30 decembrie 2022, 2:04

„Ei dansează chiar la cele mai mari sărbători” – Datini transmise «cu fidelitate în popor, din vremurile cele mai îndepărtate»

„Există cântece populare cu un caracter întru totul religios; sunt denumite colinde. În ajunul Crăciunului și de Anul Nou, grupuri de copii parcurg orașele și satele și se opresc în fața ferestrelor caselor pentru a cânta diferite cântece cunoscute din vremuri vechi…”

Unul dintre cele mai „reprezentative obiceiuri tradiționale românești”, de Crăciun și de Anul Nou, este colindatul, scria etnologul Ivan Evseev: „Cete de copii, de regulă băieți sau flăcăi, denumiți colindători, se deplasează pe la casele oamenilor, interpretând cântece de urare, colinde, și primind de la gospodari daruri”.

Cu un „vast repertoriu tematic, textele colindelor reprezintă stratul arhaic al folclorului românesc”. În unele, se regăsesc „împrumuturi de imagini și teme creștine”, însă cele mai multe „au un conținut laic, precreștin, cu numeroase elemente de mit și legendă”, explica etnograful.

„Cete de copii, de regulă băieți sau flăcăi, denumiți colindători, se deplasează pe la casele oamenilor, interpretând cântece de urare, colinde, și primind de la gospodari daruri.” (Ivan Evseev) | Colindători de altădată, 1929 | Fotografie de Nicolae Ionescu

„Erau așteptați începând cu ziua de ajun a Crăciunului”

Numite colindele sau colindețe, când mergeau la colindat prin sate copiii foloseau de obicei bețe de alun, pe care le decorau în alb și negru.

Tradiția cerea, așa cum consemna și etnograful Simion Florea Marian, ca, după ce colindau, aceste bețe le înfigeau în morminte, lângă cruci, „pentru a le fi morților la îndemână în noapte de ajun a Crăciunului”, când se spunea în popor că se deschid mormintele.

Aceste bețe erau confecționate numai din lemn de alun, „arbust a cărui semnificație magică se reîntâlnește și în alte obiceiuri populare, iar ornamentarea se făcea prin afumare, rezultând romburi sau linii șerpuite, dispuse alternativ, simbolizând opoziția lumină și întuneric, viață și moartea”, nota etnologul Romulus Antonescu.

Bețele de alun se tăiau înainte de Ignat, în ziua de 20 decembrie, și se lăsau să se usuce până în ajun de Crăciun. În acea zi se ornamentau, copiii mergeau seara la colindat și a doua zi dimineața oamenii le duceau la morminte și le înfigeau lângă cruci. Aceasta era una dintre străvechile credințe că morții „erau așteptați începând cu ziua de ajun a Crăciunului, la începutul sărbătorilor de iarnă, după care plecau în lumea lor între miezul nopții Anului Nou și până la Bobotează”.

„Un copil poartă o stea enormă, pictată și decupată; el este urmat de magi îmbrăcați în costume orientale…” (Jean Henri Ubicini) | Desen de Ch. Doussault, 1848

„Cortegiul se plimbă din poartă în poartă, din casă în casă, recitând colinde”

În 1846, Jean Henri Ubicini (1818 – 1884), născut în Lombardia a pornit într-o călătorie în Orient, trecând prin Grecia, Imperiul Otoman și Țara Românească. Când a avut loc revoluția din 1848, se afla la București. A publicat mai multe articole despre Valahia. Despre sărbătorile poporului, a scris:

„Biserica română are (celebrează, în original) un mare număr de sărbători; cele mai însemnate sunt Crăciunul, Paștele și Adormirea Maicii Domnului. Fiecare dintre aceste sărbători este marcată de anumite obiceiuri tradiționale, care s-au transmis cu fidelitate în popor, din vremurile cele mai îndepărtate.”

