18 septembrie 2020, 17:47

Neurologul influent și novator, mereu lacom de a ști. „Să strângem fapte pentru a avea idei.”

„Lipsa de adevărată educaţie cetăţenească şi a sentimentului datoriei, precum şi un orgoliu imens sau unele ambiţiuni trecătoare au dat naştere la multe anomalii sociale. Cine le va îndrepta? Când oamenii noştri politici sau guvernanţii noştri vor îndrăzni să privească în faţă cruda realitate şi-şi vor da seama de greşelile făcute?”

Despre Gheorghe Marinescu, fondatorul Școlii Românești de Neurologie, „se ştiu puţine spre deloc”, citeam într-un articol al unui medic. A fost o provocare. Dacă este așa (sau chiar dacă n-ar fi), m-am încumetat încercării de a face să se știe un pic mai mult.

Gheorghe Marinescu, în copilărie | Sursa foto: Serviciul Arhivelor Naţionale Istorice Centrale / Arhivele Naționale ale României

Un copil sărac și orfan din mahalaua Arhimandritul.

Ca dată a nașterii lui Gheorghe Marinescu apare 28 februarie 1863, menționată pe un document olograf, păstrat în arhiva familiei, întocmit după mulți ani – în acea vreme, nu existau registre de stare civilă și nu se eliberau certificate de naștere, așa cum le știm astăzi.

În acel act scris de mână, s-a notat că „Gheorghe Marinescu, născut în anul 1863, februarie 28, în București, este fiul lui Marin Procopiu, decedat, și al Măriei, văduvă, locuitori în mahalaua Arhimandritul”.

Data este după calendarul în stil vechi – în 1919, calendarul iulian a fost înlocuit cu cel gregorian, astfel că 28 februarie a devenit, în stil nou, 12 martie.

Băiatul nu împlinise un an când tatăl său decedase. Rămasă singură, mama lui a făcut tot posibilul ca să-și dea copilul să învețe carte. A dorit să-l vadă preot și, la vârsta de nouă ani, l-a înscris la Seminarul Teologic Central din București. După opt ani de teologie, nu a mai dorit să continue și, în 1882, s-a înscris la Facultatea de Medicină și la Şcoala de Poduri şi Şosele; la aceasta din urmă a renunțat după un an și a rămas să studieze numai medicina.

În tinerețe; explicație pe verso: membru de onoare al Asociației Medicale Internaționale pentru prevenirea războaielor | Sursa foto: Serviciul Arhivelor Naţionale Istorice Centrale / Arhivele Naționale ale României

La Paris. Întâlnirea cu Charcot.

În 1888, lucra ca preparator în laboratorul de anatomie patologică și bacteriologie al lui Victor Babeș. Susținut și de profesorii Cristea Buiclu și Victor Babeș, în urma unei scrisori de recomandare, a fost admis să lucreze la Clinica de maladii ale sistemului nervos de la spitalul Salpêtrière, condusă de renumitul neurolog Jean-Martin Charcot, fondatorul neurologiei moderne. Astfel, în 1889, a plecat la Paris.

Mulți dintre colegii și medicii pe care i-a întâlnit în clinică au devenit neurologi renumiți; unul dintre ei, Sigmund Freud, cu zece ani mai mare, era atunci medic rezident la Salpêtrière.

Cu privire la perioada pariziană, într-o scrisoare din 1925, doctorul Marinescu spunea că a avut ocazia să cunoască personal „nu numai pe cei mai vestiţi neurologi contemporani, dar şi pe marii savanţi” și mărturisea că „nici unul nu mi-a făcut însă o impresie atât de profundă ca Charcot, impresie care rămâne pururea vie în sufletul meu”.

În 1892, alături de specialistul în patologie Paul Oscar Blocq și Victor Babeș, a fost autorul studiului Atlas der pathologischen Histologie des Nervensystems, publicat la Berlin, primul de acest gen despre histopatologia sistemului nervos.

Alături de Paul Blocq a semnat și un studiu de neuropatologie despre epilepsie. Apărut tot în anul 1892, la Paris, în studiul celor doi apare pentru prima dată în istoria medicinei o descriere a ceea ce va fi denumit ca „placă senilă” ce se formează în boala Alzheimer.

