22 octombrie 2021, 10:42

Regina și marea: „Mi-a fost dragă marea mai mult decât pot spune”

„Plec din nou la Constanța. Din păcate, călătoria pe Dunăre nu va avea loc de data aceasta. Dar de Constanța nu mă pot lipsi. Este singurul fel în care pot suporta întregul an.”

Regina Elisabeta a României, cunoscută în lumea literaturii cu pseudonimul Carmen Sylva, a iubit întotdeauna marea, „cu o iubire romantică”, cum a povestit mai târziu în memoriile ei cea care i-a urmat la tronul României, regina Maria.

Despre Aunty (Mătușica), o romantică eternă, regina Maria a lăsat zeci de pagini splendide:

Mi se ivește în minte o altă înfățișare a lui Aunty. Pana mea cu greu se desparte de ea, căci era o ființă cu atât de multe laturi și în multe privințe atât de măreață, cu toate că avea uneori mici ciudățenii de care nu se putea să nu zâmbești dacă erai înzestrat cu simțul umorului.

Regina Elisabeta, fotografie de Franz Mandy, Bucureşti, 1899, Arhiva Princiară de Wied | Sursa: Carmen Sylva – regina poeta – Literatura in serviciul coroanei, Silvia Zimmermann

„Suflet fierbinte, fire nestăpânită, un dar nespus de a fermeca”

Poetă, Carmen Sylva privea lumea „prin prisma închipuirii ei romantice”, motiv pentru care, deseori, a fost victima fățărniciei unora și altora pe care îi credea de încredere:

Avea sufletul fierbinte, plin de avânturi și o fire nestăpânită, și era fără îndoială cam nechibzuită; văzând toate lucrurile «en beau», nu prevedea niciodată răul, și de aceea în tot cursul vieții ei, zbuciumate și tragice, a căzut adeseori prada celor ce înșelau larga-i încredere, pentru propriul lor folos.

[…]

Carmen Sylva era, fără îndoială, o ființă de neuitat. Părul îi încărunțise de tânără și acum era aproape alb; ochii ei, de un albastru adânc, aveau o privire pătrunzătoare. Râdea adesea, căci avea dinți de-o minunată frumusețe, dar râsul ei alcătuia un contrast izbitor cu privirea dramatică a ochilor.

Fără să fi fost vreodată socotită o frumusețe, avea într-însa un dar nespus de a fermeca și era cu neputință să nu te simți vrăjit de ea, cel puțin la început. Pentru cei tineri era ca o legendă întrupată pe pământ.

Avea o voce nemaipomenit de melodioasă, când își punea în minte să încânte, rareori se întâmpla să dea greș. Nu insufla iubire aprinsă, ci admirație, iar umbra tragică ce plutea asupră-i făcea pe toți să simtă dorința de a-i ușura povara, chiar când nu prea înțelegeau care să fi fost acea povară.

Firea omului cuprinde într-însa soarta lui. Carmen Sylva avea o fire ce o împingea spre jertfire de sine și dramă. Vedea tragicul în orice și schimba în dramă și în tragedie până și cele mai simple întâmplări ale vieții zilnice.

[…]

Știa să fie o minunată tovarășă și avea un dar neîntrecut de a se bucura de toate. Niciodată nu se simțea «blazată», și fără de aceasta era o fire atât de bogată, atât de interesantă, o adevărată comoară de cunoștințe, de la ea se putea învăța atâtea, afară bineînțeles de lucrurile practice!

Maria, principesă moștenitoare a tronului României, fotografie din 1913 | Sursa: Povestea vieții mele, Maria, regina României

„Să locuiesc în căsuța de lângă far a fost o mare plăcere”

Cu o asemenea fire visătoare, ar fi fost imposibil ca regina Elisabeta să nu iubească mare. Într-o scrisoare din Sinaia, din 19 iulie 1911, regina Elisabeta mărturisea:

Mie mi-a fost dragă marea mai mult decât pot spune. Să locuiesc în căsuța de lângă far a fost o mare plăcere, iar salutul vapoarelor care vin și pleacă o bucurie în fiecare oră!

