4 august 2020, 16:29

Regina Maria, cu duioșie despre „frumusețile țării mele” și sufletul acestui popor „simplu, cu inima caldă”

Odată eram pentru acest popor o străină; acuma sunt una dintre ei, și, pentru că vin de atât de departe, am fost mai mult în stare să-i văd cu însușirile lor bune și cu neajunsurile lor. Țara lor e o țară rodnică, o țară de întinse șesuri, de grâu învălurat, de codri adânci, de stâncoși munți, de râuri care în primăvară vuiesc de ape spumegate și care vara nu sunt decât leneșe șuvițe de apă pierdute între pietre. O țară unde țăranii muncesc sub un soare care arde, o țară neatinsă de murdăria fabricilor, o țară de extreme, unde iernile sunt de gheață și verile ard ca în cuptor.

În 29 ianuarie 1892 (stil vechi, după calendarul iulian, 10 ianuarie 1893, după cel gregorian, stil nou), când abia împlinise 17 ani, principesa Maria Alexandra Victoria – principesa Maria de Edinburgh şi Saxa Coburg-Gotha –, născută în Eastwell Park, în comitatul Kent din Anglia, s-a căsătorit cu principele moștenitor al coroanei României, Ferdinand, cu zece ani mai în vârstă. Nunta a avut loc la Sigmarigen, în Germania, unde era reședința familiei Hohenzollern-Sigmaringen.

Principesa Maria de Edinburgh şi prințul Ferdinand, prima fotografie după căsătorie | Sursă imagine: The Story of My Life, Marie, Queen of Roumania, New York, 1934

Fiică a lui Alfred al Marii Britanii şi Irlandei, principe de Saxa-Coburg-Gotha, duce de Edinburgh (6 august 1844–30 iulie 1900), şi a ducesei de Edinburgh Maria Alexandrovna a Rusiei (17 octombrie 1853–24 octombrie 1920), principesa Maria a fost, din partea tatălui, una dintre nepoatele reginei Victoria a Marii Britanii și, din partea mamei, a țarului Alexandru al II-lea al Rusiei. În momentul în care s-a căsătorit cu principele Ferdinand, principesa Maria de Saxa-Coburg și Gotha a pierdut locul din linia de succesiune a coroanei britanice.

După luna de miere (ce a durat două săptămâni), Ferdinand și Maria au părăsit Germania pentru a veni în România. A fost prima întâlnire a tinerei principese cu noua ei țară.

„Douăzeci și trei de ani am cheltuit până acum în această țară, fiecare zi aducând bucuria ei sau necazul ei, lumina ei sau umbra ei; cu fiecare an interesul meu pentru ea s-a făcut mai vast și înțelegerea mea s-a adâncit; am ajuns să știu unde era nevoie de mine ca să ajut”, scria după mulți ani cea care a devenit a doua regină a României.

Prima fotografie făcută în România, 1893 | Sursă imagine: The Story of My Life, Marie, Queen of Roumania, New York, 1934

Când războiul era tot mai aproape de hotarele României și, „știind în ce parte ne vom hotărî”, regina Maria a adunat într-o carte descrieri, gânduri, impresii despre țara ei, „o serie de schițe ușoare”, cum le-a numit, pentru a fi trimise în patria ei natală, Anglia. Dorința reginei a fost ca, atunci când România se va declara aliat al Angliei în conflictul mondial, englezii să cunoască măcar o parte despre „țara aceasta mică, nouă, dar o țară care mi-e dragă”.

Pe lângă obligațiile oficiale și alte pasiuni, regina Maria a lăsat multe și însemnate scrieri despre viața ei. A povestit despre țara pe care a învățat să o iubească și oamenii ei, „cu însușirile lor bune și cu neajunsurile lor”.

A știut că România a rămas o țară necunoscută „marilor împărății” din Europa și, cu intuiție, talent, sinceritate, a luat condeiul și „cu degetele albe care știau să ție frâul cailor sălbatici, a scris ca un lucru firesc, fără stângăcii și fără pretenție”, cum povestea Nicolae Iorga, istoricul care a fost un apropiat al familiei regale și care, de altfel, a încurajat-o pe regina Maria să scrie așa cum simte. Tot Nicolae Iorga a făcut și prima traducere în limba română a primei cărți cu titlul original, în engleză My Country/Țara mea.