Premiere. Primul film științific.

Perioada pariziană a fost una bogată în realizări pentru tânărul Gheorghe Marinescu. A intuit că multe dintre invențiile științifice ale timpului său pot fi folosite și în beneficiul medicinei, prin urmare a fost printre medicii care a profitat de tot ce poate aduce progres științei medicale.

În 1896 (după un an de la descoperirea razelor X, numite și radiații Röntgen, după fizicianul german care le-a studiat), a făcut, împreună cu fizicianul și inventatorul Dragomir Hurmuzescu (1865–1954), aflat și acesta la studii în Paris, prima radiografie a mâinii unui pacient care suferea de acromegalie, o boală endocrină ce se caracterizează prin dezvoltarea exagerată a capului și a membrelor.

Acestea au fost primele radiografii din lume făcute unui pacient cu această boală.

Ulterior, cei doi au făcut radiografii pentru a studia creierul uman.

Numele medicului Gheorghe Marinescu a fost înscris și în istoria filmului. Profesorul Marinescu a revoluționat medicina mondială, când a realizat, în 1898, primul film documentar științific din lume, Tulburările mersului în hemiplegia organică. Filmul a fost făcut împreună cu cameramanul Constantin M. Popescu.

Realizat cu un aparat „cinematograf”, invenție a fraților Lumière, filmul prezintă, în două minute, câțiva pacienți în mișcare, înainte și după tratament. Doctorul Marinescu a fost inspirat de omul de știință francez Étienne-Jules Marey, cel care a folosit cronofotografia și a fost și creatorul acestui termen.

Până atunci, bolile ce afectau aparatul locomotor erau descrise prin desene pe cartoane ce reprezentau evoluția în urma tratamentului. Cu ajutorul aparatului de filmat, profesorul Marinescu a prezentat pacienți în mișcare – în câteva cadre se vede și profesorul ajutând unii pacienți și, într-o secvență, apare și o femeie în costum popular care îl sprijină pe unul dintre bolnavi.

Între 1898 și 1901, Gheorghe Marinescu a realizat trei filme scurte, pe care le-a numit în jurnalul său „studii cu ajutorul cinematografiei”. Rezultatele, alături de câteva cadre foto succesive, au fost publicate în revista „La Semaine Médicale” din Paris, între 1899 și 1902.

Cele trei filme sunt păstrate în Arhiva Națională de Filme.

Gheorghe Marinescu, medic militar, 1918 | Sursa foto: Serviciul Arhivelor Naţionale Istorice Centrale / Arhivele Naționale ale României

Scrisorile lui Auguste. Auguste Lumière.

În Corespondența profesorului Marinescu, se găsesc și două scrisori trimise de Auguste Lumière (19 octombrie 1862–10 aprilie 1954; Auguste și fratele său, Louis Lumière (05 octombrie 1864–06 iunie 1948), sunt inventatorii aparatelor de filmat şi de proiecţie).

În scrisoarea din iulie 1924, inventatorul francez îi scria profesorului Marinescu:

„Comunicările dumneavoastră asupra utilizării cinematografiei în studiul bolilor nervoase mi-au trecut, într-adevăr, prin mână într-o vreme când primeam La Semaine médicale, dar atunci aveam preocupări de ordin industrial, care nu-mi permiteau să mă consacru cercetărilor biologice. Mărturisesc că uitasem aceste lucrări şi vă sunt recunoscător de a mi le fi reamintit. Din păcate, puţini savanţi au urmat calea deschisă de dumneavoastră”.

În 1909, Gheorghe Marinescu a fost ales membru al Societății Medico-Chirurgicale din Aberdeen, Scoția | Sursa foto: Serviciul Arhivelor Naţionale Istorice Centrale / Arhivele Naționale ale României

În pas cu dezvoltarea științelor.

A fost unul dintre acei puțini savanți care a înțeles repede posibilitățile nemărginite oferite de tehnica filmării în documentare și a folosit, în general, orice progres tehnic făcut de alte științe ce puteau fi utile medicinei.

În cartea Cinema Before Cinema, istoricul italian în cinematografia timpurie, Virgilio Tosi, a prezentat filmele profesorului Marinescu, realizate pentru a îmbunătăți cercetarea științifică și documentară în clinici medicale.