Din București, scria cu bucurie în ziua de 15 mai 1905:

Plec pentru câteva zile la Constanța și asta îmi va face bine, căci marea mă reface minunat, mai bine decât munții, pe care îi suport mai greu.

„De Constanța nu mă pot lipsi”

În cartea ei de amintiri, Regina Maria scria despre Carmen Sylva că, „deși cânta mereu pădurea, munții, marea și râurile, ieșea foarte rar din casă, socotind că ar fi o pierdere de vreme”. Marea, însă, a fost una dintre bucuriile ei.

În 1913, tot într-o scrisoare din București, amintea din nou despre nevoia ei de a revedea marea:

Plec din nou la Constanța. Din păcate, călătoria pe Dunăre nu va avea loc de data aceasta. Dar de Constanța nu mă pot lipsi. Este singurul fel în care pot suporta întregul an.

Eu cred că și Regele va veni și își va găsi o bucurie. Forfota din port este atrăgătoare și pentru el și îi alungă plictiseala pe care i-o inspiră de obicei marea. Ce păcat că nu o îndrăgește și el la fel ca mine!

„Punctul cel mai înalt al înfrigurării era atins când de departe apărea profilat în zare splendidul pod de la Cernavodă, deslușindu-se din ce în ce mai mare…” (Maria, regina României, Povestea vieții mele) | Podul Regele Carol I, Credit foto: Mira Kaliani

„Aunty atunci cânta adevărate imnuri de glorie”

Regina Maria povestea despre o călătorie făcută cu iahtul Ștefan cel Mare pe Dunăre, împreună cu regele Carol, regina Elisabeta, cu soțul ei, Ferdinand și copiii lor cei mari. Un moment special a fost cel când vasul a trecut pe sub superbul pod de la Cernavodă:

Punctul cel mai înalt al înfrigurării era atins când de departe apărea profilat în zare splendidul pod de la Cernavodă, deslușindu-se din ce în ce mai mare, cu cât se apropia iahtul care luneca în fine sub vastele lui arcade.

Aunty atunci cânta adevărate imnuri de glorie, căci acest falnic pod fusese una dintre marile înfăptuiri ale regelui Carol, visul către care pășise încet în timpul primilor ani plini de greutăți. Prin acest pod peste Dunăre, legase Dobrogea și Marea Neagră cu pământul țării noastre și cu Europa occidentală și în acest chip atrăsese mult comerț și mulți drumeți spre România și singurul ei port la mare, Constanța.

Aunty socotea ca o îndatorire morală necontenita fluturare a batistei spre supușii ei adunați pe malul fluviului ca să ne vadă trecând; și adesea de teamă că batista nu se vedea prea bine, întrebuința un șervet pe care îl flutura de colo-colo ca pe un steag alb. Fiind foarte mioapă se întâmpla uneori spre marea veselie a copiilor să-și îndrepte semnalele prietenești spre pașnicele vaci și oi ce pășteau pe malurile apei.

Căsuța de pe dig, locul unde regina „își întocmea viața după gustul ei”

Despre Aunty, regina Maria a povestit cu duioșie și mărturisea cu sinceritate că amintirea ei „mi-e mai dragă decât mi-a fost vreodată dragă când trăia, căci unele persoane, cu toate că întrebuințau numai vorbe mieroase, o îndemnau prea des să se poarte față de mine fără dragoste. Dar azi nu se mai poate ridica nimeni ca să arunce o umbră între noi și precum omul își amintește mai degrabă de lumina soarelui decât de ploaie, îmi amintesc mai ades de însușirile ei bune mai mult decât de micile ei slăbiciuni”.

Pentru regina Elisabeta, ingineri ai portului Constanța au construit o căsuță „pe un dig care se întinde în mare la intrarea portului Constanța”.

Cu terasa îngrădită cu fier, căsuța avea odăile asemeni cabinelor de pe vapoare. Acolo, mergea și locuia vară de vară regina Elisabeta, însoțită doar de doamna de onoare favorită, de un aghiotant și de o bătrână și devotată cameristă, și „își întocmea viața după gustul ei și se bucura de o libertate care rar îi era hărăzită”.