Regina Maria, la Sinaia | Sursă imagine: The Story of My Life, Marie, Queen of Roumania, New York, 1934

A dorit să vadă și alții, în mod special cei din Anglia ei natală, „frumusețile țării mele”, și să-i facă să simtă la fel ca ea sufletul acestui popor, „de o melancolie stranie”. Cartea începe cu această mărturisire:

„Regina unei țări mici!
Aceia cari sunt deprinși a vedea cârmuitori ai unor țări mai mari înțeleg prea puțin ce înseamnă aceasta. Înseamnă muncă și griji și nădejde, și multă trudă pentru slabă ispravă. Dar larg e câmpul, și, dacă inima are voie bună, mare e opera.
Când eram tânără, gândeam că totul e muncă, muncă pieptiș în sus; dar anii cari trecură au adus altă cunoștință, o cunoștință binecuvântată, și acuma știu.
Țara aceasta e mică, e nouă, dar e o țară care mi-e dragă. Îmi trebuie ca și altora să le fie dragă; de aceea, ascultați câteva cuvinte despre ea. Îngăduiți-mă să zugrăvesc câteva icoane, să fac câteva schițe așa cum le-am văzut întâi cu ochii, apoi cu inima.”

Maria, regină a României între 1914–1927, fotografie din 1908 | Sursă imagine: History of Royal Woman

Regina Maria nota, în prima parte, din experiența întâlnirii cu noua ei țară și cum, încetul cu încetul, i-a descoperit farmecul:

„La început era o țară străină. Drumurile ei prea prăfoase, prea fără de capăt șesurile ei. A trebuit să mă învăț a-i vedea frumusețile și a-i simți nevoile cu inima mea.
Puțin câte puțin străina a ajuns a fi una dintre ei, și acuma i-ar plăcea ca pământul nașterii sale să vadă celălalt pământ cu ochii Reginei lui.
Da, puțin câte puțin am învățat să înțeleg acest popor și încetul pe încetul, el a învățat să mă înțeleagă pe mine.”

„Pace mă înfășura; calul meu nu făcea nicio mișcare: și el era sub farmecul de amurg.” | My Country

Una dintre plăcerile reginei a fost să călărească și, deseori, pornea singură atrasă de „zări întinse, aer liber și cărări necălcate”, ajungea, „în vremea apusului, când boltă și pământ erau să fie scăldate în roșu înflăcărat”, prin sate neștiute și alte locuri magice.

Prinsă în vraja amurgurilor, descria cu emoții acele trăiri:
„O, apusurile românești, ce minunate sunt!
Odată călăream încet spre casă.

Ziua fusese arzătoare, aerul era greu de praf. În nesfârșite valuri de aur ars câmpiile de grâu se întindeau înaintea mea. Nicio aburire de vânt nu mișca maturitatea lor; păreau că așteaptă ceasul secerișului, mândre că sunt bogăția țării.
Cât cuprindeam cu ochiul, câmpii de grâu și alte câmpii de grâu, pierzându-se-n zări într-o linie palidă. O ceață albastră plutea asupra lumii, și cu ea o mireasmă de rouă și de sămânță ce coace se ridica ușor din pământ.
La capătul drumului era o fântână, cu cumpăna-i lungă țintind ca un deget uriaș spre cer. Lângă ea o veche cruce de piatră hâită într-o parte ca de oboseală, o cruce înălțată odată cu fântâna întru amintirea cutăruia care murise…
Pace mă înfășura; calul meu nu făcea nicio mișcare: și el era sub farmecul de amurg.”

„The time of big hats”, a notat sub această fotografie| Sursă imagine: The Story of My Life, Marie, Queen of Roumania, New York, 1934

Regina a știut că nu despre politică va trebui să scrie pentru a stârni curiozitatea „mai marilor Europei” despre România, ci mai degrabă povestind „de sufletul ei, de atmosfera ei, de țăranii și ostașii ei, de lucruri care m-au făcut să iubesc țara aceasta, care au făcut ca inima mea să bată odată cu inima ei”.

