CITIRE

REPORTAJ La mănăstiri oltenești cu cel mai vechi d...

REPORTAJ La mănăstiri oltenești cu cel mai vechi dintre călătorii romantici

În vara anului 1842, Grigore Alexandrescu, pe atunci în vârstă de 32 de ani, și prietenul lui Ion Ghica, mai tânăr cu șase ani, “tovarășul călător și statornic părtaș al întâmplărilor bune sau rele”, au făcut o călătorie în Oltenia, zona Vâlcea, unde au vizitat și câteva mănăstiri.

Întorși în București, după o lună și jumătate de “preumblare”, Alexandrescu a povestit în Memorial de călătorie cum acasă îl aștepta o scrisoare de la un amic din Iași în care acesta își arăta părerea de rău că n-a putut să-i însoțească pe cei doi și “sfârșea zicând că se mângâie cu ideea că literatura noastră se va îmbogăți cu vreo producție vrednică de…”

“Înțelesul scrisorii este că tu trebuie să descrii tot ce ai văzut pe la locurile pe unde ai umblat”, i-a deslușit prietenul Ghica înțelesul.

“Ideea de a face o carte sau o broșură mă umplu de fiori, necunoscute oamenilor fericiți care n-au căzut niciodată în ispită de a se numi autori, ca să ia un rang pe polițele librarilor”, scria Gr. Alexandrescu, nedumerit de tot ceea ce, înțelese, voia toată lumea cunoscută de la el.

După o plimbare pe ulițele Bucureștiului ce celebra ceva și era tot o veselie și după întâlniri cu amici care-l întrebau “ce a scris” din călătorie, s-a resemnat și a priceput că era “negreșit osândit” să descrie voiajul.

“Apoi se întâmplase să fiu și cam supărat în seara aceea, și-mi era teamă să nu mă vază astfel jandarmii poliției, care păzeau pe ulițe, și să socotească cu greșeală că sunt om îndărătnic, care nu se bucură de fericirea publică; jandarmii au pentru mine niște fiori deosebite {…} vederea unui om al poliției îmi face impresia unei omizi ce ar cădea pe mine, adică dezgust și cutremur.”

Așa se face că Grigore Alexandrescu s-a întors din voiaj, a revenit din peregrinările de pe ulițele Bucureștiului și s-a apucat să scrie și să povestească despre mănăstirile oltenești pe care le-a vizitat în iulie și august 1842. Astfel, a răspuns cererilor prietenești, ne-a lăsat câteva însemnări despre cum erau atunci acele locuri, dar și despre tradiții, istorii, oameni întâlniți. Și a devenit, fără să știe ori să aibă un asemenea gând, cel mai vechi dintre călătorii romantici, cum l-a numit Tudor Vianu.

Pentru fiecare loc, găsiți la final câteva notițe și, eventual, scurte impresii despre mănăstiri, așa cum le găsește călătorul din epoca noastră, după mai bine de un veac și jumătate de la călătoria făcută de Grigore Alexandrescu și Ion Ghica.

Mănăstirea Cozia

Mănăstirea Cozia

–  LA COZIA –

Prima oprire a celor doi a fost la Cozia, mănăstire despre care, spunea el, “ca operă de arhitectură, nu diferă întru nimic de cele mai multe”, în schimb, “numele fondatorului deșteaptă niște suvenire mărețe”.

Însoțiți de un călugăr tinerel, de la Cozia au trecut cu o luntre Oltul ca să meargă la un schit al mănăstirii. Pe culmea unei stânci, se vedeau rămășițele unei zidiri numite Turnul lui Traian.

“Ca să vorbim ceva cu călugărul ce ne însoțea, îl întrebarăm ce mână puternică a făcut acel drum? «Traian», ne răspunse el; până aici foarte bine, dar noi adăugarăm: «Și în ce timp?» –  «În timpul când se bătea cu Mircea.» – «Dar Mircea a trăit cu o mie de ani în urmă.» – «Aceasta nu face nimic, Dumnezeu a putut să învieze pe Traian.» Aci părintele ne lăsă fără cuvânt, căci, deși se vedea ușurel în istorie, dar era bine întemeiat în credință, și în contra minunilor noi nu ne puteam pune. Adevărat, ar fi frumos lucru să învieze câțiva domnitori care au fost apărătorii națiunii, dar ia închipuiți-vă pe Țepeș și alți asemenea lui ieșind din pământ ca să ne măcelărească…”

Când ziua începuse să se ascundă după munții de la apus, “apropierea serii da obiectelor culori fantastice și deștepta nenumăratele voci ale singurătății”, nota el.

