2 decembrie 2020, 18:13

Sângiorz, cel care gonește iarna și deschide primăvara. Ritualuri și obiceiuri străvechi, pentru sănătate, dragoste și noroc

„Sfântul Gheorghe este, după credința poporului român, cap al primăverii, înverzitorul întregii naturi și semănătorul tuturor semințelor, dar și stârpitorul balaurilor”, scria folcloristul Simion Florea Marian în studiul etnografic „Sărbătorile la români”.

În calendarul popular al românilor, unde legendele și imaginarul domnesc, Sfântul Gheorghe e numit Sân-Georgiu sau Sângiorz.

Între toți sfinții sărbătoriți de-a lungul unui an, „cei mai distinși și mai venerați de români sunt sfântul Gheorghe (George), Sîn-Georgiu, Sângiorz, și sfântul Dumitru, Sî-Medru, Sâmedru”, scria etnograful Simion Florea Marian. O legendă culeasă de acesta, în care sfântul Gheorghe apare ca „străjer al timpului”, alături de Sâmedru, spune așa:

„Văzând Dumnezeul că neamul creștinesc dă cinste cuvenită acestor doi sfinți mucenici și că ziua serbării și aducerii-aminte de faptele și virtuțile lor creștinești l-a pus pe cel dintâi în capul primăverii, iar pe cel de al doilea la sfârșitul toamnei, ca să se ușoare pe sine de o sarcină de o parte, iar de altă parte să le dea și el lor cinste, și le-a zis: «Iacă de acuma vă încredințez vouă cheile vremii, și la porunca mea aveți să închideți, de vreme ori mai târziu, vremile omului, după cum adecă voi vedea purtarea oamenilor!»

Sfinții au primit cu mulțămită cheile și au plecat unul la dreapta, altul în stânga, cale de șase luni unul de altul.

Sângiorz, cel care aduce primăvara | Credit foto: Mira Kaliani

Când se aude croncănit de broaște, Sîn-Georgiu întinde mâna și ia cheile din mâna lui Sî-Medru, și mereu închide iarna cu o cheie, iar cu cealaltă deschide primăvara, deschide vremile bune, căci prin glasul broaștei a primit veste și poruncă de la Dumnezeu.

Când toate păsările călătoare sunt duse de la noi, când nu se mai vede pui de broască pe afară și când viscolul turbat se desprinde, scuturând și dezbrăcând codrul de haina sa, tremurând Sî-Medru întinde mâna și primește cheile din mâna lui Sîn-Georgiu, apoi cu grabă închide vremea bună cu o cheie și cu cealaltă deschide iarna, care cade ca un potop asupra lumii.

Și Sîn-Georgiu și Sî-Medru, la rândul lor, poartă cheile tot cu sine, la brâu, ca nu cumva să le fure cineva din ușile vremii și să se joace cu vremea cum îi place.”

Sfântul Gheorghe este celebrat în 23 aprilie, zi în care, potrivit calendarului popular, se deschide sezonul pastoral. De la sfântul Gheorghe, când începe cea mai frumoasă jumătate din an, cea mai plăcută și mai călduroasă, e obiceiul să fie tocmiți ciobanii, văcarii, herghelegiii care au grijă de turmele de oi, cirezile de vite și herghelii.

Zeu al vegetației, Sângiorz e o străveche sărbătoare a primăverii dedicată activităților pastorale și agrare, dar și sănătății și veselirii oamenilor, nota Ion Ghinoiu în „Sărbători și obiceiuri românești”.

În această zi „se organizau petreceri câmpeneşti unde se bea vin roşu şi rachiu, obligatoriu amestecate cu pelin (plantă căreia i se atribuiau diferite puteri magice, se purta în sân și în buzunare), şi se mânca miel fript”.

Salcia, un semn că primăvara cea mult dorită a revenit | Credit foto: Mira Kaliani

Ramurile înflorite de răchită

Tradițional, în ajunul sărbătorii, băieții mergeau pe câmp și săpau brazde înverzite, în formă de pătrat, le scoteau, înfigeau în ele ramuri verzi de răchită (salcie), copacul sfântului Gheorghe, și împodobeau stâlpii porților, streșinile, ușile și ferestrele caselor, să fie totul în verde crud și să se anunțe sosirea primăverii.