Cu un spirit viu, iscoditor, interesat de noutăți din diferite domenii de cercetare științifică, în septembrie 1934, se afla la Veneția, unde a participat la Primul Congres Internaţional de electro-radio-biologie.

Comitetul de onoare a fost prezidat de fizicianul și inventatorul italian Guglielmo Marconi, laureat al premiului Nobel pentru fizică în 1903, iar membrii aleși erau oameni de știință, toți laureați ai premiilor Nobel, printre care Edgar Douglas Adrian, electrofiziolog englez, Alexis Carrel, chirurg și biolog francez, Thomas Hunt Morgan, biolog american.

Association Médicale Internationale pour Aider à la Suppression de la Guerre, din timpul Primului Război Mondial, i-a acordat diploma de membru de onoare | Sursa foto: Serviciul Arhivelor Naţionale Istorice Centrale / Arhivele Naționale ale României

„Mâna lui Marinescu.”

Teza de doctorat susținută la facultatea de Medicină din Paris, în 1897, avea ca titlul Mâna suculentă în siringomielie, în care a prezentat, în urma cercetărilor, modificările ce apar pe pielea mâinii, în această boală a sistemului nervos ce se manifestă prin distrugerea substanței cenușii din măduva spinării și formarea de cavități anormale. Mai târziu, a fost cunoscută ca „mâna lui Marinescu”.

Voluminoasa lucrare apărută în 1909 la o editură din Paris, La Cellule Nerveuse (Celula nervoasă), prima de acest gen din lume, a fost mult apreciată de savanți.

Revenirea.

S-a întors în România după obținerea doctoratului și a fost angajat ca șef al serviciului de boli nervoase de la spitalul Pantelimon din București – unde, vreme de 20 de ani, până când clinica neurologică este mutată la spitalul Colentina, a parcurs zi de zi, în docarul său, cei 24 de kilometri, drumul de acasă până la spital și înapoi. În anul următor, a fost numit profesor de clinica bolilor nervoase şi electroterapie la Facultatea de Medicină din Bucureşti, unde va profesa până în anul morții.

Într-un articol dedicat profesorului Marinescu în Jurnalul medicinilor din Brașov, autorii amintesc: „Îi plăcea mult munca, mai ales alături de cei tineri; C.I. Parhon, State Drăgănescu, N. Ionescu-Siseşti şi numeroşi alţii au fost elevii lui. Având geniu de cercetător, a aplicat pentru prima dată în ţara noastră noi metode de investigaţie, ca de exemplu capilaroscopia în diferite boli neurologice, iar aparatul l-a cumpărat cu banii proprii”.

În faţa microscopului, schiță | Sursa foto: Serviciul Arhivelor Naţionale Istorice Centrale / Arhivele Naționale ale României

„Domnilor, să strângem fapte pentru a avea idei”, aceasta era una dintre vorbele lui preferate pe care tinerii lui colaboratori o auzeau deseori.

Despre credință și știință.

Anii de studii în teologie au modelat viitorul om de știință și, în introducerea lucrării din 1936, Lourdes și Maglavit, scria despre „credință și știință” și tot aici, pentru cei care caută explicații, ar putea fi găsită și motivația alegerii pe care Gheorghe Marinescu a făcut-o în tinerețe, de a merge pe calea științei:

„Credinţa şi ştiinţa, deşi au o origine comună, totuşi diferă prin caracterele lor, deoarece, în prima, predomină afectivitatea iar, în cea de a doua, nevoia de a cerceta, de a observa şi de a experimenta, chiar de a reproduce fenomenele naturii. Cea dintâi, sub formă de religiune, se adresează mulţimii, am zice umanităţii, căci nu există nici un popor fără ca să aibă o formă de religiune. Ştiinţa, din contră, este mai mult sau mai puţin apanajul unui număr restrâns de oameni, cari se bucură de foloasele ei. Oricum ar fi, credinţa ca şi ştiinţa sunt atribute ale fiinţei omeneşti, ele evoluează în timp şi în spaţiu, iar mediul şi moravurile, în care trăieşte omul, au o mare influenţă asupra dezvoltării lor. Și una și alta conduc la lucruri mari, la fapte mari, atunci când urmăresc un scop nobil și frumos. Din nenorocire, știința, ca și credința, cunoaște eclipse care nu numai că nu înalță pe om, dar îl și scoboară”.

