3 iulie 2022, 14:35

Sărbătoarea soarelui: „Nu e nimica așa de curat ca Sfântul Soare”

„Și vouă vi se întâmplă să așteptați ziua cea mai lungă a anului și pe urmă să vă pară rău după ea? Mie mi se întâmplă întotdeauna să aștept ziua cea mai lungă a anului și până la urmă nici nu bag de seamă când vine.”

„Un eveniment relevant pentru întreaga lume”

Solstițiul de vară „se produce într-al optulea grad al Racului și în ziua a opta înainte de calendele lui iulie”, scria Plinius (AD 23/24 – 79) în Naturalis Historiæ. Și continua:

Aceasta este o axă importantă a anului și un eveniment relevant pentru întreaga lume. Până la această dată, începând cu solstițiul de iarnă, zilele cresc; soarele însă, care în urcușul său spre miazănoapte a atins înălțimile cerului, începe, din acest moment, să se aplece și să coboare spre miazăzi; el va face ca nopțile să crească în cele șase luni care urmează, iar zilele să scadă.

De acum încolo, e cazul să se facă grabnic recoltarea diverselor culturi și să se depoziteze, ca să fie gata pregătirile pentru iarna cea crudă și aspră; se cuvenea ca natura să indice acest moment cu semne neîndoielnice. De aceea, ea a pus aceste indicii chiar în mâinile agricultorilor și le-a ordonat frunzelor să se răsucească exact în această zi, pentru a arăta că astrul și-a încheiat parcursul.


„Și tot văzduhul era plin / De cântece ciripitoare. //

Privirile de farmec bete / Mi le-am întors către pământ – / Iar spicele jucau în vânt, / Ca-n horă dup-un vesel vânt / Copilele cu blonde plete, / Când saltă largul lor vestmânt. //

În lan erau feciori și fete, / Și ei cântau o doină-n cor. / Juca viața-n ochii lor / Și vântul le juca prin plete.”

George Coșbuc, Vara


„Soarele însă, care în urcușul său spre miazănoapte a atins înălțimile cerului, începe, din acest moment, să se aplece și să coboare spre miazăzi; el va face ca nopțile să crească în cele șase luni care urmează, iar zilele să scadă.” (Plinius) | Adam Bălțatu, Cer de vară

Poarta verii

„Simbolismul solstițiilor reține atenția pentru că nu coincide cu caracterul general al anotimpurilor corespunzătoare”, afirmau autorii Dicționarului de simboluri, 1969, Alain Gheerbrant și Jean Chevalier. Aceștia explicau:

Într-adevăr, solstițiul de iarnă deschide faza ascendentă a ciclului anual, iar solstițiul de vară pe cea descendentă: de unde simbolismul general al porților solstițiale, reprezentat de cele două fețe ale lui Ianus, iar ulterior de cele două zile de sfântul Ioan (catolice) de iarnă și de vară.

Este ușor de constatat că poarta iernii permite pășirea în faza luminoasă a ciclului, iar poarta verii în faza sa de întunecime. S-a relevat, din acest punct de vedere, că nașterea lui Hristos are loc la solstițiul de iarnă, iar cea a sfântului Ioan Botezătorul la solstițiul de vară, precum și formula din Evanghelie: «Acela trebuie să crească, iar eu să mă micșorez».

În simbolismul chinezesc, solstițiul de vară, menționează Alain Gheerbrant și Jean Chevalier, corespunde „trigramei focului, soarelui, capului”. În tradiția hindusă, solstițiul de vară deschide „calea strămoșilor”.

La zenit

De asemenea, în iconografia creștină, solstițiul joacă un rol important, după cum remarcau cei doi autori:

Solstițiul de vară marchează apogeul cursei soarelui; soarele se află atunci la zenit, punctul cel mai înalt din cer. Această zi a fost aleasă drept sărbătoare a soarelui, reprezentat de Cancerul solstițial.


„Zările, de farmec pline / Strălucesc în luminiș; / Zboară mierlele-n tufiș / Și din codri noaptea vine / Pe furiș. //

Care cu poveri de muncă / Vin încet și scârțâind; / turmele s-aud mugind, / Și flăcăii vin pe lună / hăulind. //

Cu cofița, pe-ndelete, / Vin neveste de la râu; / Și cu poala prinsă-n brâu / Vin cântând în soluri fete / De la grâu.”