În acest fel, se credea că întreaga casă este protejată și spiritele rele ce umblă în noaptea de sfântul Gheorghe nu se pot apropia să ia puterea oamenilor și a vitelor și nici să fure somnul copiilor, visul fetelor și norocul feciorilor.

Ramura este un simbol al regenerării – existau diferite credințe, unii spuneau că, în ziua de sfântul Gheorghe, Dumnezeu descuie pământul și așa rămâne până la sfântul Dumitru, în toamnă, alții vedeau în ramurile înverzite un semn că mult așteptata primăvară s-a reîntors.

După ce erau date jos, gospodinele păstrau ramurile de salcie și le foloseau ca leac împotriva frigurilor, iar brazdele le puneau în cuibarele cloștilor ca să apere puii și „să nu piară în găoci atunci când tună”.

Ca să nu devină cai de strigi, dacă ieșeau afară în ajunul zilei de Sângiorz, oamenii poartă pălărie | Credit foto: Mira Kaliani

Strigoaicele

Tot în ziua de dinaintea sărbătorii sfântului Gheorghe, umblă strigoaicele. Acestea zboară sus, pe oameni transformați în cai – oamenii au ajuns cai pentru că în ajunul zilei de Sângiorz au ieșit fără să aibă pălărie pe cap. De aceea, fiecare om trebuie să se păzească bine de strigoaice și, când iese afară în ajun, să poarte pălărie.

Altfel, lesne poate deveni cal de strigi – striga este o ființă imaginară, reprezentată ca o femeie care, în diferite ocazii, apare și aduce numai neajunsuri celor care îi ies în cale.

În ajun de Sângiorz, „vreo strigă adecă poate pândi la ușa celui care iese cu capul gol și, când iese, se trezește că i-a pus frâul pe cap și atunci respectivul caută să fugă așa de tare cum îi poruncește ea, și să meargă acolo unde-l duce ea, iar când îl lasă, e așa de ostenit de nu mai știe de capul lui”.

Tot strigoaicele fac farmece și, dis-de-dimineață, până nu răsare soarele, se dezbracă și umblă pe pășuni, după vite, să le ia laptele ca să-l dea vacilor lor. Se spunea că, în scurt timp, vacile de la care au furat laptele slăbeau „mai rău ca iarna” și nu mai dădeau niciodată lapte, iar cele ale vrăjitoarelor „pe zi ce mergea se făceau tot mai grase și mai frumoase și fiecare vacă dădea lapte cât zece”.

Pentru a-și apăra vitele, oamenii încercau și ei tot felul de căi de apărare – cea mai simplă era să cânte din gură, din bucium și să facă zgomote pentru a le speria și alunga pe vrăjitoare și strigoaice. Sunetele buciumului nu doar apără vitele de spiritele rele, ci ajută, în credința populară, la curățirea locuințelor, a staulelor și la purificarea aerului.

În ziua sfântului Gheorghe, 23 aprilie, se deschide sezonul pastoral | Credit foto: Mira Kaliani

Sărbătoarea ciobanilor

Potrivit calendarul popular, din 23 aprilie se deschide sezonul pastoral. „Alesul” a fost numită această sărbătoare a ciobanilor ce începea în ajunul de Sângiorz și se termina a doua zi, de sfântul Gheorghe. Era momentul când oamenii ieșeau afară, la câmp, și începea viața păstorească.

Focul viu, focul de Sângiorz

În ajunul sărbătorii sf. Gheorghe, oamenii făceau foc viu, „menit să purifice spațiul prin lumina, căldura și fumul său”, pe care îl țin cu mare băgare de seamă să nu se stingă, până în anul următor, având credința că, în casa unde este foc viu, va fi și noroc și nimic rău nu se poate apropia de ea și de cei care locuiesc acolo.

