2 decembrie 2021, 2:56

Să ne amintim: „E lucru de mare preţ tinereţea şi târziu am înţeles asta”

„Veche, la Sulina, e numai marea. Și orașul, deși pe pământ, pare că ține mai mult de mare, numai de mare. Pământul e prea tânăr pentru a fi o realitate pe care să poată conta existența unui oraș. Pământul e fraged, e afânat, e ireal. În spatele Sulinei nu sunt nici linii de cale ferată, nici drumuri, nici câmpii. O înșiruire de bălți fără de sfârșit. Ici, colo, o dungă de pământ subțire ca o limbă, ca o splină, sau ca o spinare de submarin. Și iar întinderi de ape și recolte de stuf. Pare în primele zile ale creației, când pământul nu se despărțise încă de ape. Un amestec primordial al acestor două elemente. Pare un început, nu de veac, ci de planetă, de lume nouă. Și această nebulozitate nu se sfârșește decât spre răsărit, acolo unde începe marea. Și Sulina nu și-a putut raporta existența decât la mare. Izolată de restul pământului prin straturile afânate, confuze, ale Deltei, singurul punct de sprijin, singura realitate, i-a fost marea. Și Sulina a devenit orașul mării”, scria Geo Bogza despre Sulina, unde Dunărea se termină, în Țări de piatră, de foc, de pământ iar acum recitesc și redescopăr poezia din această carte, o dovadă, cum scria Ion Pop, a rezistenței ei în timp, a impactului ei pe care îl are asupra sensibilității noastre.

Geo Bogza este un sărbătorit al lunii februarie și e o lună bună de a (re)citi Țările lui.

Caragiale (dreapta) | Sursa foto: Ziarul Metropolis

Mo(nu)mentele lui Caragiale

A venit pe lume în prima zi de februarie sau ultima zi din ianuarie, zic unii. Eu îl așez pe Caragiale în februarie, fiindcă pare mai potrivit cu o zi de întâi și o lună a lui Faur. Nici nu prea contează de altfel, doar să ne reamintim de el și mai ales de ce ne-a lăsat scris.

Se pare că a fost un elev bun în primii ani de școală făcută la Ploiești: dintre cei 85 de colegi, el a fost premiantul. La 16 ani, a pornit la București unde a fost vrăjit de teatru și a mers la cursul de mimică și declamație ținut la Conservator de unchiul lui, Costachi Caragiali. Tot pe atunci, l-a întâlnit prima dată și pe Mihai Eminescu, sufleur în trupa lui Mihail Pascaly, unde va intra și el după câțiva ani, tot ca sufleur.

Avea 26 de ani când s-a pus în scenă prima dată O noapte furtunoasă, iar în 1884 s-a jucat O scrisoare pierdută, premieră la care a fost prezentă și regina Elisabeta a României.

În prima lună a anului 1889, s-a căsătorit cu fiica unui arhitect de origine italiană. În 1893, din ianuarie până în iunie, a publicat, împreună cu Anton Bacalbașa, Moftul român. În primul număr, Caragiale scria: „În genere națiile mari au câte un dar sau vreo meteahnă specifică: englezii au spleenul, rușii nihilismul, francezii l’engouement, […] spaniolii morga, italienii vendetta etc.; românii au Moftul! Trăiască dar Moftul român! Foaia ce reapare astăzi, cu titlul ei eminamente național, sperăm că va fi formula sinceră și exactă a spiritului nostru public.”

În același an, mai în toamnă, a deschis o berărie pe strada Gabroveni despre care, Macedonski învinuia, în ziarul Românul, guvernul pentru că, din nepăsarea acestuia, un fost director de teatru și un scriitor talentat, a fost nevoit să deschidă o cârciumă.

Cincinat Pavelescu a povestit într-un interviu despre Caragiale că „trebuie să muncească șapte ore pe zi ca să câștige 400 de lei sau să scrie pentru Universul cronici plătite cu 25 de lei bucata”.

În 1901, a apărut volumul Momente, despre care scriitorul și publicistul George Ranetti spunea cu entuziasm „Nu Momente, Monumente!”

În 1905, s-a stabilit la Berlin. Aici a murit în zorii unei zile din iunie la vârsta de 60 de ani. A fost adus în București și înmormântat la Cimitirul Bellu, alături de Eminescu.

Ștefan Mihăilescu-Brăila | Sursa foto: Cinemagia

Cucu. Bachus. Brăila.

„Era extraordinar! A studiat rolul și apoi a intrat perfect, din prima, în pielea lui Bachus. Căpăta o privire de gheață care parcă tăia ca un laser”, spunea Geo Saizescu despre Ștefan Mihăilescu–Brăila, interpretul gestionarului Bumbescu, zis nea Bachus, din filmul Secretul lui Bachus.

Născut în februarie, în Brăila (și-a adăugat Brăila la nume tocmai în cinstea orașului natal), a început să joace pe scena teatrelor în numeroase piese. În cinema, și-a făcut debutul abia în 1957, dar a făcut roluri memorabile în filme, printre care Alo? Ați greșit numărul, Păcală, Nea Mărin miliardar sau Secretul lui Bachus.