În laboratorul de cercetare | Sursa foto: Serviciul Arhivelor Naţionale Istorice Centrale / Arhivele Naționale ale României

Un domeniu de luat în seamă.

Parapsihologia a fost un alt domeniu care l-a preocupat pe savantul român – în 1926, la Cluj-Napoca, a fost înființată Societatea de studii psihice și metapsihice din Romania, prima de acest fel din România, al cărei președinte onorific a fost profesorul Marinescu.

În lucrarea Hipnotismul din punct de vedere terapeutic şi medico-legal, clarifica: „Este de datoria mea, în calitate de profesor de neurologie, care a studiat ani întregi chestia hipnotismului, în toate fazele sale, şi de fost elev al lui Charcot, care a reabilitat hipnotismul, de a protesta în contra acestor doctori în ştiinţe oculte, căci asemenea ştiinţe nu există, ştiinţa fiind lumină şi adevăr – de a denunţa pe aceşti ocultişti cari maschează adevărul, cari propagă curente nesănătoase, întreţinând un spirit de obscuratism”.

Contribuții recunoscute. În top 30 cei mai influenți neurologici ai lumii din toate timpurile.

A făcut mai bine de o jumătate de veac cercetare științifică și a documentat sute de studii și lucrări de neurologie clinică, dar a lăsat și cărți dedicate unor savanți, lui Pasteur, lui Santiago Ramón y Cajal, fondatorul neuroștiinței moderne, laureat al premiului Nobel, profesorului Charcot.

A avut contribuții remarcabile în studiul bolilor creierului, fiind printre primii cercetători din lume care „au întrebuinţat electroencefalografia”, inclusiv în neurochirurgie. A fost preocupat de endocrinologie – internul său, Constantin Parhon, a fost întemeietorul endocrinologiei românești –, domeniul în care a publicat peste o sută de lucrări.

A fost unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați specialiști în neurologie din lume – mult mai cunoscut și apreciat în străinătate decât în țara lui natală, cum se întâmplă de cele mai multe ori cu oamenii de valoare.

O dovadă în acest sens este și un articol din 2015 în care autorul, un neurolog din Marea Britanie, a realizat un top 30 al celor mai mari și influenți neurologi din lume – numele profesorului Gheorghe Marinescu a apărut pe locul 18.

Fotografie din fostul muzeu, reprezentând aparatul de filmat care ilustra folosirea de către prof. Marinescu a cinematografului în studiul neurologiei | Sursa foto: Serviciul Arhivelor Naţionale Istorice Centrale / Arhivele Naționale ale României

Umanioarele medicale.

Ideile novatoare ale lui Gheorghe Marinescu au influențat în egală măsură istoricul medicinei românești și întregul domeniu al medicinei, scria paleograful Loredana Dascăl, și oferea detalii:

„Neurologul Gheorghe Marinescu s-a dovedit a fi contributorul unui domeniu de cercetare prea puțin sondat și alimentat în România, anume umanioarele medicale (medical humanities). Este un teren deosebit de primitor pentru științele umaniste, întrucât, pe lângă interdisciplinaritatea de mare actualitate azi în orice câmp științific, acest domeniu permite în acest caz abordarea medicinei prin prisma religiei, filosofiei, sociologiei, antropologiei, literaturii, istoriei, cinematografiei.”

În timpul unei conferinţe la Fundațiile universitare Carol I, 1930 | Sursa foto: Serviciul Arhivelor Naţionale Istorice Centrale / Arhivele Naționale ale României

Recunoaștere și omagiu.

În 1912, a fost ales membru al Academiei de Medicină din Paris – a fost de altfel membru al celor mai prestigioase academii și societăți medicale din lume.

În 1905, a devenit membru titular al Academiei Române. Cum cerea protocolul, fiecare membru nou trebuia să țină un discurs. Profesorul Marinescu a folosit ocazia pentru a vorbi de personalitatea marcantă a medicinei românești, cea a doctorului Iacob Felix, care murise în luna ianuarie a acelui an.