Focul viu se făcea într-un mod arhaic, prin obținerea flăcării în urma frecării unor lemne uscate. Pe vremuri, în seara de sfântul Gheorghe, feciorii din sat se adunau și fiecare aducea o bucată de lemn pentru a face foc viu, după care aprindeau toată grămadă de lemne.

„Iar când lemnele au început a arde cumsecade și para focului a se înălța, atunci începeau și ei a juca împrejurul focului și a sări de trei ori peste dânsul.”

După ce se stingea focul, fiecare lua puțin jăratic și un tăciune și apoi toți se întorceau la casele lor, unde afumau, cu fum de foc viu, vitele, ocolul, grajdurile, ca animalele să fie ferite de „toate relele și boalele, să fie frumoase și mănoase”.

Când urcau prima dată cu oile la stână, cel dintâi foc din an făcut de ciobani era tot foc viu.

Acesta nu era un foc obișnuit, ci unul ritualic, iar elemente ce demonstrează acest lucru sunt numeroase, după cum remarca Ion Ghinoiu: focul viu era aprins numai de bărbați, de obicei tineri necăsătoriți, „neprihăniți”, se făcea doar la date fixe, în ajunul sf. Gheorghe, iar la munte, când se urca cu oile la stâne și unde era păstrat aprins până în toamnă, când turmele coborau, cei care lua parte la aprinderea focului viu, săreau peste foc și rosteau diferite strigături.

Stânga: Cavalerul trac omoară mistrețul; Dreapta: Sângiorzul omoară balaurul | Sursă imagini: Dicționar de mitologie română, Ion Ghinoiu

Cel care a ucis balaurul

Despre sfântul Gheorghe, cel care a luptat și ucis balaurul, „o credință foarte lățită la români”, cum scria Simion Florea Marian, există o legendă, cu numeroase variante.

În una dintre acestea, se povestește despre balaurul cu 12 capete care omora animale și orice om care-i ieșea în cale. Mai mult, a cerut în fiecare zi să i se dea de mâncare și câte o fată. Speriați, oamenii i-au împlinit dorința până într-o zi când și fetele s-au terminat și a venit rândul fetei de împărat să fie înghițită de balaur.

Auzind asta, împăratul „se băgă în toate răcorile” și a dat veste în țară, cine va ucide monstrul va căpăta și fata cea tânără și frumoasă, și împărăția. Tânguire și jale în toată împărăția era, fiindcă nu se găsea bărbat care să se încumete să se lupte cu namila. Până într-o zi, când s-a ivit prin acele locuri un „Făt-Frumos călare pe un cal alb ca spuma laptelui și înarmat cu o suliță lungă și ascuțită”.

Când a auzit cele întâmplate, tânărul s-a dus țintă să înfrunte balaurul. Acesta l-a așteptat, gata „să-l apuce și să-l înghită”. Numai că voinicul, care era sfântul Gheorghe, nu s-a speriat, s-a repezit cu calul asupra lui și „cât ai clipi din ochi i-a înfipt sulița în gât și l-a răpus”.

Bucuria mare în împărăție și, drept recunoștință, împăratul și-a ținut promisiunea și i-a oferit de soție pe fiica lui și, după moartea lui, urma să aibă împărăția toată. Sfântul Gheorghe a refuzat răsplata, mulțumit că a putut să scape împărăția și oamenii de necaz, și-a luat rămas bun și „se duse în treabă-și de unde a venit”.

Imaginea legendară a sfântului Gheorghe călare pe un cal alb, străpungând cu sulița un balaur, a fost păstrată și în iconografie.

În noaptea sfântului Gheorghe, strigoaicele umblă pe pășuni, după mana vitelor | Credit foto: Mira Kaliani

Credințe și ritualuri străvechi de sfântul Gheorghe. Ce făceau oamenii ca să fie sănătoși, drăgăstoși și norocoși

Din vechi timpuri, oamenii au avut o mulțime de datini și credințe străvechi legate de această zi a veneratului sfânt Gheorghe.

În popor, se credea că, dacă ziua sfântului Gheorghe cade într-o zi de post, adică într-o miercuri sau vineri, în acel an vacile și oile vor da lapte puțin și la fel vor fi și roadele câmpurilor și ale pomilor.