„Astfel, Crăciunul dă azi prilejul unui spectacol reînnoit din Evul Mediu și care are ca obiect de a reprezenta nașterea lui Isus, ieslea în care este culcat, steaua care anunță magii de la răsărit, plecarea acestora din urmă spre apus și căutarea locului unde s-a născut la miezul nopții, cu lumina unui nou an, salvatorul lumii. Un copil poartă o stea enormă, pictată și decupată; el este urmat de magi îmbrăcați în costume orientale; escorta este formată din soldați romani, ținând câte o lance în mâna dreaptă. Fiecare individ este înarmat cu câte o făclie și cortegiul se plimbă astfel prin oraș, din poartă în poartă, din casă în casă, recitând colinde, un fel de balade religioase, care amintesc de Crăciunul nostru străvechi”.

„…se opresc în fața ferestrelor caselor pentru a cânta diferite cântece”

Scria despre cântecele din popor: „Există cântece populare cu un caracter întru totul religios; sunt denumite colinde. În ajunul Crăciunului și de Anul Nou, grupuri de copii parcurg orașele și satele și se opresc în fața ferestrelor caselor pentru a cânta diferite cântece cunoscute din vremuri vechi, precum: Florile dalbe, Plugul etc. Sunt colindele de Crăciun ale Evului nostru mediu.”

A notat: „Cântecele populare nu ni se înfățișează doar ca niște creații poetice de prim ordin, ele constituie totodată expresia cea mai completă și cea mai sinceră a geniului poporului român. Ele poartă mai ales amprenta plină de vlagă a originii sale latine”.

„Cea mai mare plăcere a acestui popor este jocul. Acest popor a adoptat dansul încă din cele mai vechi timpuri ale creștinismului și el este strâns legat de datinile sale religioase” (Francesco Griselini) | Hora, desen de Ch. Doussault

„La Crăciun se mănâncă și în cele mai sărace familii câte un purcel”

În a doua jumătate a veacului al XIX-lea, Francesco Griselini nota, în Istoria Banatului, câteva obiceiuri ale oamenilor din această regiune legate și de sărbătoarea Crăciunului. Acesta menționa că, „dacă românii nu s-ar deda atât de mult excesului de băutură, nu li s-ar putea tăgădui meritul frugalității”:

Pâinea lor, pe care ei o numesc «mălai» și care se compune dintr-un amestec de făină de grâu și de porumb e foarte rău pregătită și mai rău coaptă.

Mâncărurile lor obișnuite sunt foarte simple și se compun mai mult din verdeață, pe care o gătesc cu mult usturoi și ceapă, dar cu mai puțină sare. Salata și aluaturile le prepară cu untură de porc, iar în zilele de post cu ulei de in. Ei prăsesc o mulțime de găini, curci, rațe și gâște, dar se înfruptă din ele numai arareori, și numai la sărbătorile lor cele mai mari.

La Crăciun se mănâncă și în cele mai sărace familii câte un purcel…

„Cea mai mare plăcere a acestui popor este jocul”

Despre cum petreceau sărbătorile: „Cea mai mare plăcere a acestui popor este jocul. Acest popor a adoptat dansul încă din cele mai vechi timpuri ale creștinismului și el este strâns legat de datinile sale religioase. Ei dansează chiar la cele mai mari sărbători, ca Bunăvestirea, Nașterea și Învierea Domnului, Înălțarea Domnului și, în ziua morților, care la ei cade a doua zi de Paște, când joacă pe pământ sfințit, adică în curtea bisericii unde mai înainte de aceasta aduce fiecare de acasă bucatele pe care le mănâncă împreună, cu toții. Aceste jocuri care se dansează și de către bărbați și decătre femei, după fluier și cimpoi, constau din anumite cercuri în care se învârt când mai repede, când mai încet, făcând și diferite mișcări cu capul și cu trupul; în timpul jocului, flăcăii atuncă priviri galeșe logodnicelor sa iubitelor lor”.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Comentariile sunt oprite pentru acest articol