READING

Sărbătoarea Sânzienelor, ziua când soarele danseaz...

Sărbătoarea Sânzienelor, ziua când soarele dansează pe cer

„Magia nopţii de Sânziene… […] Ce se întâmplă în noaptea aceea? Ce s-ar putea întâmpla?…” – Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene

24 iunie este zi magică la români. E ziua când la timpul răsăritului soarele dansează și el cu bucurie pe cer. E sărbătoarea Sânzienelor (sau Drăgaica, în unele locuri), nume dat de florile de câmp ce pun pe ele strălucirea soarelui, gătindu-se în nuanțe aurii,  și răspândesc un parfum discret și intens, de soare, cer, pământ și rouă. Delicate, aceste zâne (sant-ziane, cum spun unii printre mulți alții care au dat diferite variante de origine a cuvântului) ale florilor de sânziene ce înfloresc prin iunie-iulie, vremea sfârșitului de primăvară și începutului de vară, poartă în ele dulceața zilelor fierbinți și a primei nopți a lumii și revarsă în sufletele celor care le culeg bucurie. Ele, aceste zeițe fecioare, sunt cele ce dau plantelor leac și holdelor de grâu rod mănos.

Pe dealuri, pe pajiști, în aroma începutului de vară | Credit foto: Mira Kaliani

Miroseau puternic în juru-i sînzienele înflorite. Noaptea era caldă, așa cum se cuvine să fie în dricul verii. În noaptea aceea a sfîntului Ion de vară, se schimbă crîngul cerului după porunca cea prea înaltă și soarele începe să deie îndărăt. De aceea în zodie e zugrăvit la vremea asta semnul racului. La miezul nopții a rînduit Dumnezeu un răstimp de liniște, cînd stau în cumpănă toate stihiile, și cerurile cu stele și vînturile , după care dintr-odată toate purced în scădere. – Mihail Sadoveanu, Nopțile de sînziene

În unele locuri, oamenii credeau că sânziana înflorește numai în noaptea de 23 spre 24 iunie; dacă înflorește mai târziu de această dată, se zice că e vremea târzie, ceea ce înseamnă că plantele nu sunt crescute cât ar trebui să fie. În schimb, dacă a înflorit până în 24 iunie înseamnă că timpul este mai înaintat decât de obicei.

Sub cerul liber | Credit foto: Mira Kaliani

Merg pe dealuri, prin livezi, pe pajiști înflorate  și, chiar dacă nu mai sunt ca altădată covoare lungi, nesfârșite, aurii de sânziene, dau de ele peste tot, chiar și la margine de drum. Sunt înflorate și plăpânde și aș spune că anul ăsta timpul a luat-o mai înainte decât ar fi trebuit.

În vremuri mult îndepărtate, țăranul român deslușea semnele date de natură, în pomi, arbori, păsări libere, sălbatice. Timpul curgea în ritmul naturii și orologiul lui nu era un ceas cu cuc agățat pe perete în casă, ci cucul cel de prin păduri și crânguri, cel menit să țină rânduiala trecerii și a schimbărilor de anotimpuri. Pasăre migratoare, cucul revine an de an pe meleaguri românești pentru a vesti primăvara. Primul lui cântec de întoarcere se aude în jurul echinocțiului de primăvară; în calendarul popular este ziua de 25 martie, numită și Ziua Cucului, iar după trei luni, la sfârșitul lunii iunie, la vremea solstițiului de vară și al celebrării Sânzienelor, își cântă ultimul cu-cu. Atunci știa țăranul aflat pe ogor că a venit ziua cea mai lungă a anului, 24 iunie, numită Amuțitul Cucului, Sânzienele sau Drăgaica, și e vremea cositului fânețelor. Tot atunci, se spune în credința populară, apar licuricii pentru a lumina calea celor rătăciți.

Flori de sânziene | Credit foto: Mira Kaliani

E sărbătoarea ce anunță solstițiul de vară, ziua cea mai lungă a anului, după care zilele încep să fie tot mai scurte până la solstițiul de iarnă când ciclul se reia și zilele se măresc din nou.