Se spunea că, dacă în ziua de sfântul Gheorghe va fi rouă multă sau va fi o zi pâcloasă, va fi un an bogat.

Cel care va alerga în această zi, înainte de răsăritul soarelui, o bună bucată de drum neîntrerupt, acela va putea alerga cât va dori, fără să obosească, fiindcă va fi sprinten.

Cine doarme în ziua de sfântul Gheorghe, va lua somnul mieilor și va dormi apoi tot anul. Iar acela care va dormi pe malul unui râu și va vedea un șarpe alb fugind pe apă, acela va avea mari supărări.

Oamenii spuneau că, până la Sângiorz, nu era bine să dormi afară, „căci atunci umblă mai cu nădejde vântoasele (ielele ce aleargă precum vântul) și ușor te poți îmbolnăvi, ba îți poți pierde și graiul, și uneori capeți și boală din care nu mai scapi cu viață”.

Va fi norocos tot anul cel care, în ziua sfântului Gheorghe, va sta culcat pe pântece pe malul unui râu și va vedea în apă un pește.

Nici în ziua de sfântul Gheorghe nu e bine să dai ceva din casă, pentru că atunci vei da mereu până la anul, când va fi din nou Sângiorz.

În dimineața zilei de sfântul Gheorghe, femei, bărbați și copii, toți se cântăreau ca să fie sănătoși tot anul și ca să nu mai aibă teama că se vor „lipi” farmecele de ei. Tot pentru a fi sănătoși, era obiceiul ca, în această zi, oamenii să mănânce căpșuni și apoi pui de pasăre.

În multe case, unde fie numele de familie, fie cel de botez este Gheorghe, acest sfânt era celebrat ca patron al casei.

Ziua sfântului Gheorghe era și o zi „însemnată” și în privința farmecelor și a vrăjilor. Fetele din unele zone obișnuiau ca, în noaptea de sfântul Gheorghe, să se uite în cofa cu apă ca să-și vadă ursitul. Dacă unei fete îi apărea chipul vreunui fecior, atunci acea fată sigur urma să fie pețită și să se mărite în acel an.

O altă datină era legată de plantarea usturoiului. An de an, în ziua acestui sfânt, fetele se trezeau în zori de zi și semănau usturoi. După ce usturoiul se făcea, îl culegeau și îl păstrau tot pentru această zi, când îl mâncau cu credința că vor căpăta toate darurile din lume, inclusiv un soț bun.

Busuiocul, o plantă folosită de tinere în ziua de sfântul Gheorghe pentru a afla dacă se vor mărita în acel an | Credit foto: Mira Kaliani

 

Tot în această zi, tinerele se trezeau înainte de răsăritul soarelui și semănau busuioc și îl stropeau, până creștea, cu apă neîncepută. Acest busuioc era socotit că avea puterea de a face fetele drăgăstoase, „cu lipici”, așa cum era și vorba din popor: „să tragă unul la altul, cum trage busuiocul cu dragostea”. În zile de sărbătoare, fetele își puneau la brâu ori în păr fire din acest busuioc și credeau că, dacă un flăcău ar rupe numai o crenguță, atunci pe loc se va îndrăgosti de fata de la care a luat busuiocul.

În seara de ajun, fetele ascundeau în curte crengi de busuioc, iar a doua zi de dimineață, prima lor grijă era să meargă și să vadă busuiocul: dacă era plin de rouă, era semn bun de măritiș în acel an; dacă nu, însemna că nu i-a venit încă timpul pentru a fi nevastă.

În dimineața zilei de sfântul Gheorghe, înainte de a se scutura roua, fetele umblau prin păduri și culegeau mătrăgună și năvalnic și le păstrau în pod sau sub streașina casei. Exista credința că aceste plante aveau „puterea mare de a aduce în casă pețitori bogați și gospodăroși”.

Tot în popor se spunea că, în noaptea de sf. Gheorghe, înainte de a răsări soarele, orice bolnav care „se va tăvăli în rouă, va scăpa de boală”.

Este și o zi în care, potrivit tradiției, încep să se culeagă buruieni de leac.

