9 mai 2021, 22:25

Să râdă faur și ursul să prindă „a juca jur-împrejur, ca într-o arie”

„Deșteptându-se din somnul său de peste iarnă, ursul iese afară din adăpostul lui și prinde a juca jur-împrejur, ca într-o arie, prin neaua dinaintea vizuinii lui, și a se desfăta.”

Pe vremuri, lunile anului erau numite după denumirile populare și nu cum „se întrebuințau prin calendarele tipărite”, scria etnograful Simion Florea Marian.

Faur, denumirea populară a lunii februarie, de la făurarii care pregăteau uneltele pentru anul agricol ce urma, încheia șezătorile iernii și, totodată, petrecerile tinerilor ce aveau loc în lungile seri de iarnă.

Sezonul agrar era aproape și oamenii începeau să se preocupe să-și facă rost de tot ce aveau nevoie pentru muncile câmpului ce urmau. Astfel, vitele alese pentru muncă erau îngrijite cu atenție, uneltele se duceau la reparat, semințele se pregăteau pentru semănat.


Acestea sunt lucrurile ce ar trebui făcute în prima perioadă de la apariția vântului de vest până la echinocțiul de primăvară: ar trebui să fie amenajate tot felul de pepiniere, să se facă tăieri la pomii din livezi, pajiștile să fie curățate și să se pună îngrășământ, vița de vie să fie săpată și rădăcinile din afară să fie eliminate, terenurile pentru cereale să fie curățate de buruieni.
– Marcus Terentius Varro (116 î.Ch. – 27 î.Ch.), De re rustica –


Când râde, când plânge

În credința populară, se spune că Faur este fratele cel mai mic al lunilor din an, deoarece are numai 28 de zile, 29, în anii bisecți. Poporul a atribuit timpului capriciile copilului Faur: când acesta râde și zâmbește, e vreme frumoasă; când plânge, începe să viscolească; dacă e supărat, dă un ger de crapă pietrele.

Februarie, din seria “Les mois” (Lunile), ilustrație de Eugène Grasset | Sursa: NGA

 

Povestea lui Februarie începe cu a fost odată un moș pe care îl chema Anul iar acesta avea 12 feciori numiți după lunile anului, adică Ianuar, Februar, Martie, April și așa mai departe. Toată averea acestui moș era o vie, relata Ion Ghinoiu această poveste în Zile și mituri:

Dă Dumnezeu şi culeg şi ei via, ca tot omul, şi vinul ce le-au ieşit îl pun tot într-un singur butoi. După ce au pus vinul în butoi, s-au înţeles între ei ca numai la început de an să înceapă a-l bea. Bun şi făcut. Ca să se cunoască până unde este vinul fiecăruia în butoi, au tras cu tibişirul câte o linie de-a curmezişul pe fundul butoiului culcat. Apoi, ca să nu aibă neplăceri, fiecare şi-a pus canaua (robinetul) lui. Oameni cuminţi.

Februar, fiind cel mai mic, şi-a pus canaua jos de tot, aproape de doagă; aşa era pe vremuri, cel mai mic la urmă. Fiecare din fraţi dorea să aibă ultimul vin nebăut în butoi, ca să facă în necaz celorlalţi că nu au fost economi, cum e omul nostru, care mai de care mai moţat.

Februar, fire mai altfel decât ceilalţi fraţi, a început să tot bea din partea lui. Când îl căuta omul, tot vesel şi plin de vorbă îl vedea; trăncănea verzi şi uscate şi tot fluierând mergea. Ceilalţi râdeau în sinea lor şi-şi spuneau: — Repede, repede isprăveşte el vinul şi să-l vedem ce face.

Într-o zi, îi vine poftă lui Ianuar să-şi guste şi el vinul. Suceşte de cana, vin nu curge deloc. Încearcă şi ceilalţi, vin nici un pic nu mai aveau; numai jos la doagă, partea lui Februar mai curgea.

Necăjiți foc, fraţii au luat-o la goană după Februar, să-l prindă şi să-i dea ceva de cheltuială pentru isprava făcută.

Când îl fugăreau, Februar plângea, când îl lăsau, râdea ca un copil. De atunci se zice că luna februarie poartă numele lui Februar şi e schimbătoare – aci cald, aci viscol, aci frig – după felul cum a fost când l-au alergat fraţii lui.

Februarie, scenă cu gospodărie țărănească | Din manuscrisul Très Riches Heures, Frații Limburg, 1416 | domeniu public

Când încep muncile în vii și în livezi

Februarie începe cu Stretenia când, tradițional, se deschide Anul viticol și pomicol. În calendarul creștin, este Întâmpinarea Domnului. Stretenia este de fapt traducerea slavonă a denumirii acestei sărbători creștine – sŭrĕtenije, strĕtenije sau, în rusă, srĭétenie ce înseamnă întâmpinare, explica etnograful Ion Ghinoiu:

Oamenii satelor, necunoscând sensul cuvântului Stretenie (care este traducerea slavonă a sărbătorii creştine Întâmpinarea Domnului), au botezat cu acest nume o divinitate meteorologică a cărei fire contradictorie se reflectă în schimbările climatice ce le hotărăşte de ziua ei: dacă este iarnă grea, aduce primăvara şi căldura; dacă este timp frumos şi primăvăratic, întoarce iarna şi frigul.