„S-ar putea întâmpla fel de fel de miracole […]  Dar trebuie să te înveţe cineva cum să le priveşti, ca să ştii că sunt miracole. Altminteri, nici măcar nu le vezi. Treci pe lângă ele şi nu ştii că sunt miracole. Nu le vezi… […] Unii spun că în noaptea aceasta, exact la miezul nopţii, se deschid cerurile. Nu prea înţeleg cum s-ar putea deschide, dar aşa se spune: că în noaptea de Sânziene se deschid cerurile. Dar probabil că se deschid numai pentru cei care ştiu cum să le privească…” – Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene

În noaptea de Sânziene se pot întâmpla multe, fie bune, fie rele, fiindcă atât forțele binelui cât și cele malefice se confruntă și vor să stăpânească lumea.

Între sânziene | Credit foto: Mira Kaliani

Sânzienele erau imaginate în popor în diferite ipostaze, fie „femei robite de zmei care le țineau închise în palatele lor fermecate”, fie fecioare, fie niște femei frumoase care trăiesc pe pajiști înflorate, fie ființe vii ce au în ele puterea de a face din orice buruiană un leac. În mitologia românească, ne spune Victor Kernbach, sunt zâne rele, din clasa Ielelor, însă oamenii, specialiști în etnologie sau nu, le privesc în diferite moduri.

Sunt imaginate ca niște femei preafrumoase, zeițe ale nopților ce trăiesc prin păduri nebătute de picior de om. Ele apar noaptea, în cete, în număr fără soț, plutesc diafan prin aerul cald al nopții de vară, cântă și dansează și se veselesc și fac să rodească lanurile și să se înmulțească păsările cerului, dau leac și parfum florilor, tămăduiesc suflete și trupuri istovite.

Poporul le vede cu însușiri bune – ceea ce le scoate din categoria Ielelor, deoarece acestora li se atribuie numai puteri nefaste. Sânzienele sunt bune, deși pot fi și teribil de rele. Dacă oamenii le nesocotesc de ziua lor și nu le arată cuviință, stârnesc din senin și vijelii, pot aduce piatră (grindină), lăsând în urmă pustiul, câmpul fără de rod și florile fără de leac. Cei cu păcate mari sau ignoranți pot fi pedepsiți cu boala numită „luatul din Drăgaică”.

În ajunul sărbătorii, pe vremuri, cete de fete și femei mergeau pe câmp și adunau sânziene din care făceau cununi ce erau apoi aruncate pe casă, în bătaia lunii. | Credit foto: Mira Kaliani

Căci în acea vreme a anului când încep a se coace semănăturile, toate fetele ţăranilor din satele învecinate se adună şi o aleg pe cea mai frumoasă dintre ele, căreia îi dau numele de Drăgaica. O petrec pe ogoare cu mare alai, o gătesc cu o cunună împletită din spice şi cu multe basmale colorate şi-i pun în mâini cheile de la șuri. Drăgaica aceasta împodobită în acest chip se întoarce de la câmp spre casă cu mâinile întinse şi cu basmalele fluturând în vânt, de parcă ar zbura, şi cutreieră toate satele din care s-a adunat lume s-o petreacă cântând şi jucând laolaltă cu toate tovarăşele ei de joc, care o numesc foarte des soră şi mai-marea lor în cântecele alcătuite cu destulă iscusinţă. Fetele din Moldova doresc din toată inima să aibă parte de această cinstire sătească, deşi în cântecele lor spun mereu, după datină, că fata care a întruchipat Drăgaica nu se poate mărita decât abia după trei ani.  – Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei

Maria Figlea are 78 de ani și mi-a povestit cum se ținea această sărbătoare în vremea tinereții ei; pentru poză, a îmbrăcat o ie lucrată de ea | Credit foto: Mira Kaliani