Gheorghe Marinescu aducea, în primul lui discurs ca membru al Academiei Române, „cu simţul de pietate al elevului ce a pierdut pe unul din cei mai buni profesori ai săi și cu tristeţea omului”, un omagiu doctorului Felix, fostul său profesor.

„Pentru noi, medicii, [a fost] un exemplu rar de om ce a adus în îndeplinirea datoriilor lui toată căldura şi tot devotamentul sufletului.
[…]
În [răs]timp de 40 de ani, el a pus tot sufletul, toată mintea lui în serviciul patriei adoptive. El a fost unul dintre acei străini ce n-au pus în practică deviza ubi bene, ibi patria (n. Cicero, Unde-i bine, acolo este patria). Împrejurările grave prin care a trecut şi trece încă ţara noastră ne fac mai bine să pricepem dragostea de ţară a doctorului Felix.

Ultima fotografie, cu o zi înainte de moarte, alături de profesorul Louis Marin, politician francez (1871–1960) care susținuse o conferință la București. Imagine din revista Institutului Internațional de Antropologie / 14 mai 1938 | Sursa foto: Serviciul Arhivelor Naţionale Istorice Centrale / Arhivele Naționale ale României

Despre speranța unei societăți mai sănătoase.

Discursul său ales a fost despre unul dintre domeniile ce l-au preocupat o viață, cel al medicinei sociale. El spunea:

„Nu-mi pot ascunde speranţa, înainte de a termina, că medicina socială va reforma umanitatea într-un viitor foarte depărtat însă, ridicând pe ruinele unei societăţi minate de tot felul de mizerii şi boli o altă societate mai sănătoasă şi mai curată. Dar această reformă măreaţă nu poate avea loc fără concursul tuturor oamenilor de bine, politici, sociologi, economişti, filozofi şi medici, şi cu preţul a mii de sacrificii. Dar cât de lungă trebuie să fie faza de pregătire pentru înaltul ideal al medicinei sociale, nimeni nu o poate prevedea! Numai credinţa nestrămutată în realizarea lui va da puterea de a-l atinge.
[…]
Medicina socială va arăta omului calea spre a se bucura de o sănătate mai prosperă ca cea de azi şi îi va da astfel cea mai mare fericire potrivită cu natura lui; ea va cruţa bătrânului mizeriile bătrâneţii, ce nu va mai fi o povară de care cei mai mulţi vor să scape, dar numai termenul cel din urmă al unei lungi călătorii. Omul nu va mai privi cu amar în jurul şi îndărătul lui. Dar când va fi acest viitor minunat ce va ridica pe om deasupra mizeriilor nesfârşite ce-i degradează valoarea lui fizică şi morală? Nu ştiu. Dar ceea ce ştiu este că trebuie să avem tărie în credinţele noastre, şi atunci viitorul va fi al nostru.”

Despre bătrânețea cea împovărătoare.

Bătrânețea cu toate neajunsurile și „mizeriile ei”, a fost mereu în atenția profesorului Marinescu. În 1924, în studiul Problema bătrâneții și a morții naturale, nota:

„Nu mă îndoiesc că, cu progresele medicinei sociale, unite cu acelea ale unei educații morale sănătoase, rasa omenească va prospera și mizeriile bătrâneții nu vor fi atât de împovărătoare. Sobrietatea în viața de toate zilele, disciplina în munca intelectuală, în stăpânirea pasiunilor, pot da cele mai bune garanții pentru o viață lungă și fericită, așa încât în loc de a recomanda […] o rețetă contra bătrâneții, le voi aminti răspunsul pe care l-a dat marele chimist Chevreul (n. Michel Eugène Chevreul, chimist francez, 31 august 1786 – 9 aprilie 1889) care, ajuns la vârsta de 102 ani, se bucura încă de plenitudinea facultăților sale mintale, acelora care îl întrebau cum a făcut să ajungă până la această etate, le-a spus: Prin moderațiune în toate.”

Despre putreziciunea din societatea românească.