Cozia, în zilele noastre. Zi de vară, o zi obișnuită din săptămână. La Cozia, e lume multă, din autocare se revarsă turiști în programul cărora e trecută și ctitoria lui Mircea cel Bătrân. E la șosea mănăstirea, se ajunge ușor. În curte, e viermuiala turistică, fără timp mult de zăbovit – câteva poze ca amintire, dovadă că s-a trecut și pe acolo, în caz că memoria joacă feste. Murmure de rugi și cântece de slavă răzbesc cumva dincolo de pereții bisericii și, poate, vor ajunge acolo unde ar trebui și s-ar dori cei care le rostesc, la ceruri.

Câteva date despre mănăstirea Cozia: Se află în localitatea Călimănești, județul Vâlcea, cu acces direct de pe șoseaua ce leagă Râmnicu Vâlcea de Sibiu. Este ctitoria lui Mircea cel Bătrân (1355 – 1418), unde se află și mormântul domnitorului. Tot aici, a fost înmormântată și mama lui Mihai Viteazul, monaha Teofana, călugărită după moartea fiului ei.

În curtea mănăstirii este o fântână construită în timpul lui Neagoe Basarab (1458 – 1521). În muzeul mănăstirii sunt manuscrise, icoane vechi, obiecte de cult, dar și sculpturi în piatră și lemn. Este mănăstire de călugări.

Poezia Umbra lui Mircea a fost scrisă de Grigore Alexandrescu în cerdacul lui Mircea (foișorul de care amintea poetul în povestirea lui despre Cozia), un corp de chilii de unde se vede Oltul.

„Hotărâți de a pleca a doua zi de la Cozia, ne mai suirăm o dată în foișorul ce dă asupra Oltului: de acolo preumblarăm căutătura noastră pe deșertele-i țărmuri, și îndeplinind lipsa talentului cu entuziasmul pentru gloria națională, plătirăm un tribut de laude meritate valorosului Mircea, prin poezia intitulată: Umbra lui Mircea sau O seară la Cozia.”

Mănăstirea Dintr-un lemn

Mănăstirea Dintr-un lemn

 

–  STEJARUL FĂCUT BISERICĂ –

De la Cozia, cei doi și-au văzut mai departe de drum și s-au îndreptat spre mănăstirea Dintr-un lemn.

“Depărtându-ne de oraș și lăsând Oltul în stânga noastră, perspectiva luă altă față: acum n-aveam a mai vedea nici munți înalți, nici ape mărețe. Râuri multe, dar mici, care curg în deosebite direcții, care aci se împreun, aci se despart și se întâlnesc iară, ca să intre deodată în râul cel mare, dealuri în proporția apelor, dar împodobite de crânguri frumoase, în sfârșit, toate mici, dar toate cochete și elegante. Iată ce întâlnești de la Cozia până la Mănăstirea Dintr-un lemn, așezată asemenea în marginea unui deal.”

Tot de aici putem afla și povestea mănăstirii. Înainte de a fi zidită, pe acel loc un cioban își avea stâna. Într-o noapte, în vis i-a apărut Maica Domnului și i-a poruncit să taie stejarul de lângă stână. Cum ciobanul nu și-a dat osteneala să se supună poruncii dintr-un vis, și-a văzut de treburile lui. Nopțile următoare același vis l-a urmărit însă, nu mai auzea doar o poruncă, erau chiar și amenințări cu tot soiul de pedepse ce l-au făcut rapid să fie ascultător.

A doua zi, a luat securea și, nici nu a apucat să lovească de câteva ori stejarul, că acesta s-a prăbușit și a căzut. În mijlocul lui, era o icoană pe care omul a luat-o și a dus-o la biserica din sat. Noaptea, un alt vis i-a poruncit să facă o biserică acolo unde a fost copacul. A doua zi, a găsit din nou în copac icoana pe care, înainte cu o zi, o dusese la biserica din sat. Atunci, ciobanul și-a chemat câțiva prieteni și împreună au ridicat o bisericuță din lemn.