A fost populară cât timp a fost principesă, a fost iubită de popor după ce a devenit regină. Și-a întors întotdeauna privirea spre cei mai umili și a intrat deseori în căsuțele lor simple, a stat de vorbă cu ei, le-a ascultat poveștile și necazurile, le-a ținut pruncii în brațe. Deși vorbea „limba lor cu stângăcie”, întotdeauna a simțit că este primită cu bucurie și încredere. Tocmai de aceea, niciun țăran cu care a stat de vorbă nu s-a temut să-i vorbească despre visul lui, marele vis:

„Totdeauna de necazurile lor au să povestească cei sărmani, dar o făceau cu o demnitate deosebită, vorbind de moarte și de sărăcie cu o resemnare stoică, numărând mormintele copiilor lor așa cum altcineva ar număra pomii sădiți în jurul casei.
Săraci sunt, neștiutori sunt țăranii aceștia. Părăsiți sunt și plini de eresuri, dar este o mare nobleță în rasa lor. Sunt cumpătați la mâncare și mulțumiți cu puțin, puține sunt nevoile lor, dorințele lor sunt mărginite; dar un vis mare îl hrănește cu dragoste fiecare dintre ei în inima sa: el dorește să fie stăpân pe pământ, să aibă în seama lui ogorul pe care-l lucrează; dorește să-l poată numi al său. Aceasta mi-a spus fiecare dintre ei; era cântecul veșnic al tuturor cuvintelor lor.”

Regele Ferdinand și Regina Maria, 1922, Arhiva foto: Muzeul Național Cotroceni / Regina Maria

În orice anotimp din an, călărea și se oprea în așezări mici, îndepărtate, sătuce pitorești ce îi făceau ziua frumoasă. Pe țăranul român, l-a descris așa cum l-a cunoscut:

„Țăranul român nu e niciodată grăbit. Timpul n-are niciun rost în socoteala lui de viață. Deprins cu zări nemărginite, el nu așteaptă să ajungă într-o zi la capătul drumului.
[…]
România nu e o țară de culori tari. E o ciudată unitate în zările-i largi, în drumurile-i prăfoase, în țăranii ei îmbrăcați în alb, în carele ei aspre de lemn. Până și boii și caii par a se fi contopit în cenușiu sau în culoare murgă, așa încât să se facă una cu acel soi de visătoare negură ce zace asupra tuturor lucrurilor.
Numai apusurile prefac toate aceste nuanțe de umbră într-o neașteptată minune de culoare, revărsând asupra pământului și cerurilor valuri de aur minunat. Am văzut clăi de fân schimbându-se în piramide aprinse, râuri în panglici de foc și fețe serbede, obosite, aprinzându-se ca de o miraculoasă strălucire.”

În pădurea din Sinaia cu cei doi fii, Carol al II-lea și Nicolae / The Story of My Life, Marie, Queen of Roumania, New York, 1934 | Biserică din lemn, Ilustrație făcută de principesa Elisabeta, din cartea The Country That I Love, 1925

A amintit și de „curioasele datini”, „eresuri ciudate” ale țăranilor români. Cutreierând sate împrăștiate pe întinsele câmpii, regina era deseori întâmpinată de tinere cu „cofe pline ochi pe cap” – pentru ei, a aflat, apa era semn de noroc, belșug, bunăstare. Învățase că e bine dacă îți iese în cale un car plin de grâu sau de fân, dar „un car deșert e semn sigur de nenoroc”.

Gesturile de respect și de simpatie ale oamenilor simpli care îi sărutau mâinile sau „își făceau cruce înaintea mea ca și cum aș fi fost o icoană într-o biserică”, i-au fost la început greu de înțeles și de primit „fără a se înroși”. Cu timpul, le-a înțeles și s-a simțit fericită în mijlocul acestui „popor simplu, cu inima caldă”.

Imagini din cartea My Country

Bisericuțele cele vechi de țară, bisericuțele țărănești din lemn, aflate pe vârfuri abrupte de dealuri ori ascunse prin văi înconjurate de păduri, au atras-o mai mult decât bisericile împunătoare, pline de comori.

