19 octombrie 2020, 18:35

Școala și educația. Între „premianți” și cei care „știu fără să învețe”

„Clasa nu se înfățișează întotdeauna ca o realitate perfect unitară. Se ivesc adeseori mai multe grupe, «partide», înlăuntrul ei. Acestea vin, nu o dată, în conflict și sunt îndreptate spre scopuri diferite.”

În 1936, într-un număr al revistei ‘Sociologie românească’, al cărei director a fost Dimitrie Gusti, a apărut și un articol semnat de o altă personalitate a sociologiei și antropologiei românești, Traian Herseni (1907 – 1980). În urma cercetărilor pe teren, acesta a făcut observații sociologice asupra comportamentului școlarilor și le-a prezentat într-un studiu amplu din 1933. 

În articol, Traian Herseni a indicat, cum scria, „câteva dintre aplicațiile pe care le poate avea sociologia copilului în materie de educație și învățământ”. A notat trei dintre acestea și s-a referit la caracterul colectiv, „de grup, al învățământului public”, la constituirea unor grupuri de copii ce se manifestă în afara școlii și la „jocurile pe echipe”. 

 

Învățământul colectiv, avantaje și dezavantaje

Deseori, menționa sociologul, „se pierde din vedere caracterul colectiv, de grup, al învățământului public”, și se pune mai mult accent pe individualitatea copilului:

„…s-a dat o largă întrebuințare psihologiei în îndrumarea învățământului, dar s-au nesocotit grupările și foloasele pe care le poate aduce sociologia în cunoașterea și mânuirea acestora”.

Învățământul are la bază ideea de colectiv – în sensul că „învață mai mulți copii laolaltă, consituiți în clase”. Acest lucru, aprecia Traian Herseni, poate „înlesni în multe privințe educația, dar o poate și împiedica”.

 

Ce văd profesorii, ce consideră clasa

„O clasă este o unitate socială care, prin firea ei, este totdeauna ceva mai mult decât o simplă adunare a celor care o compun. Ca atare, clasa are legile ei de funcționare, pe care educatorul e bine să le cunoască. Ea își are conștiința ei și deține o adevărată opinie socială, deci o coeziune interioară și o putere de constrângere destul de însemnată. 

Opinia clasei poate veni în conflict cu opinia profesorilor și să zădărnicească acțiunea acestora. De pildă, clasa nu socotește ca elemente de valoare și ca însușiri vrednice de câștigat aceleași elemente și însușiri ca profesorii”.

Un exemplu pe care l-a dat Traian Herseni este cel al „premianților”. El scria:

„«Premianții», care pot fi priviți de profesori ca fruntași, pot fi socotiți de elevi ca «tocilari», ca muncitori fără nicio însușire deosebită. Dimpotrivă, clasa apreciază pe cei care știu să înfrunte pe profesori, pe cei care se întemeiază numai pe inteligență, pe cei care «știu fără să învețe» sau «știu să ducă» pe profesori, ca să nu le dea note rele”.

O astfel de atitudine, când „capătă proporții”, poate influența „în rău pe cei mai slabi de voință, de regulă partea cea mai însemnată dintre elevi, și pe cei cu simțul solidarității mai dezvoltat”.

 

Clădirea unei școli vechi, fotografie făcută la Muzeul Civilizației Dacice și Romane din Deva, Hunedoara | Credit foto: Mira Kaliani

 

Conducătorul versus șeful clasei

„La fel, clasa poate socoti supunerea la regulamentele școlare ca o slăbiciune, ca o lipsă de curaj, și elevii pot cu greu să se opună acestui curent de opinie care îi târăște cu el, chiar împotriva voinței. Clasa își are apoi conducătorii ei firești, care nu coincid întotdeauna cu cei socotiți de profesori. Șeful nominal al clasei, impus de diriginte după criterii personale, de cele mai multe ori nu are nicio putere asupra tovarășilor. Se înțelege ce însemnătate are faptul unei potriviri, când este cu putință, între șeful nominal și un șef real, în aceeași persoană”, explica Traian Herseni. 

 

Serioșii și șmecherii

Cum deseori într-o clasă se formează mai multe „grupe, partide” (“gașcă” s-ar spune probabil acum), aceasta își pierde unitatea și „nu se mai înfățișează ca o realitate perfect unitară”. Aceste „grupe” sunt deseori în conflict și fiecare are propriul scop: 

„…se strâng laolaltă elevii muncitori și serioși, în altă grupă cei «deștepți» și «șmecheri». Conflictul capătă o oarecare gravitate când intervine o ierarhizare a grupelor și cea a elevilor răi câștigă o mai mare valoare în ochii clasei. Mulțimea celor indiferenți și chiar mai ușor de influențat din grupa adversă trec în tabăra acestora. Întâmplările de acest fel sunt frecvente în orice clasă școlară. Ce este însemnat pentru educație și trebuie, prin urmare reținut, este faptul că întâmplările acestea se opun adeseori rostului pe care-l are școala”, preciza Traian Herseni în studiul său sociologic.

El oferea și explicația că aceste grupări sunt de-a dreptul neprielnice educației și „cu cât sunt mai numeroase și mai întinse, cu atât sunt mai primejdioase și mai greu de desfăcut”. Mai mult, potrivit sociologului, asemenea grupări, cu un „caracter amestecat, de atracție și de constrângere în același timp”, provoacă de cele mai multe ori și „schimbări de seamă” în firea și comportamentul celor care fac parte din ele.

