. Salariul meu de atunci era de 1.100 de lei. Cu banii ăştia trăiam bine atunci, acum ar fi aproape imposibil”.
Magda Jerebie a fost printre primele baschetbaliste care au ajuns să activeze într-un campionat din străinătate. Israelul părea o destinaţie mai degrabă exotică la acea vreme. Şi totuşi, ”Regina de sub panou” a ales din nou România şi s-a întors.
“Multă lume m-a întrebat de ce am rămas în România, mai ales că văzusem lumea şi puteam să pun în balanţă lucrurile. Sincer, nu am fost tentată să plec. Oriunde te-ai duce trebuie să munceşti. Că ai putea să fii mai recunoscut şi mai apreciat în altă parte este poate adevărat. În ’84 mi s-a propus să plec în Ungaria, fiind unguroaică, cu o căsătorie aranjată, cum se făcea la acea vreme.
N-am plecat, fiindcă unguroaică fiind, mă simt mult mai româncă decât mulţi români. N-aş dori să pară cuvinte mari sau să sune fals, dar îmi iubesc ţara aşa cum este ea. A existat un singur moment când am regretat că nu am plecat. Soţul meu era atât de bolnav, încât viaţa lui depindea de un singur medicament. M-am trezit neputincioasă şi m-am umilit folosindu-mă de numele meu. Este o experienţă neplăcută şi nu o doresc nimănui”.
De aproape două decenii, Magda Jerebie se dedică zilnic antrenamentelor cu juniorii de la Brașov. Tocmai de aceea, este în masură să realizeze o radiografie a baschetului românesc de la această oră.
“Tot sportul românesc suferă, nu doar baschetul. Societatea este principala vinovată. Nu ne mai preocupă sportul, în special baschetul. Economia merge prost. Nu sunt bani. Nu investim. Nu facem sport. Acest cerc vicios îşi pune amprenta asupra sportului. O afacere care nu merge luna asta, poate fi redresată luna viitoare. În sport, timpul pierdut nu poate fi recuperat şi posibilitatea de redresare este minimă”.