În zorii zilei de 23 aprilie, era datina ca fetele „să se roureze”, adică să se spele pe ochi cu rouă ca să fie ”drăgălașe și atrăgătoare” tot anul. În Moldova, nu doar fetele se spălau cu rouă în dimineața zilei de sfântul Gheorghe – se spunea că acela care se va spăla cu rouă în această zi va fi sănătos toată vara, iar cine se va spăla pe picioare și scălda, în dimineața acelei zile, în apa unui râu, nu va fi prins de friguri tot anul, ci va fi sănătos.

Scăldatul și înrouratul dis-de-dimineață erau acte de purificare, dar se făceau și ca protecție împotriva bolilor, „pentru câştigarea vioiciunii sau ca vrajă pentru grăbirea căsătoriei”.

Nici flăcăii nu stăteau degeaba în această zi și aveau ritualurile lor. În seara zilei de dinainte sărbătorii sfântului Gheorghe, se adunau într-un grup, fiecare având un vas cu apă curată și neîncepută. Porneau spre pădure unde puneau vasele într-un loc ascuns, fiecare rostind în șoaptă numele fetei pe care dorea să o ia de soție. Petreceau apoi noaptea într-o dumbravă, în apropiere, unde horeau, jucau, cântau din fluiere, din gură, din frunze, spuneau povești și cimilituri.

Dimineața devreme mergeau după vasele cu apă și fiecare și-l lua pe al lui. Dacă în acel vas, se găsea un fir de iarbă sau o floare, acel fecior se însura în acel an și trăia mult până la adânci bătrâneți.

O floare uscată ori pălită găsită în vasul cu apă era semn pentru flăcăul respectiv că însurătoarea nu era de el în acel an. Despre cel care găsea pământ, se spunea că avea zilele numărate.

După ce își vedeau prevestirile, cei cu veștile bune de însurătoare aruncau apa spre răsărit, „ca norocul să crească împreună cu răsăritul soarelui”. Ceilalți aruncau apa spre apus ca nenorocul, ghinionul, să dispară odată cu apusul soarelui din acea zi.

To în zori de zi, feciorii căutau iarba fiarelor (fierului), plantă care, credeau ei, culeasă numai în ziua de sfântul Gheorghe, are puteri magice, îmblânzea fierul și deschidea lacătele, iar cel care o avea nu mai putea să fie atins de nimic rău, nici de săgeți, nici de gloanțe, și putea să înțeleagă limba animalelor și a plantelor. Se spunea că haiduci vestiți, chiar și Pintea Viteazul, au avut această plantă. Ca plantă autentică, se folosea în medicina populară în diferite leacuri, dar și în descântece de sperietoare.

În ziua de sfântul Gheorghe era și obiceiul urzicatului – bătaia cu urzici. Exista credința populară că numai cel care se urzică în această zi va fi „sprinten și iute, harnic și îndemânatic” până la următoarea sărbătoare de Sângiorz.

În România, sunt peste 900.000 de persoane, bărbați și femei, care își sărbătoresc onomastica în această zi.

Sfântul Mucenic Gheorghe | Sursa foto: De știut

Sfântul Mucenic Gheorghe

Dincolo de imaginarul popular, despre sfântul mucenic Gheorghe se știe că s-a născut în secolul al IV-lea, în Capadocia, într-o familie creștină, în vremea împăratului roman Dioclețian. A urmat o carieră militară, ajungând comandant al unei legiuni.

În anul 303, împăratul a început să-i persecute pe creștini, iar sfântul Gheorghe și-a mărturisit credința în fața acestuia. După numeroase torturi, în ziua de 23 aprilie din anul 303 a fost condamnat la moarte prin decapitare.

Surse principale: „Credinți și superstiții ale poporului român”, Artur Gorovei; „Sărbătorile la români”, Tudor Pamfile; „Sărbătorile la români”, Simion Florea Marian; „Sărbători și obiceiuri românești”, Ion Ghinoiu

Foto Cover – Sângiorz, cel care aduce primăvara – Credit foto © – Mira Kaliani


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.