 

Școala de la țară | Pictură de Alfred Rankley (1819 – 1872)

 

„Nu ești de gașcă!”

„Elevi care, individual, sunt ușor de educat, opun în masă o rezistență neașteptată. Îndărătnicia și chiar destrăbălarea aparentă a unor elevi sunt în cazul acesta de obârșie socială, nu le aparțin organic, ci le sunt impuse de gruparea din care fac parte. Când influența acestia încetează, elevul își revine de la sine, dacă nu a apucat să câștige deprinderi de care nu mai poate scăpa cu ușurință. 

De aceea, […] educatorul nu trebuie să cunoască numai sufletul elevului, ci și viața lui socială, clasa și grupările care se încheagă înlăuntrul acesteia”, aprecia Traian Herseni și preciza că grupări constituite de copii iau ființă și își desfășoară activitatea și în afara școlii – cu toate acestea, viața copilului în afara școlii este deseori trecută cu vederea de educator. 

În orele lor libere, „pe care le au sau și e fac”, copii se întâlnesc și „desfășoară diferite activități”. La sate, menționa autorul, aceste cete sunt cunoscute pentru „furturi, mai ales poame de prin grădini”. La fel, „se ivesc cete de fumători, de hoinăreală…”

Conducătorii lor sunt de regulă „cei mai bătăuși, cei mai răi de gură, cei mai batjocoritori”, care îi „terorizează și împing la fapte urâte pe cei mai slabi de voință”.

„Așa, există opinia printre elevi că cel care nu fumează e încă «mucos» sau «cu caș la gură», «abia ieșit din găoace»… Și pentru că acest soi de calificative nu se suportă cu ușurință, cei mai mulți elevi fumează, cu toate că nu le place, numai să nu fie ținuți departe și desconsiderați de camarazii cu autoritate.”

 

Regulile jocului și cei care le încalcă

Sociologul a amintit și de acele „cete de elevi” ce nu sunt constituite în dauna educației – cum sunt, de cele mai multe ori, asociații ale celor care sunt pasionați de literatură sau de sport – și nota despre „roul educativ al jocurilor, mai ales pe echipe”. Cele mai bune sunt acele jocuri care „își au regulile stabilite dinainte, pe care jucătorii le primesc de-a gata, fără să le poată schimba cu ușurință. Jocurile de aceste fel ajută nu numai educația individuală, ci și educația socială și morală”, menționa Traian Herseni. 

 

Desen făcut de o elevă din Ibănești Pădure, județul Mureș,  cu ocazia Zilei Mondiale a Educației, în care a încercat să ilustreze ce înseamnă pentru ea școala și educația | Sursa: ibanesti.ro

 

Prin jocuri de acest fel, „copilul se obișnuiește să primească fără nicio împotrivire și să îndeplinească o serie de reguli ce îi vin din afară, precum tot din afară îi vor veni, treptat, mai toate regulile de viață în societate”.

Jocurile în echipă cer „o anumită iuțeală, o anumită istețime, o anumită agerime trupească și sufletească”, pe lângă anumite greutăți, iar „cei care nu le pot răbda se îndepărtează singuri sau sunt îndepărtați cu sila de ceilalți”. 

Orice joc în echipă presupune și o conducere și, în același timp, supunere din partea celorlalți, dar și ierarhii, iar în acest mod, „virtuțile și funcțiunile cetățenești de mai târziu își găsesc formal exercitarea în jocurile copilăriei”.

Jocurile pe echipe, descria Traian Herseni, „cer o integrare desăvârșită în echipă, o solidaritate cu grupul, persoana jucătorului ca atare dispare, câștigul nu se asigură decât prin coordonarea tuturor mișcărilor, insul ca atare e neputincios, persoana jucătorului, ca existență de sine, dispare, el devine parte dintr-un întreg, la fel ca în multe împrejurări ale vieții sociale de mai târziu”. 

Apoi, ca în orice joc, există și sancțiuni: „Copiii cunosc și sancțiunile. Nu numai imediate și spontane, ca batjocura și bătaia, dar și organizate și de lungă durată: copiii ocoliți, neprimiți în ceată, pentru că au încălcat regulile jocului, au stricat jocul, nu știu să se poarte”.

În ce privește jocurile, considera sociologul, rolul educatorul e simplu: trebuie doar să știe să aleagă acele jocuri ce oferă lecții de viață elevilor și să aibă o înrâurire semnificativă în educația lor. 

 

„Să nu citești ca și cum te-ai plimba într-un automobil cu viteză mare, ca un american care vrea să vadă Roma, ci ca și cum te-ai plimba într-o trăsură, să aduni priveliștile pe îndelete.”

– Francisc Iosif Rainer, profesorul Rainer (1874 – 1944), 

cel care a avut curajul de a dezghioca mințile din carapacea pietrificată de tradiții, un promotor neobosit al educației populației –

 

5 octombrie – Ziua  Mondială a Educatorului/Educației

Din 1994, ziua de 5 octombrie, stabilită de UNESCO, este dedicată educației, educatorilor. Tema din 2020,  “Teachers: Leading in crisis, reimagining the future”, a fost aleasă în contextul actual al pandemiei ce va produce mari și multiple provocări și schimbări în sistemele de învățământ din lume.

 

Foto cover: Imaginea dedicată temei alese pentru Ziua Mondială a Educației din 2020 / Sursa: UNESCO.org


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.