Mai jos de bisericuță, e un nepot al celui tăiat, a aflat Gr. Alexandrescu de la maicile de la mănăstire. Și nepotul-stejar avea povestea lui:

„Acesta asemenea face minuni întocmai ca răposatul unchiul său; între altele, este una de care starița și celelalte maici ne-au încredințat: ele spun dar că, în timpul ocupației turcești, pe la 1822, unul dintre ei, având trebuință de lemne, a voit să-și facă provizie din copacul cel sfânt. În zadar i s-a zis că aceasta este o nelegiuire grozavă, turcul care nu-și aducea aminte să i se fi citit în Coran asemenea lucrări, s-apucă de tăiat; dar la cea dintâi lovitură toporul îi sări din mâini și el căzu mort. Căpetenia musulmanilor, ca să răzbune nenorocirea mortului, îndatoră pe maici de-l plătiră cu trei sute lei, căci, deși era bine încredințat că nu l-au tăiat ele, dar zicea că astfel o cere dreptatea, fiindcă copacul este al mănăstirii. Cel puțin de această minune nu ne puturăm îndoi, căci toate maicile țineau minte că au plătit bani.”

Mănăstirea Dintr-un lemn văzută de Alexandrescu avea un „aer de veselie” și era ținută în starea cea mai bună de cele 90 de maici. Totuși, a avertizat el, nu îndeamnă pe nimeni să le viziteze, „de voiește a-și mântui sufletul. Multe din ele sînt june, multe încă copile, care nu știu nici cum, nici pentru ce se află acolo.”

Câteva date despre mănăstirea Dintr-un lemn: Se află în comuna Frâncești, județul Vâlcea, la aproximativ 25 de kilometri de Râmnicu Vâlcea. A rămas mănăstire de călugărițe. Se oferă cazare la mănăstire, cu rezervare înainte.

 

Mănăstirea Bistrița, pictură de Apcar Baltazar

Mănăstirea Bistrița, pictură de Apcar Baltazar

–  TRISTEȚEA DE LA BISTRIȚA –

„Tot e trist și dărăpănat înăuntru, tot e vechi și neîngrijit pe dinafară”, scria despre mănăstirea Bistrița.

„Îngrijitorul de acum, având un respect deosebit pentru antichități, n-a găsit cu cale să se atingă cu vreo înnoire nelegiuită de sfintele chilii, dar pe de altă parte, urmând înțelepciunii omenești, a zidit pentru sine afară din mânăstire o pereche case îndestul de lumești, dar minunate pentru odihnă. Ceilalți călugări, supuși la ploaie și la frig, locuiesc în chilii neînvelite, și suferă tot ce trebuie să sufere cineva ca să se învrednicească a ajunge mucenic. Nu sunt deloc la îndoială că în lumea cealaltă vor fi fericiți, căci într-aceasta sunt îndestul de rău.”

Câteva date despre mănăstirea Bistrița: Ctitorită de boierii Craiovești, Barbu și frații lui, între anii 1492 – 1494, este azi mănăstirea de maici. Potrivit unor surse, aici a funcționat prima tiparniță din Țara Românească, cea a ieromonahului Macarie, și o legătorie de cărți bisericești.

După unii cercetători, aici a tipărit în 1508 călugărul Macarie Liturghierul slavon, prima carte tipărită pe pământ românesc, deși nu este menționat locul de apariție (alți cercetători spun că ar fi vorba de mănăstirea Dealu, în apropiere de Târgoviște).

După mai bine de un veac, călugărul și cărturarul Mihail Moxa a tipărit Cronica universală și Pravila de la Govora.

La mănăstirea Bistrița din Vâlcea (există o mănăstire Bistrița și în județul Neamț!) se află moaștele sfântului Grigore Decapolitul, aduse de banul Barbu Craiovescu, prin anul 1498. Legenda spune că acesta le-a cumpărat cu aur de la un turc care a cerut suma de aur egală cu greutatea moaștelor. Banul Barbu s-a învoit și turcul a pus moaștele pe un taler. Atârnau greu moaștele, însă atunci când banul Craiovescu a pus galbenii în celălalt taler, dintr-o dată s-au făcut ușoare. «Vezi, vezi, cum creștin la creștin trage?», zice legenda că a exclamat atunci turcul.

Sfântul Grigore Decapolitul este sărbătorit în calendarul ortodox la 20 noiembrie.

Mănăstirea Arnota, Sursă foto: arnota.arhiepiscopiaramnicului.ro

Mănăstirea Arnota, Sursă foto: arnota.arhiepiscopiaramnicului.ro 

–  ARNOTA, MICUȚA CTITORIE –

Arnota, ctitorie a lui Matei Basarab și unde este și mormântul de „marmură albă” al domnitorului muntean, era atunci când a fost văzută de Grigore Alexandrescu și de Ion Ghica o „mică biserică” unde trăiau doar trei călugări. Din 1999, este mănăstirea de maici.