Civilizația indiană cu Amita Bhose

Îmi amintesc mereu cu bucurie de cursurile de sanscrită și civilizație indiană ținute de Amita Bhose la Facultatea de Limbi Străine din Pitar Moș. Puține, foarte puține am prins, pentru că profesoara, îndrăgostită de Eminescu, prima traducătoare în bengali a poeziilor lui, a devenit, pentru unii, incomodă, și, după multe șicane îndurate, s-a retras discret pe o stea.

Amita Bhose | Sursa foto: Cultural BZI

S-a născut în Calcutta, India, în 1933. A ajuns în România cu soțul ei, venit pentru o specializare. Așa a început povestea ce a legat-o încet și definitiv de România, de oamenii și mai ales de cultura ei.

În 1969, a publicat Eminescu: Kavita (Poezii), iar despre tumultul traducerii lui Eminescu povestea: „Scopul meu n-a fost să obțin neapărat o traducere fidelă a corpului compus din cuvinte, ci să înţeleg mai bine spiritul poeziilor, să pătrund în profunzimea lor enigmatică şi ispititoare, să trăiesc zbuciumul prin care a trecut creatorul lor. […] Traducerea lui Eminescu n-a reprezentat pentru mine un experiment artistic sau un exerciţiu lingvistic; ea a constituit o experienţă spirituală, o trăire lăuntrică pe care nu ştiu cum s-o definesc.”

În 1971, s-a reîntors în România, unde s-a înscris la Facultatea de Limbă şi Literatură Română din cadrul Universităţii Bucureşti pentru doctorat, cu o bursă oferită de guvernul român, iar după patru ani a susținut lucrarea Influența indiană asupra gândirii lui Eminescu.

În 1979, i s-a acordat dreptul de reședință definitivă în România, țară în care a rămas chiar și după ce, în ultimii ani ai vieții ei și primii după 1989, a fost tracasată, umilită, alungată.

Ștefan Iordache | Sursa foto: Mediafax

Ștefan Iordache și nostalgia tinereții

Într-un număr din 1986 al revistei Teatru, citesc un articol despre Ștefan Iordache. Și autorul spune așa: „Există în teatrul românesc un mare actor căruia harul pare să-i fie povară și jocul tortură, și a cărui fascinație se încheagă, miraculos și misterios, din chiar această imagine de supliciat perpetuu. Nu-mi amintesc la Ștefan Iordache vreo manifestare lămurită a bucuriei de a juca, nici măcar în rolurile de comedie, în care păstra întotdeauna, rezerva unui scepticism, distanța unei ironii, eschiva unei reticențe. […] La Ștefan Iordache există, alături de un talent fără breșă și fără echivalent, inseparabilă de stilul, de imaginea-emblemă a actorului, această pătimire în robia propriei pasiuni. Această caznă fără leac, acest dor fără sațiu care este sau poate fi talentul și care procură în jur atâtea fericiri, profane sau sublime, costă uneori imens, refuzând amatorilor de formule încântarea tuturor acelor «bucurii ale creației» și «satisfacții ale succesului»”.

„Nu am decât nostalgia tinereţii. E lucru de mare preţ tinereţea şi târziu am înţeles asta. Dar fiecare vârstă are rostul ei”, spunea Ștefan Iordache în ceea ce mărturisea atunci că va rămâne ultimul lui interviu.

În acest februarie, Ștefan Iordache ar fi împlinit 78 de ani.

Un regizor de film

Cel mai cunoscut film al regizorului Jean Georgescu rămâne O noapte furtunoasă, cu Radu Beligan, Alexandru Giucaru, Jean Moscopol. Născut în București, la sfârșit de februarie, în anul 1904, Jean Georgescu a urmat studii la Conservatorul Regal de Artă Dramatică. A debutat ca actor în anii ’20, în spectacole de teatru, apoi în filme. Cu timpul, cinematografia l-a cucerit tot mai mult. A scris scenarii de film, a jucat și a regizat. Filmul în care a debutat ca scenarist, actor și regizor este Milionar pentru o zi.

Jean Georgescu | Sursa foto: Cinemagia

În anii ’30 a plecat la Paris și s-a reîntors, neinspirat, în România, în pragul izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial. În perioada comunistă a fost marginalizat în încercarea de a fi dat uitării. Ultimul film în care a apărut a fost Nu filmăm să ne amuzăm, din 1975. A murit în 1994.

Casa muzeu Constantin Brâncuși, Hobița, Gorj | Credit foto: Mira Kaliani

Simplitatea lui Brâncuși

„Simplitatea nu este un scop în artă. Ajungi la simplitate fără voie, apropiindu-te de sensul real al lucrurilor. Simplitatea este în sine o complexitate – şi trebuie să te hrăneşti cu esenţa, ca să poţi să îi înţelegi valoarea. Simplitatea în artă este, în general, o complexitate rezolvată, spunea Constantin Brâncuși.

Unul dintre cei mai influenți sculptori în secolul al XX-lea, Brâncuși este și el celebrat în februarie. În 2019, se împlinesc 143 de ani de la nașterea lui.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.