La editura Polirom a apărut lucrarea „Șampania Regilor. O istorie a primei fabrici de șampanie din România, Pivnițele Rhein & Cie, (1892 – 2022)”, autor: Dorin Stănescu.
Subiectul cărții lui Dorin Stănescu este fabrica de șampanie de la Azuga, dar el se dezvăluie abia după ce treci de mai multe straturi de istorie care înconjoară întreprinderea. Și trebuie spus că tot acest ambalaj creat de autor se îmbină foarte bine cu conținutul, îl pune în valoare și îl completează în așa fel încât devine indispensabil pentru tot ansamblul, potrivit Radio România Actualități.
De pildă, capitolul dedicat implicării regelui Carol I în edificarea Văii Prahovei. Autorul identifică și descrie un veritabil plan regal de emancipare a acestei zone, un plan format din mai multe „fronturi”.
Este vorba de cel al educației economice, prin care regele a oferit un exemplu de bune practici în afaceri.
Planul are și o componentă socială, pentru că progresul economic îl atrage după sine și pe cel social, care însă trebuie însoțit și de o dimensiune caritabilă, și de una culturală.
Și este, desigur, și o mișcare de imagine a Casei Regale, o imagine care însă se răsfrânge și asupra României.
Pentru că oaspeții străini sau români care ajung pe Valea Prahovei, la Peleș sau în vizită la la întreprinderile de la Azuga, nu au cum să nu asocieze progresul perceput local cu unul la scară națională.
Toate acestea conduc la conturarea convingătoare a lui Carol I ca ctitor al Văii Prahovei – ceea ce nu strică a fi reamintit unei societăți dezorientate în ce privește propria sa devenire precum cea românească a zilelor noastre.
Interesantă este însă și incursiunea prin istoria pre-regală a Văii Prahovei – pentru că Dorin Stănescu ne propune și așa ceva. Pitorească mi s-a părut povestea celor doi frați, Dimitrie și Constantin, care fugind de tatăl lor, domnitorul Alexandru Ipsilanti, au luat-o pe sălbatica pe atunci Vale a Prahovei. S-a întâmplat în decembrie 1781, tinerii acuzând „regimul opresor” din Țara Românească patronat de tată, amândoi fiind sub influența ideilor iluministe ale profesorilor lor, francezi și italieni. Ienăchiță Văcărescu era de altă părere. Trimis de domnitor să-i recupereze odraslele, acesta îi spune la Viena împăratului Iosif al II-lea că tinerii plecaseră „de prea multă îndăstulare și răsfățăciune”, iar tinerii sunt repatriați și disciplinați.
Încadrările evenimentelor centrale ale subiectului cărții sunt iarăși atent construite. Astfel, autorul prezintă circumstanțele în care au apărut fabricile de la Azuga – de postav, de sticlă, de vinuri, și așa mai departe. Pentru toate, a fost nevoie în primul rând de investitori; iar aceștia au fost sașii de peste Carpații Meridionali, subiecți pe atunci al Imperiului Austro-Ungar. Cum s-a petrecut această „transhumanță” sui-generis? Dorin Stănescu arată că în entuziasmul aerului de independență respirat de București față de Înalta Poartă în ultimele decenii ale secolului 19, principatele unite au făcut un tratat economic prost cu Austro-Ungaria. Cu prima ocazie, adică după cei zece ani de aplicare, partea română nu l-a mai reînnoit, spre supărarea Vienei. Ca și represalii, habsburgii au interzis comerțul cu românii, însă rezultatul a fost neașteptat. Sașii din apropierea graniței – dar nu numai ei – au avut de pierdut, căci românii nu produceau mai nimic din bunurile pe care le făceau ei și importau foarte mult. În aceste condiții, unii oameni de afaceri sași din Brașov, Sibiu și alte orașe din zonă au luat decizia de a emigra economic la sud de Carpați, unde expertiza lor era atât de căutată.
Grosul cărții este rezervat însă prezentării evoluției fabricii și pivnițelor Rhein & Cie de la Azuga, o afacere etalon pentru industria de profil românească. Sunt detaliate originile întreprinderii, sunt povestite viețile fondatorilor, există o abordare economică atentă a evoluției afacerii.
Pentru structurarea materialului arhivistic și bibliografic consultat, care e unul de proporții și inedit, autorul recurge la împărțirea cronologică a activității fabricii.
Este investigată perioada de până la Primul Război Mondial, apoi cea interbelică și desigur, și cea postbelică, când întreprinderea este naționalizată și resorbită de firma socialistă „Zarea”. Nu sunt lăsate deoparte așadar aspectele de ordin politic care au influențat soarta fabricii, deși aici aș fi simțit nevoia unei simetrii a efortului de cercetare.
Pentru că există în carte o preocupare perfect îndreptățită de a evidenția rolul nefast al factorului politic care a dus la prăbușirea ei după 1945, dar nu la fel de bine clarificată este și implicarea politică a acționariatului fabricii în perioada războiului, atunci când comunitatea germană din România dezvoltase relații strânse cu Germania.
Că afacerii i-a mers foarte bine pe acest fundal politic poate reieși și din majorarea de capital din 1942, în urma căreia s-a putut observa „concentrarea majorității acțiunilor în mâinile cetățenilor români de etnie germană”, după cum scrie autorul la pagina 180. Tot așa, am resimțit nevoia unei alte clarificări legată de titlul lucrării.
Acesta este „Șampania regilor. O istorie a primei fabrici de șampanie din România, Pivnițele Rhein & Cie, (1892 – 2022)”. Or, în textul lucrării, la pagina 150, se arată că la Brăila, în 1884, exista o fabrică de șampanie, aparținând firmei Müller.
Textul cărții este inspirat însoțit de facsimile ale unor documente de epocă, de reproduceri de hărți, fotografii și reclame vechi, de numeroase tabele sintetice care fac informația mai ușor de asimilat. Se vede aici mâna de istoric profesionist a autorului, Dorin Stănescu, care este vicepreședintele Societății de Științe Istorice din România.
„În cadrul imperiului Rhein, un loc aparte l-a avut Fabrica de Şampanie Rhein Azuga, a cărei activitate complexă am prezentat-o caleidoscopic, din perspectivă economică, dar şi din perspectiva istoriei culturale, reconstituind povestea a două generaţii ale familiei Rhein şi, mai ales, modul în care şampania Rhein a fost receptată în societatea românească din prima jumătate a secolului XX. Pivniţele Rhein & Cie ilustrează felul în care, la îndemnul Regelui Carol I, a fost creată şi încurajată industria naţională a României moderne. Astfel, la Azuga a fost construită prima mare fabrică românească de şampanie, iar cel care i-a dat strălucire a fost Heinrich Rhein, urmat de cei trei fii ai săi. Numeroasele medalii naţionale şi prestigioasele premii internaţionale obţinute la expoziţii şi târguri din Europa între anii 1905 şi 1937 au demonstrat că sloganul publicitar care afirma că şampania Rhein este egala produselor franceze nu era o exagerare.” (Dorin Stănescu)