„Acum mai bine de 60 de ani, mergeam cu bunica mea pe câmp și adunam brațe întregi de flori de sânziene. Nu numai noi, toți făceau așa. Și ce frumos mai era. Făceam pentru toți ai casei câte o cunună – pentru bărbați le împleteam în formă de cruce și pentru femei erau rotunde. Și când se apropia de înserat mergeam și le aruncam pe casă sau pe șură. Dar casele erau mai mici atunci, nu așa de înalte, și le puteam arunca pe acoperiș. Ce ne mai bucuram când stăteau acolo și nu cădeau. Fiindcă dacă se rostogolea vreuna și venea la pământ de cădea era semn rău. Așa zicea bunica mea, dacă nu stă pe acoperiș, înseamnă că cel care a aruncat-o sau pentru cine a aruncat-o nu o va duce bine, ba chiar poate să moară până la Sânzienele din anul următor. Acum nu mai țin minte de atunci dacă chiar așa se întâmpla, dar asta era vorba. Acum nu mai face lumea. Noi, ăștia bătrâni, nu mai putem merge pe dealuri să culegem flori de Sânziene, iar cei tineri, mulți nici nu știu de tradiția asta. Și nici sânziene prea multe nu mai sunt așa cum erau când eram eu copilă.” Toate aceste mi le spune Maria Figlea, o femeie de 78 de ani din Gârbova, un sat din județul Alba.

Pornesc pe ulița din sat cu două fetițe, Alexandra și Florina, încântate să mă însoțească și să culegem împreună flori de sânziene. Mergem pe dealurile de lângă sat și le povestesc de această tradiție de care ele aud acum prima dată și le arăt florile de sânziene. Ascultă atente și le place povestea; când ajungem pe coline zburdă în jurul meu, aleargă și se iau la întrecere cine culege mai multe sânziene.

Pe dealuri, în căutarea sânzienelor | Credit foto: Mira Kaliani

Deasupra noastră stau alcătuirile fantastice ale nourilor albi de vară, vorba lui Sadoveanu,  vitele sunt și ele în decor și întregesc peisajul rustic, rândunelele zboară mereu vesele, cel puțin așa mă lasă să cred că sunt ori de câte ori le văd, lipsite de griji și trăind din plin clipa. În toată această atmosferă veselă de început de timp de foc de vară, de ajun de Sânziene, e ceva ce farmecă.

Cununa de sânziene | Credit foto: Mira Kaliani

Ajungem aproape de pădurea ce mărginește satul, ne umplem brațele cu sânziene și ne așezăm să împletim cununi. Mai bine spus eu le împletesc, ele îmi dau o mână de ajutor. Îmi retrăiesc un pic de copilărie alături de fete, îmi amintesc de ziua dinainte de sărbătoarea Sânzienelor când alergam pe dealurile Transilvaniei și strângeam florile acestea ca mierea, parfumate ademenitor. Împletesc frumos cununile și pe urmă facem poze. Coborâm în sat, pe uliță și trecem prin fața bisericii. Preotul, îmi spun fetele, cosea iarba cu o motocoasă și era mult zgomot acolo. Pajiștea din curtea bisericii e plină de flori de sânziene și asta ne amuză într-un fel. „Bine că am umblat trei ore pe dealuri și coclauri după flori de sânziene când puteam să venim aici și să culegem în zece minute!”, spun eu și mă uit cu coada ochiului la ele. „Eu mă bucur că am fost pe dealuri, a fost mai frumos”, spune Florina și Alexandra vine și ea și zice: „Și eu, și eu mă bucur, a fost așa frumos, nu m-am plictisit deloc. Aici ar fi fost cam plictisitor.” Exact cum mă gândeam și eu. Așa am petrecut după-amiaza în ajun de Sânziene, la modul cel mai simplu, frumos, potrivit. Cum se cuvine și în ritualul tradiției. Și sper ca fetele să nu uite de acum înainte de sărbătoarea Sânzienelor.

Sărbătorind de Sânziene | Credit foto: Mira Kaliani

În ajunul de Sânziene (sau, în unele locuri, în dimineața zilei de Sânziene, înainte de răsăritul soarelui), fetele porneau la câmp în cârduri și adunau sânziene (dar și spice de grâu) din care împleteau o cunună pe care o punea pe cap o fecioară, numită Drăgaica. Fata care era aleasă pentru a fi Drăgaica purta o rochie lungă, albă, ca de mireasă, și pe cap avea o cunună din flori de sânziene.

Era un întreg ceremonial și oamenii împlineau atunci un șir de acte magice convinși de puterea sânzienelor. Din flori de sânziene și spice de grâu se împleteau apoi cununi ce se agățau la ferestrele și ușile caselor, prin straturi și pe la stupii de albine, pe stâlpii porților și pe crucile de hotar și din cimitire pentru a feri oamenii, holdele și mormintele de nenorociri.