George Coșbuc, Noapte de vară


 

„Soarele zice că de mult era pe lume, dar nu lumina.” (Elena Niculiță-Voronca) | Constantin Isachie Popescu, Peisaj de vară

 

„Ș-ai să vezi ca niște raze curgând în jos de pe fața lui”

„Soarele e ochiul lui Dumnezeu de zi”, se spunea în popor, așa cum consemnase Elena Niculiță-Voronca (1862 – 1939), la sfârșitul secolului al XIX-lea:

Soarele zice că de mult era pe lume, dar nu lumina. Tocmai atunci când s-a născut Hristos, a început soarele a încălzi…

De Sânziene, dimineața, când răsare, „soarele se spală. Să te uiți atuncea bine ș-ai să vezi ca niște raze curgând în jos de pe fața lui”.

„Eu l-am văzut tocmai așa cum e, dar după aceea două zile n-am văzut cu ochii nimică”

O altă poveste auzită de Elena Niculiță-Voronca despre Soare și „de ce trebuie să fie dracii”:

… căci altfel n-ar avea cine ridica Soarele. Soarele e tare fierbinte, că el tare aleargă. Parcă omul, când merge repede, nu se înfierbântă? Ori roata de la căruță, să pui mâna, ce fierbinte e!

El atâta că sara, cum asfințește, intră în mare pe sub pământ și se scaldă vreo câteva ceasuri. De acolo merge drept sub pământ în mare, la casa lui, de stă două ceasuri pe loc și doarme. Pe urmă se scoală și se scaldă în mare și din scăldătoare îl ridică dracii în sus.

În fiecare zi trebuiesc 77 de draci ca să-l ridice. Cât e în mare, ei pun mâna pe dânsul, nu-i frige; iar cum îl scot afară, toți cad arși a doua zi vin alții în loc.

De aceea, pentru că se scaldă, Soarele nu ne arde pe noi, iar dacă nu s-ar răcori, ne-ar frige, ne-ar omorî! Și pentru că Sfântul Soare se scaldă, nu e nimica așa de curat ca Sfântul Soare. El e om. Acolo în mare are soție.

Soarele e cu aripi de foc. Aripile lui sunt așa rotunde, că vin laolaltă, de se pare rotund, dar în mijloc e un om cu crucea-n spate. Cine se uită bine la Soare îl vede, drept în mijloc. Eu l-am văzut (povestitorul) tocmai așa cum e, dar după aceea două zile n-am văzut cu ochii nimică.

„De aceea, pentru că se scaldă, Soarele nu ne arde pe noi, iar dacă nu s-ar răcori, ne-ar frige, ne-ar omorî! Și pentru că Sfântul Soare se scaldă, nu e nimica așa de curat ca Sfântul Soare.” (Elena Niculiță-Voronca) | Theodor Aman, Vara la țară

„Ca să cunoască când e cruce-amiază”

Alte vorbe pe care le spunea poporul despre soare adunate de Elena Niculiță-Voronca:

«Cine a văzut soarele vede și moartea. »

«Mi-a venit soarele drept inimă»; se zice când e cineva flămând.

«E soarele aprânz»; e destul de sus, atunci mănâncă oamenii.

«E cruce-amiază». Soarele, când e cruce-amiază, cunoști dacă te pui cu spatele la soare și îți stă umbra drept în față. Ciobanii, ca să cunoască când e cruce-amiază, când trebuie să-și mulgă oile, înfig cârja în pământ și cunosc.

„Aceste ploi precedând solstițiul au pregătit o vară secetoasă și de o desăvârșită seninătate.” (François-Xavier de Feller) | Kimon Loghi, Vară

„O ploaie îngrozitoare… cum nu se mai văzuse de la potop”

În a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, abatele belgian François-Xavier de Feller, care a petrecut mai mulți ani la Bistrița, în Transilvania, scria în însemnările lui de la 1768, că, în primele zile din iunie, „a nins tot timpul în munții Rodnei”. Iar la Bistrița, „timp de trei zile și jumătate și patru nopți a fost o ploaie îngrozitoare și neîntreruptă, cum nu se mai văzuse de la potop”:

Aceste ploi precedând solstițiul au pregătit o vară secetoasă și de o desăvârșită seninătate. Anul următor s-a întâmplat tocmai pe dos. Ploile necăzând decât în timpul solstițiului, toată vara a fost rece și ploioasă.


„Sub paltin aici e răcoare. / S-aud rândunele pe sus / Cântând și jucându-se-n soare.”

George Coșbuc, În miezul verii


Foto cover: FelixMittermeier/Pixabay


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Comentariile sunt oprite pentru acest articol