25 ianuarie 2023, 20:40

«Păzea că vine roata de foc, cu belșug și noroc; Păzea că vine soarele, și vă arde picioarele»: Spectacolul „roților de foc”

„Numai tinerii curajoși săreau peste foc. Cei care săreau peste foc aveau dreptul să ia câte un cărbune aprins, pe care să-l zvârle în grădinile cu pomet pentru a rodi bine.”

În vechime, anul era împărțit după două anotimpuri: vara, ce începea de „Alexii”, la 17 martie, și iarna, ce venea odată cu„ închiderea pământului”, la 14 septembrie, zi în care, în calendarul ortodox și catolic, este marcată sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci.

În calendarul popular al românilor, era denumită și Ziua Șarpelui, deoarece era un moment de trecere, de la vară la iarnă, iar cum șarpele își schimbă pielea, era considerat un simbol al vieții ciclice a naturii.

În opoziţie cu Sângiorzul, care încuie iarna și înfrunzește codrul, Sâmedru încuie vara și desfrunzește codrul. (Ion Ghinoiu) | Credit foto: Peggychoucair / Pixabay

„Sâmedru încuie vara și desfrunzește codrul”

Etnologul Ion Ghinoiu nota:

Împreună cu Sângiorzul, Sâmedru împarte Anul Pastoral în două anotimpuri simetrice: vara între 23 aprilie și 26 octombrie, având ca miez al timpului data de 20 iulie (Sântilie), iar iarna între 26 octombrie și 23 aprilie cu miez al timpului la 16 ianuarie (Sânpetru de Iarnă).

În opoziţie cu Sângiorzul, care încuie iarna și înfrunzește codrul, Sâmedru încuie vara și desfrunzește codrul.

Sâmedru, Sângiorz și cheile anotimpurilor

În credințele populare, se spune că, pe 26 octombrie, Sâmedru (sau Sânmedru, formă populară de la sfântul Dumitru) primește cheile anotimpurile de la Sângiorz.

În mare grabă, închide vremea bună cu o cheie și o deschide pe cea rea cu cealaltă. Aceasta năvălește și face prăpăd în lume, iar din 16 ianuarie, după ce se arată năpraznică și nemiloasă, începe să se înmoaie și să se retragă pentru a face loc primăverii și verii. Atunci, cheile îi reveneau lui Sângiorz.

În zicerile țăranilor, Sâmedru și Sângiorz poartă aceste chei întotdeauna la brâu, ca să nu le fure careva și „să se joace cum i-ar fi voia cu anotimpurile și vremea”.

În ziua când primește cheile, fiecare încuie și descuie anotimpul de care e răspunzător, apoi se despart, unul o ia la stânga, altul la dreapta, la o distanță de șase luni unul de altul.

„Un fecior frumos cu inima de gheaţă”

Despre luna octombrie, numită popular brumărel, denumire ce sugerează „primele brume și apropierea iernii”, se spunea că „ar fi un fecior frumos cu inima de gheaţă şi că atunci când trece călare peste dealuri, munţi şi câmpii, iarba îngălbeneşte în urma lui, copacii îşi leapădă frunzele, florile mor”.

Procov, Satul, Lucinul, Sâmedru

În popor, prima săptămână a lunii octombrie se cheamă „Săptămâna lui Procoavă”. Procov (pocrov), cuvânt învechit, înseamnă văl, acoperământ. În popor, sărbătoarea de 1 octombrie ce prăznuiește acoperământul Maicii Domnului a fost numită pocroave.

A doua săptămână, cea a „Satului”, stă sub semnul lucrului din gospodărie. „Săptămâna Lucinului”, cea de-a treia a lunii, amintește de zeul protector al lupilor.

Ultima e „Săptămâna lui Sâmedru”, personaj de seamă în calendarul popular. La 26 octombrie este, în calendarul ortodox, sfântul Dumitru. Poporul i-a spus Sâmedru și a creat în jurul lui numeroase legende și se desfășurau diferite practici în legătură cu trecerea anotimpurilor, cum este și focul lui Sâmedru și moșii de toamnă.

Un om ca oricare altul

„În creații ale poporului, legende, credințe, basme, Sâmedru este un om obişnuit, păstor sau crescător de animale, un sfânt care umblă pe pământ însoțit adesea de Sângiorz, un personaj mitic care se metamorfozează pe timpul nopții în porc, străveche divinitate agrară, reprezentând spiritul grâului”, scria etnologul Ion Ghinoiu.

„Singurul care a făcut față la toate încercările a fost purcelul unchiașului. Împăratul își ținu cuvântul și își mărită fata cu purcelul moșului și al babei.” (o poveste veche) | Credit foto: PublicDomainPictures / Pixabay

Purcelul și fata împăratului

Etnologul amintea o străveche poveste din Muscel legată de Sâmedru:

Se spune că un unchiaș și o babă, necăjiți că au ajuns la bătrânețe fără să aibă un copil, au plecat în lume să-și caute un suflet să-l crească. Mergând pe jos, moșul într-o parte, baba într-alta, au găsit un purcel pe care l-au luat și l-au îngrijit ca pe un copil.

Când împăratul care domnea peste acea țară a dorit să-și căsătorească fiica, niciun fecior din împărăție nu a trecut probele de încercare la care a fost supus pentru a-și dovedi vrednicia.

Singurul care a făcut față la toate încercările a fost purcelul unchiașului. Împăratul își ținu cuvântul și își mărită fata cu purcelul moșului și al babei.

Noapte de noapte, purcelul își lepăda pielea devenind un Făt-Frumos, precum Soarele. Într-o seară, nevastă-sa îi aruncă pielea în foc. Supărat pentru această nechibzuință, îi mărturisește că el este Sâmedru și că va pleca în lume, iar ea va trebui să-l caute până îl va găsi, întrucât numai atunci va naște copilul ce-l purta în pântece.

Se zice că l-ar fi găsit după nouă ani și ar fi trăit fericiți până la moarte.

Sâmedru asemuit cu personajul de basm Făt-Frumos apare și în unele tradiții transilvănene.

„Tinerii și tinerele care voiau să se căsătorească până la sfârșitul anului săreau peste foc de trei ori.” (Romulus Vulcănescu) | Credit foto: Pexels / Pixabay

În Mitologie română, Romulus Vulcănescu scria că „de Sâmedru se fac pe dealuri focuri mari din paie, găteje și lemne”:

Nouă copii joacă în jurul focului, strigând: «Hai la focu’ lu’ Sâmedru!» Tinerii și tinerele care voiau să se căsătorească până la sfârșitul anului săreau peste foc de trei ori. Copiii întețeau focul, care avea o pălălaie de un metru jumătate. Numai tinerii curajoși săreau peste foc. Cei care săreau peste foc aveau dreptul să ia câte un cărbune aprins, pe care să-l zvârle în grădinile cu pomet pentru a rodi bine.

Însă cel mai elocvent spectacol era acela al zvârlirii de pe dealuri, seara, a unor roți de lemn, înfășurate cu paie și îmbibate cu păcură, cărora li se dădea foc. Roțile de foc străbăteau în viteză dealul, lăsând în urma lor o dâră de scântei. Tinerii însoțeau în fugă roțile de foc, strigând cât îi ținea gura: «Păzea că vine roata de foc / cu belșug și noroc; Păzea că vine soarele / și vă arde picioarele, / păzea, păzea»

Credit foto cover, stânga: Patricio Hurtado/Pixabay


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Comentariile sunt oprite pentru acest articol