Regina Maria scria:

O parte din țară e mai ales bogată în aceste gingașe mici clădiri; e o parte care îmi e foarte dragă. Nicio cale ferată nu profanează văile ei liniștite; nicio îmbunătățire modernă nu a distrus simplul ei farmec. Aici mâna civilizației nu a stricat nicio frumusețe originală; niciun pictor binevoitor nu a atins veștejitele fresce de pe vechii pereți.
[…]
Mi-ar plăcea mai mult să vorbesc despre aceste bisericuțe. Pentru mine acest subiect e plin de nesfârșit farmec…

În peregrinările făcute pentru a descoperi țara și oamenii ei, a întâlnit „cei mai singuratici locuitori ai României, mai singuratici și decât călugării în chiliile lor”, cum a numit ciobanii:

„Adesea rătăcind călare pe culmi am dat de acești paznici tăcuți, sprijiniți pe bâtele lor, așa de liniștiți de ar fi putut să fie chipuri cioplite în piatră.”

Imagini din cartea My Country

Pagini întregi a scris despre „un neam rătăcitor, cunoscut în orice țară, un neam înconjurat de taină, a cărui obârșie nu a fost niciodată stabilită limpede, un neam care și în zilele noastre e nomad, mișcându-se necontenit, mișcându-se din loc în loc” și întâlnirile cu „acei străini, oriunde s-ar duce”.

Despre unul dintre vechile obiceiuri românești, șezătoarea, scria cu aceeași duioșie:

O priveliște frumoasă e și aceia a șezătorilor țărănești; stau în șuri largi ori curți, pentru a desface grăuntele porumbului din știulete. Sunt prilejuri de mare bucurie, când tinerii se adună, când râs și muncă se amestecă voios; când se povestesc lungi povești și se cântă cântece de dragoste. Babele stau la un loc, torcând sau țesând, cu capetele tremurătoare asupra sfaturilor tăcute, cu ochiul asupra flăcăilor și fetelor, care, îmbrăcați cu ce au mai bun, cu o floare ochioasă după ureche, se privesc pe supt ascuns, și glumesc, și se sărută, și sunt fericiți”.

Poveștii din prima parte din cartea Țara mea, i s-a adăugat, în timpul exilului la Iași, partea a doua și astfel a devenit mai cunoscută cu titlul Țara pe care o iubesc. Memorii din exil, una dintre cele mai citite cărți din perioada respectivă:

„Fiind scrise în zile de necaz, ele au mers drept la inimile acelora pentru care fuseseră scrise, ajutând să întărească acea simțire de încredere între mine și poporul meu pe care nădăjduiesc că nimic nu o va putea nimici”.

Partea a doua a cărții a fost scrisă când România era deja în război, suferise înfrângeri, familia regală se refugiase în Iași. În acele vremuri deznădăjduite, regina Maria a scris ca să țină vie speranța poporului ei și pentru ca toți soldații de pe front să știe că ea, Regina, a rămas cu sufletul și gândul alături de ei.

Regina Maria a României, Aprilie 1915 | Fotografie de Rita Martin / Beagles’ Postcards / Wendy & Gordon Hawksley

Între gândurile și mărturisile ei, se regăsesc și aceste rânduri emoționante, o declarație de dragoste pentru țara care i-a fost dragă, cu adevărat dragă:

„Nimic nu este în țara aceasta românească să nu iubesc eu. Mai adânc și decât copiii născuți pe brazda ei m-am împărtășit eu sufletește cu șesurile ei întinse, cu nesfârșitele-i drumuri, cu apusurile de soare, cu pajiștele-i umede de roua zorilor, cu pădurile-i adânci și câmpii de grâu copt luminând ca aurul. Mi-a fost drag și de spinul uriaș care în vreun loc sterp și pietros întinde spre ceruri frumusețea fără folos a țepoaselor lui brațe. În cursul rătăcirilor mele am ajuns la locuri așa de singure încât păreau a fi la capătul lumii, și am stat acolo de am privit gloria ultimă a soarelui până se coborî spre odihnă, și mi-a plăcut singurătatea din jurul meu. Mi-a plăcut de bolta aprinsă a cerurilor, de strania melancolie a nopții ce cade, de mirosul rouăi ce se ridica din ierburi, de vălul prafului ce atârna asupra lumii. Mi-au fost dragi toate, adânc și cu adevărat dragi!”

Foto Cover: Regina Maria, o fotografie făcută cu unul dintre caii ei / My Country


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.