În prefața cărții Lourdes și Maglavit scria despre societatea românească:

„Cu câtă amărăciune vedem, după realizarea idealului milenar al României, atâta putreziciune în societatea noastră. Scara valorilor răsturnată. Disprețul pentru munca cinstită, care e înlocuită prin afacerile veroase la care asistăm de mult timp. Viața ușoară și plină de plăceri până la frenezie este rostul principal al unor români și străini, care înșală naivitatea noastră. Mizeria și ignoranța în care se găsește neamul românesc. Lipsa de interes pentru ocupațiile nobile ale științei dezinteresate, cultul minciunii și disprețul pentru cuvântul dat. S-ar părea că avea dreptate Talleyrand (n. Charles Maurice de Talleyrand -Périgord, 1754–1838, politician și diplomat francez) când spunea cuvântul e dat omului spre a-și ascunde gândirea. Jocul cinstit, fair-play, nu e cunoscut decât jucătorilor de tenis. Noblețea lui nu e înțeleasă de elita societății noastre”.

Clădirea din strada Thomas Masaryk nr. 27, București, a fost locuința savantului din 1910 și până la moarte | Sursa foto: Serviciul Arhivelor Naţionale Istorice Centrale / Arhivele Naționale ale României

Testamentul unui mare om.

Cu aceeași amărăciune față de societatea românească a lăsat și ultimele rânduri, testamentul pe care l-a făcut cu trei zile înainte de a muri:

„Nici o floare, nici un discurs; acei care m-au iubit să întrebuinţeze banii pentru copiii săraci şi vorbele bune pentru a încuraja pe cei suferinzi. Să nu se uite că cei ce trăiesc în lipsă şi chiar în mizerie sunt prea numeroşi, că cei cu dare de mână, cei îmbogăţiţi prin mijloace neoneste trăiesc din exploatarea, într-un fel sau altul, a celor ce muncesc. Plecând în lumea din care nimeni nu s-a întors, n-aş voi să supăr pe nimeni, dar adevărul trebuie spus: prea multă nedreptate este în blagoslovita ţară românească! Ea este datorită uşurinţei sau grabei cu care s-au dezlegat problemele vitale ale patriei. Lipsa de adevărată educaţie cetăţenească şi a sentimentului datoriei, precum şi un orgoliu imens sau unele ambiţiuni trecătoare au dat naştere la multe anomalii sociale. Cine le va îndrepta? Când oamenii noştri politici sau guvernanţii noştri vor îndrăzni să privească în faţă cruda realitate şi-şi vor da seama de greşelile făcute?”

S-a stins din viață în ziua de 15 mai 1938, în casa lui din strada Thomas Masaryk din București, unde a locuit din 1910. A fost înmormântat la cimitirul Bellu. Pe piatra de mormânt sunt inscripționate trei cuvinte, ale filozofului scoțian Thomas Carlyle: Muncă, Sinceritate, Tăcere.

Mormântul profesorului Gheorghe Marinescu din cimitirul Bellu, București | Sursa foto: Cimitirul Bellu

Despre un lacom de a ști.

După trei zile de la moartea profesorului Gheorghe Marinescu, istoricul Nicolae Iorga publica, în memoria acestuia, articolul Un lacom de a ști: Doctorul Gheorghe Marinescu.

Câteva rânduri din acel articol ce definesc minunat portretul marelui neurolog:

„În puține cazuri se poate vedea așa de lămurit ce zadarnică e deosebirea, copilăroasă, între bătrâni și tineri, ca în acela al marelui învățat, al scormonitorului din fiecare zi care a fost doctorul Gheorghe Marinescu, intrat așa de liniștit în taina cea mare.
Din cele dintâi tinereți el a fost stăpânit, imperios, de nevoia de a ști.
[…]
Și avea și necesitatea împărtășirii la cât mai mulți a fiecărui amănunt pe care străduința lui exemplară îl smulsese necunoscutului.
[…]
Că nu era îndeajuns ajutat de administrația publică, aceasta-l durea pe omul care și-a tot cerut, aproape cu lacrimi, marele spital modern, dar nu-l descuraja. Trezind în jurul său noi energii tinerești, el urma, astfel, cu o legiune veșnic împrospătată, asaltul cel mare împotriva misterului, de fapt, indescifrabil.
E astfel în viața lui o strălucită întrupare a ceea ce toți vrem să cunoaștem – și nu vom ști niciodată.”


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.