Pentru fiecare membru al familiei se împletea o cunună. Când soarele era aproape de asfințit, toată familia ieșea în curte și fiecare arunca o cunună pe acoperișul casei sau al șurii pentru a-și afla ursita. Cununile pentru bărbați se împleteau în formă de cruce, iar cele pentru femei erau rotunde. Fiecare avea o cunună pe care o arunca pe acoperiș. Dacă rămânea pe acoperiș înseamnă că persoana care a aruncat-o sau pentru care s-a aruncat cununa va avea bucurii și îi va merge bine. Dacă va cădea e vădit că acela a cărui cunună este va avea necazuri, poate chiar va muri.

În locuri tainice| Credit foto: Mira Kaliani

Se mai spune că fetele care își pun flori sub pernă în noaptea de Sânziene își vor vedea ursitul în vis; că femeile care își leagă tulpini de sânziene la mijloc nu vor avea dureri de spate în timpul secerișului; că fetele și nevestele ce poartă în sân sau în păr flori de sânziene vor fi tot anul drăgăstoase. Tot de Sânziene fetele și nevestele tinere se scăldau ritualic în râuri, în locuri tainice, pentru a nu fi văzute de nimeni, și în nopțile de Sânziene se tăvăleau prin pajiști înrourate pentru a-și păstra frumusețea și a fi îndrăgite tot anul.

Pe vremuri, în sate din Transilvania, oamenii își scoteau hainele afară, la soare, ca să nu fie roase de molii, noaptea strigau și cântau la tulnic pentru a alunga spiritele malefice și aprindeau focuri.

La margine de timp, pe câmpul cu sânziene| Credit foto: Mira Kaliani

Florile de sânziene se folosesc ca leacuri diferite și mai ales în ritualurile magice săvârșite în ziua când înfloresc, 24 iunie. De Sânziene e momentul cel mai bun să se culeagă plantele folosite ca leacuri pentru diferite afecțiuni, deoarece se spune că atunci adună în ele tot ce-i mai bun și capătă proprietățile binefăcătoare sănătății. Florile se culegeau după un anumit ritual pe care îl îndeplineau, în zorii zilei de Sânziene. Pe vremuri, oamenii duceau mai întâi la biserică florile de sânziene pentru a fi sfințite, având credința că numai după ce au fost date deoparte urmele lăsate de Rusalii, zânele care fac rele celor vii, pot fi folosite ca leacuri. După ce le sfințeau, le legau buchete și le agățau afară, sub grindă, alături de o funie de usturoi.

Oamenii i-au dat tot felul de întrebuinţări și credeau în puterea ei de vindecare: „pusă în scaldă întăreşte copiii debili, zeama obţinută din zdrobirea frunzelor vindecă frigurile, plămădită în rachiu vindecă loviturile şi vătămările, cu roua căzută în noaptea de Sânziene şi recoltată în zorii acestei zile se tratau diferite boli de ochi şi de piele, fetele şi femeile tinere care se tăvăleau în noaptea de Sânziene în rouă căzută pe iarbă deveneau mai frumoase şi mai drăgăstoase”, notează Ion Ghinoiu.

Un alt moment ritualic al sărbătorii de Sânziene era umblatul cu făclia în vreme de noapte, ceremonial la care lua parte toată lumea din sat. Făclia era lucrată de un meșter din lemn de molid . La lăsarea serii, copiii și feciorii din sat urcau pe coama dealurilor, se strângeau în cerc, aprindeau făcliile apoi se alineau unul lângă altul și se învârteau în sensul mersului soarelui pe cer, de la răsărit spre apus. Când focul făcliilor se stingea, coborau în sat și le dădeau părinților care le înfigeau în grădini, între straturi. Un ritual purificator, cu un accentuat cult solar, expresia bucuriei, a victoriei luminii asupra întunericului.

„Zeul verii era în cea mai mare splendoare și putere; așa de copleșitor încît, la amiază, plantele și animalele păreau fulgerate; nu erau însă decît pline de un prisos de energie.” – Mihail Sadoveanu, Nopțile de sînziene

În port popular | Credit foto: Mira Kaliani

Și pentru că astăzi de sărbătoarea Sânzienelor celebrăm și Ziua Universală a Iei, două fete în frumosul port tradițional din Transilvania, zona Alba.


RELATED POST

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.