“Am zăbovit mai multe ceasuri înlăuntrul bisericii, șezând pe piatra mormântului și vorbind de virtuțile unui prinț cu inima nobilă care, știind a birui, a preferat totdeauna bunurile păcii, care, destoinic a dobândi numele de concherant, a ales pe acela de legiuitor și civilizator al nației sale. Generos către vrăjmașii săi și drept către toți, poate să zică cineva că el n-a făcut altă greșeală decât aceea de a trăi prea mult. Bătrânețile lui l-au făcut să cază sub influența unor miniștri necinstiți și nevrednici, care i-au întunecat gloria și i-au amărât cele din urmă zile ale vieții.”

Locurile și poveștile auzite de Gr. Alexandrescu i-au oferit o ocazie perfectă să scrie fără înflorituri și ocolișuri despre felul în care erau “conduse” unele mănăstiri.

“După un adevăr trivial, înaintea lui Dumnezeu suntem toți deopotrivă, și în locașul lui nu este mic sau mare; dar unii din următorii apostolilor, uitând adevărul acesta și cercetând cu scumpătate distincțiile societății, te primesc bine dacă vei fi boier, și încă boier mare; mai puțin bine dacă vei fi neguțătoriu, iar de vei fi țăran te poftesc afară. {…} Cei dintâi călugări cărora li s-au încredințat direcția mănăstirilor s-au arătat vrednici de sarcina lor și au împlinit în cuget curat dorința fundatorilor; dar alții mai târziu, molipsindu-se de patimile și vanitățile care muncesc societatea, au vrut să adune comori și să înoate în aur.”

Câteva date despre mănăstirea Arnota: Pictura și sculptura de la Arnota fac din această biserică un reprezentativ monument istoric și de artă religioasă. Se află în satul Bistrița, comuna Costești, în județul Vâlcea. Aici este, cum ne-a spus și Grigore Alexandrescu, mormântul lui Matei Basarab.

Mănăstirea Polovragi, Sursa foto: orthodoxwiki.org

Mănăstirea Polovragi, Sursa foto: orthodoxwiki.org

–  POLOVRAGI, MĂNĂSTIRE ȘI PEȘTERĂ –

Chiar dacă, scria Gr. Alexandrescu, această mănăstire nu este una dintre cele mai “însemnate ale Micii Valahii, poziția ei și frumoasa peșteră de stalactiți ce se află acolo o fac vrednică de băgare de seamă”. A descris succint mănăstirea ce se afla pe malul drept al Oltețului, pe o întinsă câmpie, între două stânci, înconjurată de ziduri și cu vreo cinci – șase chilii. Nu locuiau acolo călugări, doar un preot.

Cei doi călători au urcat și la peșteră, de care Alexandrescu s-a arătat impresionat.

“Ieșind din curtea bisericii pe o portiță spre miazănoapte, apucarăm pe malul Oltețului pe sub stânca din dreapta: acum trebui, după o expresie țărănească, să ne luăm inima în dinți, căci poteca era râpoasă și așternută cu pietriș, care, la cea mai mică mișcare, se pornea în prăpastie. Aci un pas greșit sfârșește o viață. Ne țineam dar cu multă greutate de colțurile pietrelor și chemam în ajutor pe sfinții călătorilor. În sfârșit sosirăm la intrarea peșterii; acolo aprinserăm făcliile și intrarăm. La cele dintâi pasuri noi ne oprirăm; ni se păru că ne aflăm într-una din acele cetăți încântate ce le-a inventat imaginația zâmbitoare a poeților arabi; ne văzurăm ocoliți de o mulțime de figuri de pietre, care, la lumina făcliilor, luau o formă de figuri omenești. {…} toate îți cuprind cu putere simțirile, și omul cel mai fără iluzii se crede transportat într-o altă lume.”

Nu au plecat până când nu au lăsat și un suvenir acolo, a notat poetul… “ne scriserăm numele pe o coloană care lucea de mii de steluțe, ca acelea ce licăresc dimineața pe un mal de zăpadă. Dar picătura muntelui, adăugând piatră peste piatră, va șterge cu încetul acele nume; sau, de vor mai rămânea câteva litere până când un alt călător va trece pe acolo, ele vor fi pentru dânsul ca acele simboluri nedeslușite, înscrise pe monumentele unui norod necunoscut ce nu mai trăiește.”