„O văd în picioare acolo în lunga ei rochie albă, cu părul ei cărunt lăsat slobod în mânia vântului. Carmen Sylva iubise totdeauna marea cu o iubire romantică, și a fost una dintre puținele ființe cărora le era cu adevărat drag vântul.” (Maria, regina României) | Foto: Regina Elisabeta în portul Constanţa la malul Mării Negre, România, în 1912. Fotograf necunoscut. În: Lucreţia Carandino-Platamona, Carmen Sylva, prima regină a României, Bucureşti, 1936 / via Carmen Sylva – regina poeta. Literatura in serviciul Coroanei, Silvia Zimmermann

„Carmen Sylva iubise totdeauna marea cu o iubire romantică”

Regina Elisabeta și regele Carol aveau „învoiala” să nu se despartă niciodată, nici pentru câteva zile.

„Dar pe la sfârșitul vieții lor, Aunty nu mai putea îndura, vara, cu toată dragostea ei de jertfă, căldura din București, înainte de plecarea din fiecare an la Sinaia; așadar i se îngăduia să stea singură câteva săptămâni la Constanța, unchiul neputând suferind marea pe care ea o adora”, scria regina Maria și rememora:

Carmen Sylva, regina poetă: O văd în picioare acolo în lunga ei rochie albă, cu părul ei cărunt lăsat slobod în mânia vântului.

Carmen Sylva iubise totdeauna marea cu o iubire romantică, și era una dintre puținele ființe cărora le era cu adevărat drag vântul. Îi umplea de exaltare inima furtunoasă și înviora izvoarele închipuirii ei poetice.

„Constanța o iubea pe bătrâna regină Elisabeta”

La Constanța, în căsuța de pe dig, regina, căreia nu i-a plăcut niciodată să doarmă mult, se trezea „la ceasurile în care nu se deștepta încă nimeni” pentru a privi vapoarele ce soseau sau plecau, fie ziua, fie noaptea.

Din memoriile reginei Maria:

Albă ca o nălucă, luneca de colo-colo pe cerdacul casei cercuite de valuri, arătare scumpă celor ce o priveau de pe treptele de jos.

Și aici flutura mereu șervetul, dar se servea și de un megafon din care trimitea răspunsuri vapoarelor ce se depărtau, binecuvântându-le calea cu belșugul de cuvinte ce-i veneau atât de ușor pe buze.

Constanța o iubea pe bătrâna regină Elisabeta, cea mai prietenoasă și cea mai originală dintre suverane. Aduna în jurul ei mulți dintre locuitorii ei, fără să-i pese de rangul lor social și, întinsă în șezlongul de pânză, intra cu ei în nesfărșite convorbiri, revărsând un potop nesecat de cuvinte și lăsându-se răpită de vraja propriului glas.

Am petrecut zece zile cu Aunty în ciudata ei căsuță pe care am moștenit-o mai târziu. Noaptea îmi lăsam ușa larg deschisă în speranța că mă voi deștepta când se va scula ea, să văd și eu cum pornesc vapoarele. Uneori, somnul meu sănătos mă făcea să întârzii peste ceasul sculării ei, dar câteodată venea să mă deștepte și atunci, în picioare lângă ea, fluturam și eu un șervet, pe când, prin megafon striga bune urări vapoarelor ce se depărtau.

Vântul se juca nebunatic în părul ei alb și în faldurile rochiei ei, pe când deasupra capetelor noastre se roteau pescăruși de mare tot atât de albi. Strigătele lor, ce te înfiorau, păreau ecoul unor glasuri disperate care răspundeau urărilor de bună plecare trimise de regină.

Mai târziu, când fu a mea ciudata căsuță de pe dig, mi se părea adesea că o văd pe Aunty în picioare, lângă mine, pradă inspirației, o arătare înaltă în jurul căreia fâlfâiau veștmintele albe, cu megafonul la gură și strigând binecuvântări vapoarelor ce lunecau fără zgomot afară din port, umbre uriașe străpunse de puncte de lumină.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.