Sărbătoriți pentru ca oamenii să fie feriți de atacurile lor

În popor, ziua de 2 februarie este numită și Ziua Ursului ce ocupă în Calendarul țăranului „ziua de mijloc a Filipilor de Iarnă (cum sunt numiți în zone din Muntenia și Oltenia) sau a Martinilor de Iarnă (așa cum li se spune în Banat)”, nota Ion Ghinoiu. Aceștia erau sărbătoriți în primele trei zile din februarie.

Martinii de iarnă, explica folcloristul Simion Florea Marian, „sunt în număr de trei și cad totdeauna la patruzeci de zile după Crăciun, astfel că cel de mijloc, numit și Martinul cel mare, cade întotdeauna în ziua de Întâmpinarea Domnului.
[…]
Toți trei Martinii se serbează în contra lupilor, anume ca aceștia să nu atace și să strice turmele, precum și celelalte vite, și ca să nu se apuce și de oameni.
[…]
Deși nu am aflat până acum, totuși e mai mult decât probabil că românii serbează Martinii de iarnă nu numai în contra lupilor, ci și în contra urșilor, și asta din cauză că, în ziua în care cade Martinul de mijloc, cade și ziua ursului. Și cum românii întru adevăr trebuie să serbeze Martinii aceștia și în contra urșilor se poate deduce și de acolo că ursul pretutindenea, în toate țările locuite de români, se numește Martin”.


Cred că gospodarii trebuie să fie informați cu privire la ce ar trebui să facă în timpul sărbătorilor și ce ar trebui să lase nefăcut. Căci sunt câteva lucruri care, așa cum poetul zicea, legile divine și umane le lasă a fi săvârșite în timpul serbărilor.
– Columella (prima jumătate a secolului I), agronom roman, De re rustica


Dansul ursului, pictură de William Holbrook Beard, c.1870 | Wikiart, domeniu public

Să danseze ursul!

În popor se spunea că la Stretenie ursul își scoate capul din bârlogul său ca să vadă cum e afară. Dacă sunt nori, atunci iese și bea apă din pârâu. Dacă cerul e senin, „mornăiește și se bagă iarăși înapoi în vizuină, că nu mai trage nădejde de vară”, relata Simion Florea Marian din poveștile auzite de la oameni:

Deșteptându-se din somnul său de peste iarnă, ursul iese afară din adăpostul lui și prinde a juca jur-împrejur, ca într-o arie, prin neaua dinaintea vizuinii lui și a se desfăta.
[…]
Dacă își strică ursul bârlogul său, în ziua de Întâmpinarea Domnului, cu toate că afară e frig, primăvara este aproape; dacă iese el în această zi afară însă intra din nou în bârlog, cu toate că afară este frumos, va fi încă iarnă.

În această zi, oamenii nu rostesc cuvântul „urs”, dar dacă totuşi, trebuia să i se pronunţe numele, i se zicea, cu respect, ăl Bătrân, Moş Martin, Moş.

„Conform tradiţiei, ursul ar ieşi în ziua lui din bârlog să-şi privească umbra pe zăpadă. Dacă este frig, ceaţă şi nu-şi vede umbra, îşi dărâmă bârlogul, trage un joc, merge la râu şi bea o gură de apă şi-şi vede de treburi prin pădure. Din contră, dacă timpul este frumos, e soare şi-şi vede umbra pe zăpadă, intră din nou în bârlog, pentru că iarna va mai dura 40 de zile.

În credinţele, basmele şi legendele populare, ursul apare ca o fiinţă foarte ciudată a pădurii: fată puii iarna, în timp ce alte vietăţi aşteaptă anotimpul călduros; dacă timpul e frumos, intră în adăpost; dacă este urât, îşi reia activitatea prin pădure; dacă găseşte punte peste râu, o strică; dacă n-o găseşte, dărâmă un copac şi pune punte, și altele.

Oamenii au asociat comportamentul ursului, real sau imaginar prezentat de folclorul românesc, cu timpul capricios de la sfârşitul iernii şi începutul primăverii, aşa cum Baba Dochia este răspunzătoare de zilele schimbătoare de la începutul lunii martie. La Stretenie sau Ziua Ursului timpul este favorabil pentru observaţii meteorologice şi astronomice, pentru prorocirea belşugului viţei de vie şi pomilor fructiferi”, scria Ion Ghinoiu în Zile și mituri.

Primăvara, pictură de Kimon Loghi | Wikiart

„Gândești că-i luna făurariu”

Făurariu, luna faurilor de fier, aduce uneori zile atât de friguroase încât poporul spunea „că crapă ouăle corbului”. În Transilvania, când vorbeau despre asprimea gerurilor ce se abăteau în această lună, oamenii ziceau „gândești că-i luna făurariu”.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.