Câteva date despre mănăstirea Polovragi: Este în localitatea Polovragi, județul Gorj. Merită văzută pictura deosebită și valoroasă, realizată de meșteri de la Școala de la Hurezi. În 1968, a fost transformată în mănăstire de maici.

Mănăstirea Tismana: Credit foto: Mira Kaliani

Mănăstirea Tismana: Credit foto: Mira Kaliani

–  TISMANA, CEA MAI VECHE ȘI MAI MĂREAȚĂ –

“Iată cea mai veche și mai măreață din toate mănăstirile de peste Olt”, scria Grigore Alexandrescu despre mănăstirea Tismana.

“Ca să zidească Tismana, Radu al II-lea avu trebuință să reteze o parte din munte. Așezată la o înălțime ca de 100 picioare, apărată în față de o măreață stâncă ce se pleacă deasupră-i, ocolită de zidiri vechi, care se întind pe marginea prăpastiei, și încoronată de turnuri, această zidire, privită din vale, seamănă unul din acele palaturi din veacul de mijloc, una din acele cetăți feudale, din care baronii și cavalerii înfruntau puterea absolută, absoluți ei înșiși în proprietățile lor”, amintea poetul.

Nici stânca unde a fost chilia “nemuritoare” a sfântului Nicodim un a fost uitată. “Călugării și locuitorii de primprejur vorbesc multe despre minunile acestui sfânt; și negreșit trebuie să fi făcut, de vreme ce putea să locuiască așa de sus, pe un perete de piatră, fără să aibă aripi”, nota el.

În biserica de la Tismana se află mormântul sfântului Nicodim, dar și “un patrahir de o stofă bogată, ce se zicea a fi dăruit de Mateiaș Corvin, regele Ungariei”.

Memorial de călătorie se încheie cu o descriere de neuitat a răsăritului de lună la Tismana.

“Seara începuse a da obiectelor o culoare fantastică, dar în fața noastră, spre răsărit, o lumină roșietică vestea apropierea lunii; peste puțin o văzurăm licurind ca o stea depărtată, ca o făclie, care se aprinse în deasa întunecime a copacilor ce acoperă muntele {…} Am văzut de multe ori răsărind și apunând luna, dar niciodată acea priveliște nu mi-a făcut atâta impresie. Tăcerea acestei cetăți unde răsuna odată zgomotul armelor, întinderea pustiului, singuratica lună ce se înălța melancolică pe câmpiile cerului mi se părea a înota în atmosferă ca un fanal aruncat pe nemărginirea oceanului; toate umpleau inima de melancolie și deșteaptau ideea unei vieți petrecute în singurătate, în sânul naturii.”

Mănăstirea Tismana

Mănăstirea Tismana

Tismana, în zilele noastre. Dimineață mohorâtă de toamnă. Intru pe poarta complexului, dincolo de ziduri, și urc încet, oprindu-mă din când în când pentru o priveliște și, poate, o poză. Deschid poarta mare și grea și sunt în incinta acestei vechi mănăstiri. Nu e foiala de la Cozia. Totul e într-o liniște deplină, doar rugăciunile rostite în biserică le aud de afară ca pe niște șoapte cu promisiuni niciodată ținute.

Pe un zid e o placă, datată iunie 1971, pe care scrie cu majuscule, probabil pentru ca unii consideră că așa e mai impunător: “Tudor Vladimirescu a organizat la mănăstirea Tismana o bază de pregătire și de rezistență a mișcării revoluționare din 1821”. Alături, pe alte ziduri, sunt patru panouri cu detalii despre mănăstire, prezentate, pe lângă română, în germană, franceză, engleză. Intru în biserică și, în dreapta, își doarme somnul de veci sfântul Nicodim, în mormântul pe care, scrie acolo, și l-a săpat singur.

Pe o masă, o colivă și câțiva colaci, cu lumânări aprinse înfipte în ele, iar alături o listă cu nume pentru pomenirece se încheie cu precizarea “cu tot neamul”. O călugăriță înconjoară biserica făcând să vibreze dimineața de sunetele scurte ale toacei.

Câteva date despre mănăstirea Tismana: Se află în Tismana, județul Gorj, la aproximativ 35 de kilometri de Târgu Jiu. A fost ridicată pe o stâncă a muntelui Stârmina și e înconjurată de culmi împădurite și stâncoase. Din 1949, a devenit mănăstire de maici.

Foto cover: Mira Kaliani


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.